Interviu realizat de Ruxandra Ştefan, studentă în anul III la secţia Teatrologie, UNATC Bucureşti
Un actor care a învăţat cât de important este să te priveşti, ca om şi ca artist, din mai multe puncte de vedere. A început cu atletismul. Pasiunea pentru film i-a mijlocit drumul către teatru. Aparent, ajuns pe scenă din pură întâmplare. În realitate, printre rânduri se întrevede limpede că teatrul este, pentru el „o dependenţă frumoasă”, de care nu vrea să scape, ci pe care vrea să o cultive în cel mai profesionist mod cu putinţă, pentru ca ea să nu-l părăsească niciodată. La Gala Star de la Bacăub din acest an a câştigat premiul cel mare cu recitalul „Dă-dămult… Mai dă-dămult.” după I.L. Caragiale, spectacol cu care a participat de curând şi la Festivalul de Teatru Scurt de la Oradea. Este cunoscut, de asemenea, publicului larg şi din echipa „Mondenii”…
Cum se vede acum, de la sute de kilometri distanţă Târgu-Ocna, oraşul în care te-ai născut şi ai copilărit?
Se vede extrem de rar. E un orăşel frumos înconjurat de munţi, în Subcarpaţii Orientali, un orăşel de trecere. E şi staţiune balneo-climaterică, are izvoare, are biserici. În ultimul timp, cred că a fost, pe plan european, oraşul cu cele mai multe biserici pe cap de locuitor. Activităţi nu prea ai. În acest orăşel discret cu aer curat, cu apă şi cu dealuri, din păcate, cum se întâmplă în oraşele mici din ţara asta, posibilităţile unui tânăr de dezvolare artistică, culturală, mentală sunt extrem de reduse. Nu prea ai ce să alegi. Ori te refugiezi în lectură…
Cum ai făcut tu?
(râzând) Nu, eu nu am făcut aşa. Eu m-am refugiat pe stadion. Tata a fost şi este în continuare un extraordinar antrenor de atletism. Pentru că mama lucra de dimineaţa până la prânz, el mă lua prin parc ca să nu stau singur acasă. Ţin minte că era un grup de vreo douăzeci de elevi ai lui tata, care erau mari faţă de mine şi aveau toţi biciclete. Eu eram mic şi vedeam biciclete. Noi le spuneam bicicliştii. Acum sunt toţi poliţişti, cu familii, cu copii. Era fascinant.
Nu te luau şi pe tine pe bicicletă?
Nu mă luau pe bicicletă, dar, pentru asta mergeam de fiecare dată. Eu speram. Era bine că nu-mi satisfăceau dorinţa din prima. Mă tachinau. Uşor, uşor această recreere a mea juvenilă s-a transformat într-un lucru mai serios. Pe la 10 ani, am început să merg regulat la antrenament. Nu mă mai lua tata; mergeam cu domnul profesor la antrenament. După încă 3 ani, am devenit puţin mai profesionist. Aveam deja un program bine stabilit. Mergeam la şcoală, după la antrenament. În weekend aveam câte două antrenamente. Nu ţineam neapărat un regim, dar aveam grijă ce mânânc. Ţin minte că, la 14 ani, la începutul acestei perioade de profesionist în atletism, plângând aproape o întrebam pe mama: „Mamă, când o să am şi eu abdomen ca atleţii de la televizor?” Mama zicea: „Ai răbdare, că o să ai.”
Aceasta a fost motivaţia ta?
Da. Să ştii că un lucru mic ca acesta te poate propulsa pe viitor. Mama a zis: „Răbdare, o să vină şi timpul acela.” Îţi dai seama că nu am crezut-o. Mi s-a părut că trebuie să mai aştept decenii. Dar, după un an, doi, deja eram „pachet”. Eram şi nebun, adică am tras ca lumea. Nu aveam talent la atletism, dar eram extrem de muncitor. Nu eram un Diego Maradona, pe care l-a văzut Dumnezeu şi i-a zis „Ia de aici!”; şi îi dă talent de nu mai trebuie să facă nimic. Diego Maradona se încălzea cu tenişii descheiaţi, pentru că el, de fapt, n-avea nevoie de încălzire. Îi dădeai mingea şi era Dumnezeu. Eu trebuia să mă leg la şireturi, că altfel mă împiedicam, dar munceam ca un câine. Când era antrenament, era antrenament. Tata zicea tot timpul: „Consideră fiecare antrenament probă de concurs”. Făcând o paralelă acum cu actoria, la fel consider şi repetiţia. Nu este o perioadă în care eu pot sta liniştit. Nu, acum e spectacol şi ratez sau nu ratez, dar măcar îmi dau măsura. Deci, eram nebun. Iarna, la – 20 de grade, eu alergam pe stadion (aveam sală doar pentru fiare). Tata mă lega cu o centură. La capătul centurii era un cauciuc în care tata băga bile de cinci şi de şapte kilograme. După ce ningea toată noaptea, dimineaţa eu eram primul şi, cu acest plug improvizat, dădeam zăpada la o parte, făcând ture de stadion. Când mă duceam iarna la concursuri naţionale în Bucureşti, îi „mâncam” pe toţi, pentru că cei din oraşele mai mari se antrenau toată iarna la căldură. Eu eram călit.
Prin urmare, de orăşel, asta mă leagă cel mai mult: faptul că am reuşit prin sport să sparg barierele pe care ţi le impune un oraş mic, din care nu prea ai cum să ieşi, n-ai de ce să ieşi. Unde să te duci? Sportul m-a ajutat. M-am dus în cantonamente, la concursuri. Am văzut fel de fel de oameni. Inconştient, lucrurile acestea s-au aşezat şi mă ajută acum şi mai încolo să mă exprim.
Atunci, cum ai ajuns în teatru?
Ce salt brusc.
De la atletism la teatru e un salt…
Am făcut şi săritura în lungime şi declaton. În continuare, după 11 ani am record naţional la octatlon la juniori 3. Nu l-a bătut nimeni de atunci. E clar nu-l mai bate, pot să dorm liniştit. (râde) Atât de nebun eram, dar a intervenit o accidentare în 2005 şi, fiind la liceu în clasa a XII-a, perspectiva era din ce în ce mai sumbră. Îmi revenisem, dar psihic nu mai puteam, îmi era frică să mă duc cât vroiam eu şi…m-am oprit. Am zis că e decent să mă opresc, să nu mă „târâi”, deşi, să ştii că asta e extraordinar în sport şi apreciez: în 12 ani de zile, cât am făcut sport, vedeam la concursuri cum veneau aceiaşi oameni care ieşeau pe locurile VII, VIII, IX, dar se pregăteau în continuare şi anul următor tot acele locurile le reveau. Îi admiram fantastic şi mă gândesc la ei de fiecare dată când simt că stagnez. Trebuie să te întorci la lucruri simple, altfel rişti să o iei razna. Deci, m-am accidentat, nu mi-am revenit şi m-am întrebat ce să fac. Mie, îmi plăceau foarte mult filmele, îmi doream să fac film, dar la modul simplu de a spune o poveste. Ceva frumos…o poveste de dragoste, o comedie, să se bucure lumea. Am dat la Regie Film la Hyperion, unde am intrat. Am mai dat şi la Media Pro, dar n-am intrat. Am stat câteva luni la Regie film, dar, îmi pare rău, m-am plictisit teribil. Eu veneam cu idei mai neobişnuite de scurtmetraje. Spre exemplu: doi tineri care se plimbă prin parc, are loc un cutremur, se crapă pământul, se închide la loc, ei stau foarte mulţi ani prinşi într-o groapă, relaţia lor începe să se abrutizeze, se transformă în animale de pământ şi după foarte, foarte mult timp, după ce nu-şi mai vorbesc, după ce nu mai văd, devin fluturi şi ies din crăpăturile pământului. Profesorii ziceau: „Ok, dar cum faci asta?” Nu mă interesa cum fac asta. Ideea e că mă chinuiam, aşa că m-am gândit să încerc la actorie. Am intrat la clasa Rodica Mandache – Eusebiu Ştefănescu. Nu aveam absolut nici o legătură cu actoria, făcusem doar câteva momenţele la Miss Boboc. Eram în categoria acelor cărora li se spunea: „De ce nu dai la actorie, că eşti comic?”, dar, pe mine nu mă interesa din punct de vedere profesional. Îmi plăcea doar să fac lumea să râdă. Eu intrasem pe la mijlocul semestrului şi priveam speriat. Nu înţelegeam şi mă uitam destul de amuzat la ce făceau ei şi nu mă aruncam. Eram destul de sceptic: de ce se chinuie, unora nu le iese, alţii plâng. Avantajul meu a fost că aveam o detaşare faţă de meserie. Acum mă gândesc că e bine ca actor să o ai şi pentru că eu nu eram atât de înverşunat, îmi ieşeau toate lucrurile. Eram atât de relaxat, încât nu ştiam pentru ce să am emoţii. În anul II s-a petrecut întâlnirea cu Shakespeare care mie mi-a schimbat viaţa complet. Nu ştiu cum îl percepe lumea în şcoală acum, dar pentru mine a fost într-adevăr o revelaţie, totuşi o revelaţie muncită, chiar dacă contrazic cumva termenul. Am citit absolut tot ce a scris: sonete, piese, tot, tot, tot. Am recitit să înţeleg. Repetam, cred, opt ore pe zi. Am făcut Hamlet, Richard al III-lea, Othello, Petruchio, Bufonul din Regele Lear, Henric V. Eram foarte serios şi chiar înţelegeam, mă descopeream pe mine cumva prin ce spunea omul acesta. Am muncit mult şi m-am schimat enorm. A trebuit ceva şi acel ceva a fost Shakespeare. Cum sună?!: „Mulţumesc, Shakespeare, că m-ai schimbat!”
Crezi că toate acestea s-au întâmplat şi din cauza naivităţii cu care ai venit în domeniul teatrului?
Da, cu siguranţă. Lumea sportivă are nişte coordonate precise. Se aseamănă în mare parte cu lumea actoricească, de aceea mă simţeam ca un peşte în apă şi în ceea ce priveşte emoţiile. Eu cumva ştiam ce sunt. Nu înţelegeam ce reprezintă ele pe scenă, dar aveam. La concursuri tot aşa: eşti într-un bloc-start, trebuie să intri în stadion, antrenorul este cumva regizorul, care, înainte de fiecare săritură, te mai cheamă să-ţi mai dea nişte indicaţii. E atât de similar, exact ca un spectacol de teatru. Totul depinde de cum îţi tratezi corpul, cum te tratezi pe tine. În funcţie de asta vei performa. Ai câştigat continuă, ai pierdut continuă. Dacă un rol nu-ţi iese sau nu e neapărat lăudat de critică sau de colegi, asta nu înseamnă că eşti pierdut sau ratat ca actor. Suntem atât de diferiţi şi putem atât de multe lucruri, încât mi-e greu să spun acum despre cineva „eşti un actor prost”. Îmi spuneam asta în inconştienţă şi la o repetiţie, pe un rol pe care el l-a înţeles sau se leagă ceva în cer undeva, rămâi mască şi nu-l mai recunoşti pe omul respectiv. E fantastic. După, el poate să revină la stadiul inferior la care era, dar are acel moment care dărâmâ această concepţie.
Legat de latura ta sportivă, simţi că teatrul este şi o competiţie?
Dacă n-ar fi, n-ar mai exista. Da, e o competiţie, dar e o competiţie cu bun simţ. Trebuie să ne gândim că în ţara asta suntem undeva la câţiva mii de actori. Nu ştiu câţi sunt activi. E o competiţie cu noi, pentru că e o lume în care, la toate festivalurile, foarte puţini oameni din afară vin la spectacole. Majoritatea sunt pentru noi. E o lume atât de închegată. Şi dacă eu la teatrul din Braşov, să zicem, fac un spectacol şi aude regizorul de la teatrul din Galaţi: „regizorul cutare a făcut un spectacol şi actorii au jucat extraordinar. Eu de ce nu pot să fac asta?” Aici cred că e competiţia; să nu ne lăsăm…„domnule, sunt în provincie, sunt sărac.” Da, suntem săraci, asta e, ne-am asumat cu toţii lucrul acesta când ne-am apucat de meserie. Mi se pare stupid ca tu să-ţi doreşti să te faci actor şi apoi să te plângi că eşti sărac. E ca şi cum vreau să mă fac vatman, dar, după aceia, mă plâng că nu îmi place în tramvai. „Păi, omule, asta ai vrut!” Din actorie nu ieşi bancher. Lucrezi cu sufletul, ai satisfacţii spirituale, cum se spune. Competiţia e cu tine însuţi. Trebuie să-ţi doreşti să fii bun. Să nu te opreşti din muncă. Te-ai oprit din muncă, te duci acasă, laşi locul altcuiva, dacă ţie îţi este suficient ceea ce poţi face la 20, la 40 sau la 80 de ani. De aceia este mare Victor Rebengiuc, pentru că el şi în momentul de faţă, în multe interviuri, din ce-am văzut eu, spune că este în căutare, el nu se consideră, ci îşi doreşte să devină un actor bun. Asta mi se pare fantastic, pentru că zici: „Doamne iartă-mă, dacă şi domnul Rebengiuc îşi doreşte să fie bun, hai acasă!” Dar, asta e. Asta înseamnă un model.
Ai făcut actorie, apoi regie şi acum eşti la master la actorie. Cât la sută din tine îşi spune cuvântul actorul şi cât regizorul? În care postură te simţi mai bine?
Eu funcţionez instinctiv extraordinar şi marea mea greşeală, uneori, e că nu mă ascult destul de mult. Inconştient, sunt pe cale să închei un ciclu. Actorie – Regie Teatru – Actorie. La Regie Teatru am învăţat tot despre actorie. Nu mă consider regizor. Sunt un actor care a vrut şi a avut curiozitatea să vadă cum e de cealaltă parte a barierei, pentru a nu fi un orb când voi lucra cu un regizor. Să înţeleg procesul, să-mi dau seama cât de complicat e să ai în mână atâţia actori, să conduci un sistem atât de elaborat cum e spectacolul. Cred că am câştigat şi ca a actor şi ca regizor la nivelul înţelepciunii, al meşteşugului. M-am aşezat. Nu mă mai grăbesc, îmi dau timp, înţeleg mai multe. Deci nu, nu mă simt deloc regizor. Mă simt actor. Un actor infiltrat pentru trei ani, ca un ninja, într-o clasă de regie foarte bună, care sper că o să facă treabă pe viitor, la o profesoară extraordinară, doamna Liudmila Szekely, asistent Radu Apostol. Ei m-au înţeles, au ştiut, au fost singurii care şi-au dat seama (mă rog, mai târziu şi-au dat seama şi colegii), că eu sunt un „infractor”, un actor ascuns acolo care încearcă să afle secretele regizorului. Master Actorie e ceva firesc, nici nu mă gândeam să încerc Regie masterat. Va fi o perioadă foarte bună, pentru că generaţia, din care am onoarea să fac parte acum, sunt aproape convins că peste ani şi ani va fi considerată o generaţie de aur, pentru că sunt studenţi extraordinari, aşa că invit oamenii de teatru ca în aceşti doi ani să fie atenţi. Masterul Actorie de la UNATC, anul I. De restul nu ştim, nu vorbim. (râde)
În show-ul de televiziune Mondenii imiţi persoane reale. Te-ai întâlnit vreodată, faţă în faţă, cu vreunii dintre ei?
Eu sunt o persoană de televiziune atipică. Pentru a te întâlni cu aceste persoane reale, trebuie ori să vrei să-i întâlneşti, ori să-i întâlneşti din întâmplare. Nu m-am întâlnit cu nimeni din întâmplare şi nu merg la niciun fel de festivitate sau serbare mondenă, pentru că nu mă interesează. Eu iau televiuziunea ca pe un lucru extrem de serios, nu-mi bat joc. Imitaţia este un lucru greu, este o latură specială a unui actor. Poţi să fii un actor bun şi să nu ai acest talent, poţi să fii un actor prost…nu, iartă-mă nu poţi, trebuie să fii un actor bun, dar poţi să ai latura aceasta sau să nu o ai. Eu o am. Am găsit-o, am dezvoltat-o, tot timpul am lucrat la ea şi o fac cu seriozitate. E un studiu de personaj pe oricine aş face, un studiu lung, aprofundat. E multă muncă, mult text şi în trei ani, de când fac televiziune, am continuat să dezvolt studiul actoricesc. Nu am trecut ca gâsca prin apă. Cred că oamenii ar trebui să fie destul de inteligenţi, cât să înţeleagă convenţia şi show-ul, că altfel ar fi păcat. Noi nu facem „mişto” de oameni, facem un fel de science-fiction inspirat din realitate. Ne distrăm şi noi.
Dacă Shakespeare s-ar întâlni cu Cehov, ce crezi că şi-ar spune unul altuia?
Cred că şi-ar spune: ce haine ciudate ai şi după aceia, trecând peste glumă, şi-ar spune „nu te înţeleg!” Şi după aceia, după ce ar trece şi peste această barieră, deci s-au văzut, nu s-au plăcut, şi-au vorbit, nu s-au înţeles, cred că ar sta şi nu şi-ar spune nimic. S-ar înţelege fără să vorbească. Sincer. Ştiu că e la modă să ai idoli contemporani, dar Shakespeare şi Cehov, din punctul meu de vedere, sunt bază şi nu că sunt bază, dar îi iubesc cel mai tare. Piesele lui Shakespeare şi piesele lui Cehov îmi plac cel mai mult, aş juca numai asta toată viaţa şi mi-ar fi mai mult decât de-ajuns. Deci, nu cred că şi-ar vorbi, s-ar uita şi ar zice după mult timp „Hmmhî, dasvidania.”
Ai jucat destul de multe personaje atât în facultate, cât şi în colaborări cu teatre din ţară. De care rol te-ai ataşat cel mai mult?
În teatre am făcut multă figuraţie, la Odeon şi la Naţional. Încurajez orice student să treacă prin această etapă. E ok să ai experienţa figuraţiei, unde eşti mâna a cincea, a şaptea şi în care trebuie să te uiţi la oameni şi să înveţi. Pentru că nu ştii totul. Tu crezi că eşti deştept şi genial, dar nu eşti. Sunt foarte multe lucruri în meseria aplicată care te depăşesc. Tu fiind genial în facultate, nu vei fi genial în teatru instant, pentru că e altceva. Am avut onoarea să lucrez şi cu domnul Tocilescu, Dumnezeu să-l ierte, la Eduard al III-lea, cu Dragoş Galgoţiu şi Radu Afrim la Odeon de la care evident că am învăţat. Trei zone total diferite de regizori. Fiecare cu lumea lui specială, de la care am luat, am luat, am luat…eu fiind un „furăcios de profesie”. Acum îmi dau seama că, la teatrul din Târgovişte, am fost lăsat pe nişte roluri greuţe, cam prea de timpuriu: Rică Venturiano, Nae Girimea, Dromio, destul de naiv şi superficial făcute, cumva facile. Mă gândesc la ele ca la o etapă. Rolurile de care sunt ataşat sunt cele făcute la Regie Teatru, fiind actor, distribuit de colegii mei regizori: de Unchiul Vanea, de Malvolio şi de multe altele în şcoală. Eram student la regie, dar jucam mult.
Ai un model de actor şi unul de regizor?
De regizor, îmi vine clar în minte, fără să stau să mă gândesc, Eimuntas Nekrosius, regizorul lituanian. Am văzut toate spectacolele lui care au venit în Bucureşti: Othello, Macbeth, Hamlet şi la Sibiu am văzut Livada de vişini cu actori din Moscova. Un regizor despre care nu pot găsi cuvinte. Plecam de la spectacolele lui autist. Nu puteam pricepe cum cineva poate să facă aşa ceva şi e complet dezolant când mă gândesc că nu voi fi în stare niciodată să fac ceva atât de frumos. Asta nu înseamnă că mă dau bătut, dar sunt conştient, şi mi se pare important ca actor şi ca om să îţi dai seama de ce eşti şi de ce nu eşti în stare şi să fii sincer cu tine. Nu voi fi nici un Eimuntas Nekrosius, nu voi fi nici un Toma Caragiu. Voi fi eu, atâta cât voi putea maxim în ceea ce fac. Deci, el ca regizor şi ca actor… ca actor e greu. Marian Râlea, deşi ar mai fi… Cred că e Marian Râlea. Da. Cu siguranţă. L-am văzut în foarte multe spectacole şi are ceva extrem de special şi cred că este destul de nebăgat în seamă în ţara asta. Joacă, dar nu este valorificat la adevărata lui putere şi nu e destul de apreciat. Mă doare pe mine că nu îl laudă lumea mai mult. A făcut nişte roluri extraordinare peste care lumea trece cu vederea şi cu toţii ne închinăm la alţi zei.
Tu acorzi teatrului timpul tău, pui la bătaie sentimente, consumi energie. Ce ai dori să îţi dăruiască el în schimb?
Siguranţa zilei de mâine. Mi-aş dori asta din tot sufletul pentru mine ca om, ca entitate, ca cetăţean al României… să ştiu că, de mâine, pot face doar teatru. Să nu mai alerg în stânga şi-n dreapta şi să pot să trăiesc liniştit cu o colaborare. Asta mi-aş dori: să fac teatru şi să fie de-ajuns pentru a trăi decent în această ţară. Altceva nu aş cere. Ce să cer altceva? Aplauze? Ele sunt oricum, dar vreau să pot trăi decent din teatru. După aceia, ar creşte calitativ spectacolul, ohoho, cum ar creşte calitativ şi cum ar fi actorii la timp la repetiţie şi cum ar fi ei numai acolo la repetiţie. Nu s-ar gândi „cum plătesc chiria pe luna asta; dacă să facă un copil, dar am bani să-l cresc din salariul ăsta?; uite că trebuie să mă duc la un casting peste două ore, dar regizorul ăsta nebun, vrea să mai repete o oră. Cum fac ca să scap?” Deci, o grămadă de lucruri care, la final, se văd în produsul artistic.
Şi la nivel spiritual?
La nivel spiritual… să mă lase sănătos mental. Să fie drăguţ cu mine şi să nu mă înnebunească. Teatrul trebuie să aibă grijă de actorii săi. Vezi, aici e frumos: să nu înnebunim noi teatrul şi teatrul să nu ne înnebunească pe noi.
Ce te împinge pe scenă? Cu ce gând intri, de obicei?
Regizorul tehnic mă împinge (râde): „Hai, intră că e rândul tău!” şi gândul e „hai, că în două ore te duci la bere!”. Să scrii astea, că sunt adevărate: să ştii că sunt mulţi actori care intră pe scenă cu gândul că numai bine, în două ore se pot duce la bere. Eu nu sunt aşa. Pe mine mă împinge o nevoie acută de-a trăi. Eu nu ştiu să trăiesc absolut deloc în ţara asta, în lumea asta. Nu ştiu. Văd lumea pe stradă – ei ştiu. Îi vezi după ochi. Nu ştiu, mă pierd, mă sperii. Pe scenă când intru, am o siguranţă, dar nu din aia nesimţită de „vă arăt eu vouă”. Dar, acolo înţeleg anumite lucruri. Ca în Matrix, când, la final, personajul Neo, după ce revine din moarte, vede cum e, de fapt, sistemul, matricea. Atunci el poate opri gloanţe şi nu mai poate muri, pentru că înţelege. Cred că aşa se întâmplă şi când păşeşti pe scenă. Când vezi de fapt cum e, poţi muri, dar se termină spectacolul şi eşti viu. Poţi să faci absolut orice. În această convenţie tu poţi să n-ai limite, ceea ce este extraordinar. În teatru, pe o scenă limitată şi spaţial şi temporal, poţi să fi Dumnezeu. Asta mă duce acolo.
În postura de spectator, ce cauţi să găseşti cu precădere într-un spectacol?
Emoţie. E extrem de simplu. Să văd nişte actori care sunt cu totul acolo în spectacol. Pot să înţeleg un spectacol ratat care a avut un gând, dar a eşuat din varii motive. Nu pot să înţeleg un spectacol care se „târâie” ca un melc pe scenă, care e fără noimă şi nişte actori care bâiguie şi dau din mâini şi nu înţeleg ce joacă şi nu se uită în ochii partenerului şi nu trăiesc acolo. Asta nu înţeleg. Îmi doresc să văd emoţie, să cred, să înţeleg…sau spre exemplu, la Bob Wilson multe lucruri nu le-am înţeles mental, foarte multe metafore, simboluri, lucruri grele pe care el, prin vasta lui experienţă le-a transpus din lumea lui acolo. Asta nu însemna că nu eram conectat de o energie invizibilă la ceea ce se întâmpla acolo. Aşa trebuie să fie: intri în sală, începe spectacolul, eşti cu nişte oameni cu care nu ai nimic în comun, în afara faptul că vă uitaţi în aceeaşi direcţie şi intri în acea lume. Dacă nu, mă duc acasă şi mă uit la un film pe laptop. Teatrul, dacă nu îl ia pe spectator de mână şi nu îl duce într-un loc fantastic, de care el să devină dependent – mi se pare o dependenţă frumoasă teatrul – n-are rost să se petreacă. E păcat să-l faci. Îl strici.
Cât de mult poate însemna o singură clipă scenică?
Enorm poate însemna. Oricum, ea se produce doar în măsura în care un lucru e bine făcut. Nu cred că se poate petrece într-un spectacol prost de trei ore, nu se poate ca, deodată, cineva să aibă un momet genial. N-ai cum. Mi-a zis doamna Rodica Mandache: „N-ai cum să fii bine într-un spectacol prost.” Dar, într-un spectacol bun sunt momente. Am trăit o singură dată şi eu lucrul acesta într-un examen la şcoală, moment unic de care o să-mi aduc aminte toată viaţa. E acel sentiment când nu mai e nimeni în jurul tău. Aveam un monolog al Unchiului Vanea– cel din actul II. Nu mai era nimeni, nici spectatorii. E minunat când reuşeşti să uiţi de cei care se uită la tine, pentru că ei îţi hrănesc orgoliul. Ţine de convenţie faptul că tot ce faci, faci pentru ei. Dar, e frumos ca, uneori, să faci şi pentru tine. Eram eu, nu era personajul, eram eu cu acel gândul că m-am ratat, că a trecut viaţa pe lângă mine, eu, un ţânc de 22 de ani, dar credeam. Nu-mi poate lua nimieni asta.
Despre planuri de viitor nu te întreb. Te rog, să ne spui, doar ce ai făcut astăzi.
Astăzi am filmat de dimineaţă de la 7 până acum la ora 20. M-ai prins într-o zi în care am filmat. Sunt şi zile în care merg la şcoală şi repet cu colegii mei. Dar, deocamdată sunt în perioada de filmări şi asta fac, să zicem, în proporţie egală cu şcoala. Deci viaţa mea se împarte între şcoală şi filmări. Atât de simplu.
Un gând de final de „interogatoriu”…
Era o povestioară: o fetiţă pe o plajă şi foarte multe stele eşuate pe nisip, mii de stele de mare. Ea lua câte una şi o arunca înapoi în mare. A venit un domn la ea şi i-a zis: „Fetiţo, ce faci aici?” „Salvez stele de mare.” „ Păi, nu poţi să le salvezi pe toate” „Ştiu asta, dar pe astea pe care le salvez o să conteze”. Deci, gândul de final este că nu voi putea să fac totul în viaţa asta, n-o să-mi iasă totul aşa cum mi-am propus, n-o să fiu atât de bun cât mi-am propus, dar pe cât de bun o să fiu… atâta o să fiu.
Print