Îl țin minte pe distinsul domn ce cobora sau urca atât de simplu, atât de încet, scările de la sala Grădina Icoanei a Teatrului Bulandra. Întotdeauna descinzând din alte vremuri, întotdeauna comme il faut, întotdeauna în costum, cu cravată, uneori cu câte o floare așezată discret la butonieră și mereu însoțit de un baston (cu măciulie de argint, probabil) în care se sprijinea elegant. Uneori era cu soția, alteori singur. De cele mai multe ori, zâmbitor sau râzând în hohote. De cele mai multe ori, așezându-se în loja din centru.
Numele acestui spirit care nu are legătură numai cu viața literară și civică românească din a doua jumătate a secolului XX, ci și cu viața teatrală este, desigur, Alexandru Paleologu. Azi doar un nume pe copertele unor volume de eseistică, gen în care a excelat pentru că în el s-a simțit cel mai liber, după propria lui mărturisire, un nume pus la zid de mare parte a necruțătoarei opinii publice, după ce CNSAS i-a dezvăluit colaborarea lui Securitatea, dar și după ce autorul petrecuse destui ani în detenția totalitară. Un nume pe care teatrul de la noi, căruia i s-a dedicat destulă vreme, și creatorii lui l-au uitat. Sau, oricum, au uitat legătura lui Alexandru Paleologu cu această artă pe care a iubit-o și căreia într-o vreme i s-a dedicat cu pasiune.
La șapte ani de la moartea lui, anunțată pe micile noastre ecrane pe 2 septembrie 2005, când jurnaliștii vesteau de zor dispariția celui care a fost ambasadorul României în Franța, dar mai ales „ambasadorul golanilor“, amintirile despre această legătură s-au rătăcit pe undeva, la începutul unui mileniu grăbit. Cine mai are timp să se gândească la finețea din scrierile lui Alexandru Paleologu, la setul de valori adoptat din tinerețe, fără îndoială și grație faptului că a fost studentul lui Alice Voinescu la Conservator? Câți dintre cei care i-au urmărit intervențiile nuanțate, taxate uneori drept prea tolerante, la televizor sau în alte contexte publice, știu că a fost student la pe-atunci recent înființata Facultate de teatru (1948) și a hotărât chiar să se facă regizor, absolvind trei ani de studiu într-un an, făcând asistență de regie la Teatrul Național și la Teatrul Armatei, dar renunțând la acest plan din cauză că va fi obligat să propovăduiască realismul socialist?
Mărturii ale poveștii de dragoste a lui Alexandru Paleologu cu teatrul se mai găsesc azi doar în eseurile sclipitorului cugetător iubitor al paradoxului și demascator neobosit al prostiei și al îngustimii. Pasiunea pentru Caragiale („abisalul Caragiale, geniul inteligenței radicale, cel mai eficient dintre marii români demascatori ai Prostiei“) s-a păstrat pe vecie, ca și plăcerea râsului sfidător, puternic, pierdută cândva, în anii de condamnări politice, ispășite în închisoare, alături de alte minți luminate, printre care N. Steinhardt, sau la domiciliu forțat. După episodul arestării în lotul Noica-Pillat, urmează condamnarea la 14 ani de muncă silnică, dar este grațiat în 1964, când redevine cercetătorul la Institutul de Istoria Artei, ocupându-se de teatru. În 1967, Alexandru Paleologu devine angajat al Teatrului Nottara din București, unde rămâne patru ani ca secretar literar.
Este, fără îndoială, unul dintre spiritele cele mai bogate, mai deschise și mai respectate de la noi, care s-a închis câțiva ani în birourile dintr-un teatru, făcând realmente muncă de cercetare, reflectată asupra unui repertoriu, a unui stil, într-un cuvânt, a unei concepții. Scrierile sale au apărut, majoritatea, după această experiență, despre care Alexandru Paleologu vorbea întotdeauna cu plăcere. Teatrul, această poartă spre lumea de aici și spre cea de dincolo, în care se ascund lumi infinite, a fost o supapă, un miracol care naște alte miracole, un drum deschis, pe care intelectualul a mers cu toată încrederea și care, în cele din urmă, l-a răsplătit. Dacă nu ne întoarcem mai mult în timp, în interbelic, de exemplu, găsim aici un exemplu relevant pentru ce a fost acest personaj numit „secretar literar“, personaj semnificativ degradat în România postdecembristă. Toată erudiția și tot liberalismul lui Alexandru Paleologu, niciodată etalate întru laudă de sine, vin și din povestea sa de dragoste cu teatru, o poveste în care înveți lecții fără să știi că înveți, o poveste începută de mult, în copilărie, și niciodată încheiată. O poveste pe care oamenii de teatru din România ar putea să ne-o aducă aminte din când în când.
Print