Alexandru Ion: Sunt un cinic în căutare de basme

Este unul dintre cei mai cunoscuți actori din generația lui, este unul dintre fondatorii Festivalului Ideo Ideis și co-președinte al Asociației T.E.T.A, este vedetă TV. A făcut parte din trupa lui Victor Ioan Frunză, iar în prezent poate fi văzut pe scena mai multor teatre, în spectacole precum „The History Boys” la Teatrul Excelsior, „Taximetriști” și „Medea’s Boys” la Teatrul Apollo111, iar de curând a avut premiera cu „Mentorul” la Teatrul Nottara. Alexandru Ion crede că cel mai important proiect al lui rămâne până în acest moment Festivalul Ideo Ideis și că ceea ce-i lipsește teatrului românesc este disciplina. O discuție la o cafea cu un actor care spune despre sine că e un cinic în căutare de basme…

Cum se reflectă statutul tău de vedetă TV în viața ta?

Eu nu mă simt deloc vedetă… Și nu e o cochetărie. Să zicem că sunt încă la stadiul de „băiatul de la televizor”. Iar asta e direct proporțional cu produsele pe care le ai în difuzare… În perioada în care se difuza „Atletico textila” era într-adevăr o emulație mai profundă în jur. Dar eu de fiecare dată mă întorc la lucrurile mai pragmatice și spun că proiectele pe care le-am făcut în televiziune mi-au permis să călătoresc atât cât mi-am dorit și să păstrez un nivel de confort, astfel încât să pot naște proiecte cu Asociația. Cumva ăsta e cel mai mare câștig. Dar nici nu pot să fiu ipocrit și să spun că nu mi-a plăcut să fac televiziune, „Atletico” e un proiect care mi-e foarte drag, era un grup foarte frumos, în care-mi plăcea să petrec timp.

Televiziunea e un tip de experiență care ți-a folosit și artistic?

Nu știu cât mi-a folosit artistic. Însă există o serie de beneficii, pe lângă cele financiare. Până la urmă suntem într-o meserie în care validarea și atenția nu-s cantități neglijabile. Și nu m-am plasat niciodată într-o zonă în care să zic că lucrurile astea nu mă interesează. Dar îmi place să cred că mă interesează într-o măsură sănătoasă.

Dar asta ți-a afectat în vreun fel experiența în teatru?

Aș spune că nu. Pentru că nu s-a întâmplat să nu pot intra într-un proiect de teatru care mi-a fost propus din cauza unui proiect în televiziune.

Ai libertatea să-ți alegi proiectele din teatru? Ce te face să spui da?

Sunt câteva elemente… Dacă-mi place compania, dacă-mi place textul, dacă-mi place regizorul. Rareori sunt împlinite toate trei… Însă mi se pare că trăim într-un tip de climat teatral în care nu există rețete și adevăruri general valabile. Nu sunt un promotor al faptului că trebuie să joci orice, dar există în jurul nostru exemple de jucat orice, care te urcă într-un soi de scară ierarhică a popularității. Mi s-a întâmplat să refuz să intru în proiecte, dar cred că ce m-a făcut să refuz a fost lipsa lor de seriozitate. Am simțit că era mai degrabă ceva ca o joacă de copii, cu un aer diletant. Și nu mi se părea că ar aduce niciun plus carierei mele. Dar au existat și proiecte cu care n-am rezonat neapărat la nivel artistic. Adică, dacă mă puneai pe mine în scaunul regizorului, probabil că ar fi arătat altfel. Însă mi se pare că e important să disociezi ce nu-ți place ție, pentru că ai alte gusturi, de matematica meseriei. Până la urmă există mari creatori în lumea asta, precum Robert Wilson, care or să picteze cu degetele de la mâna ta și n-o să-i intereseze absolut deloc ce crezi tu… Acolo ești doar un instrument.

Te tentează să faci regie, dar ai făcut între timp un master în management-teatrologie… De ce acest parcurs? Nu ți-e suficientă actoria?

Masterul de management-teatrologie se datorează impulsului pe care mi l-a dat domnul Victor Ioan Frunză. Eram în trupa dumnealui atunci și, știindu-mi istoricul cu Ideo Ideis, m-a îndemnat să fac asta și mi s-a părut o idee foarte bună. Sunt pasionat de a învăța, îmi place să studiez. Eu spun despre mine că sufăr de curiozitate morbidă… Pe de altă parte, povestea asta e ceva ce s-a născut și a fost o componentă a existenței mele profesionale dinainte să intru la actorie. Povestea cu Ideo Ideis a început când eu aveam 18 ani, nu eram încă student. E ceva cu care am crescut, e ceva la care se pare că m-am priceput și mi-a plăcut să fac. Și cumva masterul acesta oficializa niște lucruri, în sensul că-mi dădea o diplomă. E un episod important din viața mea și trebuie să spun că m-am luptat multă vreme, mai ales după ce am ieșit din trupa domnului Frunză, cu faptul că era mai multă lume care mă știa ca manager decât ca actor, pentru că luaseră contact cu mine prin prisma Ideo.

Eu sunt extrem de calculat ca actor, maniacal de calculat. Dar nu cred că există rețete. Cred că există har, dar trebuie multă muncă și că a fi rațional nu dăunează neapărat. Există într-adevăr o percepție generală că artiștii sunt boemi, lipsiți de structură, oameni care nu pot să gestioneze un buget… Dar eu cred că asta e o percepție vag romanțată.

Dar această latură a ta nu se bate cap în cap cu latura artistică?

Eu sunt extrem de calculat ca actor, maniacal de calculat. Dar nu cred că există rețete. Cred că există har, dar trebuie multă muncă și că a fi rațional nu dăunează neapărat. Există într-adevăr o percepție generală că artiștii sunt boemi, lipsiți de structură, oameni care nu pot să gestioneze un buget… Dar eu cred că asta e o percepție vag romanțată. Cred că artiștii sunt foarte diverși, resorturile interioare sunt foarte diverse… rezultatele sunt diverse și născute din poziționări diverse.

Atunci care sunt acele lucruri care dau valoare unui act artistic?

Este o latură profund subiectivă. Există o matematică a meseriei, într-adevăr. Dar lucrurile sunt direct proporționale cu vârsta, gusturile se schimbă. Spectacole care mi-au plăcut la 20 de ani nu cred că mi-ar mai plăcea acum la fel de tare… Și am experimentat asta cu „Faust” de la Sibiu. L-am văzut la intervale de câțiva ani și percepția a fost foarte diferită. Însă cred că sunt foarte viscerale lucrurile astea. N-aș ști să spun de ce îmi place Sorin Miron de leșin și de ce Keira Knightley mi se pare o actriță foarte nefericită… E vorba de ceva cu care rezonezi. Dar pot să spun că nu empatizez deloc cu lipsa de disciplină… Cred că lipsa de disciplină e o problemă sistemică. E ceva ca un soi de plagă care planează constant asupra teatrului românesc. Și sunt situații în care mă cutremur de cât de puternică e disonanța asta cognitivă între „Doamne, cât iubesc scena și teatrul care e viața mea” și un comportament de culise în care se văd lipsa de respect și disciplină. Genul acela de întâmplări în care, dacă tu ai ieșit din scenă, e ok să vorbești în regrupare, să foșgăiești, chiar dacă colegii tăi joacă în continuare… Astfel de lucruri mi se pare că afectează în mod simțitor calitatea unui spectacol. Și joc în astfel de spectacole care mi se pare că s-au depreciat în timp tocmai pentru că survine un soi de relaxare… Prima dată când am fost și am văzut spectacole la Londra, asta m-a frapat cel mai tare. Faptul că oamenii ăia erau extrem de disciplinați.

Ce loc ocupă Ideo Ideis în viața ta și cum te-a modificat această experiență?

E clar cel mai cărnos și mai întins proiect în timp… E proiectul devenirii mele. Am crescut și la propriu, și la figurat cu el. Sunt extrem de mulți colaboratori care acum îmi sunt prieteni. Ideo mi-a dat acces în niște locuri, creează un tip de credibilitate care uneori te precede. Și cred așa: că, dacă eu plec într-o călătorie peste câteva zile și nu mă mai întorc din ea niciodată, ce rămâne în urma mea nu sunt rolurile, nu sunt proiectele din televiziune. Ce rămâne în urma mea e Ideo Ideis!

Pentru tine, când s-a întâmplat să înțelegi că drumul tău e teatrul?

N-a fost un moment de Evrika, a fost ceva ce s-a întâmplat gradual. Cred că e o situație fericită atunci când descoperi ceva la care te pricepi și-ți și place. Iar eu cred că mi-am negociat repede în cap lucrul acesta. Eram adolescent. Îmi plăcea atenția celorlalți. Validarea, gloria, dorința de a fi memorabil… Și simțeam că-mi dă un tip de libertate. O libertate foarte dinamică și un tip de existență foarte dinamică. Nu mi-am imaginat nicio secundă că o să stau într-un birou…

Și de ce faci teatru acum?

Pentru că-mi place…

E atât de simplu?

Nu cred că e un răspuns cu o singură componentă. Cred că întâlnirea dintre faptul că-mi place și că mă pricep îmi dă un buzz constant. Și e și o formă de vanitate, îți place să fii în centrul atenției.

Deci e ceva egoism aici…

Evident. De altfel, se vorbește despre faptul că altruismul nu există. Că faci lucruri chiar și altruiste tot pentru tine, pentru cum te fac pe tine să te simți.

E proiectul devenirii mele. Am crescut și la propriu, și la figurat cu el. Sunt extrem de mulți colaboratori care acum îmi sunt prieteni. Ideo mi-a dat acces în niște locuri, creează un tip de credibilitate care uneori te precede. Și cred așa: că, dacă eu plec într-o călătorie peste câteva zile și nu mă mai întorc din ea niciodată, ce rămâne în urma mea nu sunt rolurile, nu sunt proiectele din televiziune. Ce rămâne în urma mea e Ideo Ideis!

Discursul tipic al actorilor este despre cum fac meseria asta pentru că vor să dăruiască…

Doamne, nu! E ceva tipic egoist. E pur egoist ca pornire. Evident că dincolo de asta știu că se întâmplă ceva acolo în sală. Joc în „The History Boys” și mi s-a întâmplat de multe ori să simt efectiv cum vine din sală spre mine gândul unui adolescent… Îi simțeam cum gândesc: „A, deci, la teatru poate să fie și așa… Păi îmi place… Vreau să mai merg la teatru…” Dar n-am intrat în acel spectacol cu gândul că o să le „dăruiesc” asta. Faptul că acesta e un efect mă bucură foarte tare. Normal că atunci când lucrezi la un proiect speri să producă niște declicuri, dar nu e asta principalul element catalizator. Sau, mai bine spus, nu asta mă face pe mine să mă ridic din pat dimineața. Punctul de plecare e din egoism.

Cum era Alexandria în copilăria ta, în epoca imediat postcomunistă?

În primul rând, fără internet. Era cu strigat să ieșim la fotbal în fața blocului, era cu stat mult afară… Dar foarte mult din copilăria mea nu e legată de Alexandria, ci de satul în care s-a născut și a crescut mama mea, la 7 km de Hațeg, un sat pierdut printre dealuri. De la noi din curte se vede Retezatul. Și copilăria mea e legată de verile și iernile de-acolo, de cutreierat toate dealurile și pădurile. Și de citit… Nu știu cum s-a întâmplat asta, dar știu că a fost o vară când eu am început să citesc și am citit toate cărțile care erau în casa de la țară. Nu știu care a fost elementul declanșator, dar acum cred că trăim niște vremuri în care e mult mai greu să te întorci la citit cu atâtea distracții în jur. Iar Alexandria era… un oraș lipsit de opțiuni. Fără teatru, fără cinematograf… Avea o bibliotecă, dar era locul în care te durea dacă trebuia să intri. Am făcut de câteva ori exercițiul de imaginație „ce-aș fi făcut dacă nu făceam teatru…” Și cumva de-asta cred că Ideo Ideis e un eveniment important. Pentru că a pus în pagină pentru tinerii care iau contact cu el faptul că asta e o meserie. În momentul când a apărut Ideo nu mai fusese nici un absolvent de UNATC de 15 ani. De când a apărut, sunt peste 25 de tineri care au terminat diverse secții din UNATC, aproape toți trecuți pe la și crescuți de Ideo Ideis. Și asta ne bucură și e ceva cu care ne mândrim.

Simți că există un spirit al generației tale? Că există o formă de coagulare în ce privește ideile artistice, estetice etc.?

Gradul de coagulare nu e foarte ridicat. Există grupuri care trag în aceeași direcție, dar în foarte puține din aceste cazuri e vorba de un tip de viziune care e pusă în practică. În trupa domnului Frunză, spre exemplu, există o viziune artistică pusă în practică. Dar în multe alte locuri oamenii lucrează împreună doar pentru că rezonează unii cu alții, fără să existe un program artistic.

Pe tine ce tip de teatru te interesează?

Îmi plac clasicii, dar în aceeași măsură îmi place foarte tare și ce fac acum cu Bogdan Theodor Olteanu. Sunt texte foarte strâns legate de realitatea contemporană. Dar n-aș putea spune că am ceva programatic în atitudine. Cred că poate fi identificată un soi de aplecare înspre latura educativă a lucrurilor, dar asta dacă ne întoarcem la Ideo și la celelalte proiecte pe care le-a făcut Asociația de-a lungul timpului. Dar mi-ar plăcea foarte tare să creez un grup care să fie capabil să-și articuleze o viziune. Însă în acest moment n-am o viziune hiperarticulată – dar și dacă aș avea, n-aș putea spune că aș vrea să lucrez exclusiv în interiorul respectivei viziuni. Îmi place foarte mult dinamismul. Îmi place să fac azi un Shakespeare și mâine un text scris de un prieten.

În acest moment ești în punctul în care vrei să fii?

Nu. Pentru că îmi doresc foarte tare să fac film și e cea mai subdezvoltată latură a existenței mele artistice de până acum. Cred că asta îmi lipsește. Și mi-aș dori foarte tare să-mi deschid un loc, aș vrea ca în 5-7 ani să fac un teatru. Dar în rest am un grad de stabilitate cu care sunt liniștit…

Deci n-ai anxietăți…

Nu le-aș spune anxietăți, ci măcinări… Și le am din plin.

De ce? Te îndoiești de tine?

Dar sindromul impostorului există… și dacă nu există mi se pare că ar trebui să ridice un minim grad de circumspecție în legătură cu persoana respectivă. Și am voluptatea momentelor de low, a momentelor în care măcinarea e maximă. Doar că am învățat că totul funcționează în valuri.

Dar, la modul concret, faci ceva ca să contrabalansezi astfel de dezechilibre? Călătoriile te ajută? Sau ai momente în care vrei să fugi?

Am momente în care fac scenarii ample cu mutatul pe o insulă. Unde probabil că m-aș urca pe pereți după două săptămâni. Cred că o sursă a nefericirii e un soi de dorință a oamenilor de a permanentiza lucrurile. Cu cât te împaci mai greu cu faptul că stările, gândurile, lucrurile vin și trec, cu atât o să-ți fie mai greu. La mine călătoriile sunt ceva ce pleacă mai degrabă din curiozitate. Poate e și o pasiune. Am acasă o hartă răzuibilă și răzuiesc locurile în care am fost. Îmi doresc foarte tare să văd toate țările din lume. Și când îți dai seama că nu-ți ajunge timpul, o dai în conflicte cu viața, cu mortalitatea, cu timpul… Ce lăsăm în urma noastră, de unde venim, unde ne ducem…

Și ai vreun răspuns?

Nu. Cred că sunt și într-o fază destul de cinică a existenței mele în care mi se pare că totul e degeaba.

Ce anume ți-ar da sens?

Cred că sensul e ceva ce funcționează într-o paradigmă a insulelor. Cred că poți să găsești insule de sens… În momentul ăsta ce aș simți că mi-ar da sens ar fi să fac film la nivel internațional. Să fac niște proiecte de teatru cu creatori cu care mi-aș dori să lucrez. N-am rezoluții imediate din sfera familială. Deși eu spun despre mine că sunt un cinic în căutare de basme. Și mi-ar plăcea să dau de un basm. Dar lucrurile astea se nasc, nu se negociază.

Am momente în care fac scenarii ample cu mutatul pe o insulă. Unde probabil că m-aș urca pe pereți după două săptămâni. Cred că o sursă a nefericirii e un soi de dorință a oamenilor de a permanentiza lucrurile. Cu cât te împaci mai greu cu faptul că stările, gândurile, lucrurile vin și trec, cu atât o să-ți fie mai greu. La mine călătoriile sunt ceva ce pleacă mai degrabă din curiozitate. Poate e și o pasiune. Am acasă o hartă răzuibilă și răzuiesc locurile în care am fost. Îmi doresc foarte tare să văd toate țările din lume. Și când îți dai seama că nu-ți ajunge timpul, o dai în conflicte cu viața, cu mortalitatea, cu timpul… Ce lăsăm în urma noastră, de unde venim, unde ne ducem…

Faptul că ești în sistemul independent e o alegere?

Nu. Nu cred că e o alegere. Eu sunt în zona independentă pentru că nu m-a chemat nimeni să mă angajeze într-un teatru și cele două concursuri la care am fost nu le-am luat.

Independența asta te condiționează în vreun fel?

În ce privește libertatea artistică, nu cred că e mai mare în independent și nici invers. Cred că la stat ai avantajul resurselor. În independent mai faci și deconturi la AFCN etc. Dar pe de altă parte, la stat, faptul că ai banii nu e nicio garanție că va ieși un produs de calitate.

Cum cuantifici tu succesul?

Poate că sunt amprentat de timpul petrecut în trupa domnului Frunză, dar mi se pare că publicul e unul dintre cele mai importante barometre – și nu mă refer la reacții, pentru că noi trăim într-un climat în care ridicatul în picioare e norma, eu vorbesc de prezență. Prezența publicului mi se pare că e o posibilitate de a măsura ceva concret. Eu, personal, cred că trebuie împlinite mai multe condiții. Pentru că validarea din partea breslei, indiferent cum se manifestă ea, pare o condiție sine qua non a succesului. Însă competiția în artă mi se pare ceva complicat. Sigur că n-aș fi indiferent dacă aș primi un premiu. Dar competiția în artă mi se pare ceva extrem de problematic, pentru că se sprijină pe un tip de subiectivism pe care nu-l poți cuantifica așa cum cronometrezi timpul unui atlet. Să operezi cu bine și rău mi se pare complicat și falimentar.

Dacă ai putea să schimbi ceva, pentru ca lucrurile să funcționeze mai bine în teatrul din România, ce ai schimba?

Cred că doza de disciplină cu care toți oamenii din climatul teatral abordează meseria asta. Și aș umbla un pic și la orgolii. Și la verdictită. La atitudinea asta de „stăpânii universului”, de „arta e cum zic eu că e”. Mi se pare că există foarte puțină deschidere și toleranță. Or, eu cred foarte tare că e loc sub soare pentru toată lumea.