Volumul „Scrisori despre teatru” de Giorgio Strehler, în traducerea lui Alice Georgescu, se află în curs de apariție în colecția Yorick a Editurii Nemira, publicat în coproducție cu Centrul Cultural Casa Artelor, Primăria Sectorului 3. Vă oferim în avanpremieră un fragment, din Postfața volumului, un dialog cu regizorul Alexandru Darie, director al Teatrului Bulandra.
Monica Andronescu: L-ați cunosut pe Georgio Strehler, ați fost prieteni, i-ați văzut spectacolele și repetițiile, ați condus Uniunea Teatrelor din Europa, creată de el. Care a fost primul contact cu lumea lui Strehler?
Alexandru Darie: Eram student la IATC și îl aveam profesor pe Dinu Cernescu, iar asistent pe Silviu Purcărete. Era înainte de 1989, când toată această literatură și lume a teatrului european era inexistentă, nu se publicau cărți, nu li se arătau studenților nici marile filme, nici marile spectacole. Dinu Cernescu are meritul că mi-a pus pentru prima dată în mână, din biblioteca lui personală, cartea lui Strehler, în franceză, Un théâtre pour la vie, cu toate scrisorile, corespondența dintre el și marii scenografi cu care el a lucrat. S-a deschis în clipa aia o lume despre care eu habar n-aveam că există. Și am citit cu mare emoție, pentru că era un fel de samizdat, un fel de carte pe sub mână. După care, tot Dinu Cernescu a făcut rost și de niște casete VHS cu spectacolele lui Giorgio. Și atunci am putut vedea muți de uimire Furtuna, Lear, și s-a deschis o lume fabuloasă. Aveam vreo 22-23 de ani și știam că niciodată nu voi putea vedea un spectacol al lui Giorgio pe viu – speram, dar la momentul ăla în România părea ceva absolut imposibil. Iar pentru mine faptul că i-am văzut spectacolele înregistrate a însemnat o deschidere extraordinară, în sensul că teatrul poate fi și magic.
M.A.: În ce consta această deschidere extraordinară? Schimba felul în care gândeați sau înțelegeați teatrul?
A.D.: Când am intrat în meseria asta, eu aveam sentimentul că teatrul e magic și că teatrul care nu e magic nu e teatru. Și atunci mi-a venit confirmarea. Am văzut cum se naște un spectacol din nimic, din două pânze albe și o lumină, am realizat cum se poate crea magia în teatru și ce importanță are lumina. Atunci am înțeles ce valoare are actorul într-o lumină justă, misterioasă. Ce valoare are un decor. Era o lume de o mare rigoare și de o mare simplitate, în care actorul era important, dar era o parte a unei gândiri filosofice, teatrale, scenografice, plastice extraordinare. Nu era nimic întâmplător acolo. Iar, din scrisori, Giorgio Strehler îmi făcuse impresia unui om extrem de dur, de riguros și de pretențios… Așa credeam atunci.
M.A.: Mie din scrisori mi s-a părut, dimpotrivă, de o sensibilitate extraordinară…
A.D.: Da, așa e, de fapt e un amestec de sensibilitate și duritate, se simte că e Leu. Ăsta a fost primul contact, am și acum în bibliotecă această carte, Un théâtre pour la vie, pe care am recitit-o de câteva ori, iar acum le-o predau studenților, îi oblig să o citească. Celelalte scrisori pe care le publicați acum, Scrisori despre teatru, le-am citit ceva mai târziu, când Uniunea Teatrelor din Europa a editat această carte în original. Dar ea nu există în foarte multe limbi și în foarte multe țări și mi se pare important că au fost traduse și că vor putea fi citite în limba română.
M.A.: Îl cunoșteați deja din scrisori și din spectacole. Erați fascinat de personalitatea lui. Care a fost a doua întâlnire? Cu Giorgio Strehler în persoană? „Începutul unei frumoase prietenii…”
A.D.: Am făcut cel de-al doilea spectacol al meu în Teatrul Bulandra și primul meu real succes, „Poveste de iarnă”, într-o situație specială, pentru că era director atunci Silviu Purcărete. Era deja după 1989, lucrurile se mai schimbaseră și, printr-o conjunctură extraordinară, știam că premiera absolută va fi, de fapt, la Piccolo Teatro. Într-o stare de catatonie emoțională ajungem la Milano și pregătim premiera. La București fusese doar o vizionare. Intrăm în Piccolo trremurând. Mi-aduc aminte și acum treptele de la sediul vechi, din Via Rovello. În foaier era o expoziție de fotografie, era o aniversare a lui Piccolo. Fotografii imense din toate spectacolele lui Strehler, elemente de mobilier, dar Strehler nicăieri. Noi ne vedem de treabă, facem montarea și începe spectacolul. Stăteam în sală tremurând, sala arhiplină. Începe spectacolul cu muzică de Purcell, se dezvelește scena, totul e plin de zăpadă și, la primul moment cu adevărat important din punct de vedere regizoral, probabil că cineva îl anunțase, simt un foșnet în spate și într-una dintre loje apar vreo patru cinci oameni care deschid loja și apare Giorgio, cu părul alb, leonin, îmbrăcat cu un pulover negru, înconjurat de asistenți. Stă în lojă și urmărește acel moment. Știam din legende că mai mult de patru-cinci minute nu stă. Și a rămas vreo cinci minute, eu nu mă mai uitam la spectacol, eram cu ochii ieșiți din orbite la lojă, o lojă centrală, dar în penumbră. Stă absolut nemișcat, se uită și pleacă. Și mi-am zis atunci că e extraordinar că am putut să-l văd, asta e, poate va mai veni la final să ne salute… Era prima dată când îl vedeam în carne și oase. Șoc. După alte zece minute apare iar. La un alt moment important. Iar stă vreo cinci minute, nu știu exact, că n-am cronometrat. Cred că a venit de patru sau cinci ori, în momentele cheie. Se termină spectacolul, avem un succes extraordinar, sala în picioare urlând, aproape că plângea întreaga distribuție pentru că nu ne așteptam la o asemenea primire. Eram în templul absolut, la Piccolo Teatru, iar Uniunea era un club select. Ei bine, actorii mă trag în scenă și nu știu ce le vine, iau zăpadă de pe jos și încep să mă bată cu zăpadă. Se termină și ieșim în foaier unde ni s-a spus că vom avea o întâlnire scurtă cu Strehler. Stăteam acolo toți emoționați. La un moment dat apar unii, exact cum era la curțile regilor, atunci când se deschideau ușile: „Il Maestro! Il Maestro! Il Maestro!”. Era un imperator absolut al teatrului! Și se aud niște urlete și, venind spre mine, Strehler începe să urle: „Cretino! Imbecille! Stronzo!” – „Cretinule! Imbecilule! Prostule!”. Toată lumea a înghețat și el a continuat: „Ești singurul regizor pe care-l cunosc, care și-a regizat aplauzele”. Adică bătaia cu zăpadă… Și venea spre mine. Mie mi s-au tăiat picioarele. Lumea a început să facă fețe-fețe. Se apropie de mine și când ajunge deschide brațele și zice: „Bravo, mio amico!” Și mă ia în brațe și mă sărută cu lacrimi în ochi. Fusese o glumă… Imperatorul își făcuse intrarea. Toată lumea a început să aplaude. Și, acolo, în foaier mă întreabă ce repet. Îi spun: Trei surori. Lucram deja la Trei surori. Se duce la Oana Pellea și o ia de gât: „Tu ce joci?” „Mașa”. Pe urmă pe Dan Aștilean: „Tu ce joci?” „Andrei”. „Andrei, cretinul ăla cu căruciorul?” Și a început să valseze prin holul teatrului, arătând cum e Andrei în Trei surori. Sărea într-un picior, dansa… Șocul a fost că era un copil. Nu m-a lăsat să mai zic nimic, m-a luat de gât să mergem la masă. Mă ținea strâns și eu pe el la fel. Deveniserăm într-o fracțiune de secundă cei mai buni prieteni.
M.A.: Nu e o prăpastie între imaginea asta a lui „Maestro” și cea a bărbatului care se deschide într-o fracțiune de secundă? Cum încăpeau în el și copilul, și maestrul?
A.D.: Giorgio Strehler este „copilul minune”. Nu, nu era prietenos cu toată lumea. Era… cum să spun eu? Era ca Ludovic al XIV-lea. Eu cred că există o legătură între copil și maestru. Nu cred că există artiști geniali care nu sunt copii.
M.A.: V-a povestit vreodată Strehler cum a făcut Piccolo Teatro?
A.D.: Da, mi-a povestit într-o seară cum a preluat sediul Piccolo în 1947, imediat după război. Sediul lui Piccolo din via Rovello a fost înainte sediul al Gestapo-ului. Și-mi povestea cum, atunci când i s-a repartizat această clădire să facă în ea un teatru pentru popor, a găsit acolo sânge pe pereți. Exista acea influență extraordinară în Europa, după război, cu teatrul popular, teatrul deschis poporului. Eu cred că a fost un semn să naști un asemenea templu al culturii, al libertății, al omului, al iluziei, al magiei, într-un loc unde au suferit și au murit oameni.
Print
Emotionant moment al intalnirii lui A.Darie cu un personaj care a insemnat istoria teatrului italian si a carui talent si modestie sunt inscrise in tiparele de aur ale teatrului.G Strehler spunea :”eu stiu si nu stiu de ce fac teatru dar stiu ca trebuie sa il fac,ca trebuie si vreau sa o fac cu toata fiinta mea,ca om politic sau nu,ca persoana civila sau nu,ca ideolog,poet,muzician,actor,mascarici,amant,critic,tot ce inseamna “eul”meu,cu ceea ce sunt si gandesc ca pot fii si ceea ce cred ca poate insemna viata.
Putin stiu ,dar acel putin pe care il stiu il spun…..”
Acest caracter contradictoriu de copil dulce si amabil dar in acelasi timp de Maestru corect,zbir,dur si care nu trece cu vedere orice, poate fi atribuit si faptului ca G.Strehler era nativ din Trieste,oras cu profunde amprente ale Imperiului habsburgic.
Si in cartea “Intre acte” Maestrul R.Beligan povesteste cu detalii de amanunte intalnirea in anii 80 la Milano cu Paolo Grassi si G.Strehler la Teatro Piccolo ca un eveniment important intre aceste legende ale teatrului.