La început a fost „Marfa și bani”, filmul regizat de Cristi Puiu. A venit apoi „Occident”, comedia dulce-amară a lui Cristian Mungiu. Apoi, o mulțime de telenovele care i-au adus popularitate, imediat după ce a absolvit UNATC, la clasa profesorului Dem Rădulescu, în 2002. Povestea cu filmul nu s-a întrerupt și în octombrie va avea loc premiera oficială a celui mai recent film în care joacă, „Două lozuri”, în regia lui Paul Negoescu. Povestea cu teatrul, întreruptă după facultate, a reînceput în ultimii ani la Teatrul Odeon. Revenit pe scena căreia mărturisește că i-a dus dorul ani întregi, actorul Alexandru Papadopol privește înainte cu încredere și înapoi cu calm. Dacă nu-ți trădezi profesia, nu te trădează nici ea, crede el, însoțit de un optimism care se simte în dialogul purtat înainte de începutul noii stagiuni, la scurtă vreme după repetițiile cu public pentru „Soldatul de ciocolată”, noul spectacol regizat de Andrei Șerban la Teatrul Odeon, unde spectatorii îl pot vedea și în producții ca „Svejk”, „Liniște! Sărut. Acțiune!” sau „Titanic vals”.
Faci parte din distribuția spectacolului „Soldatul de ciocolată”, regizat de Andrei Șerban, cu care ești la prima colaborare. Cum a fost această experiență?
Până la urmă, actoria este opera regizorului, este o oglindă a lui. Uneori, publicul nici nu-și dă seama de asta. Când te gândești, de exemplu, la „O scrisoare pierdută” spectacolul regizat de Liviu Ciulei, crezi că regia e foarte discretă. Dar Liviu Ciulei lucra enorm cu actorii, la fiecare nuanță. Actoria ține, evident, de talentul personal. Dem Rădulescu, profesorul nostru, ne spunea: „Eu nu învăț privighetoarea să cânte, eu doar îi aranjez niște pene”. Însă parcursul unui actor nu ține exclusiv de talent, ci de ceea ce i se întâmplă, de întâlniri, conjuncturi. Eu, personal, în afară de cazuri patologice, n-am cunoscut actori netalentați. Lucrul cu regizorul Andrei Șerban a fost o noutate pentru mine. Cam totul a fost altfel la repetiții: dubla distribuție, ritmul continuu, imprevizibilul. Asta e și provocarea. Tot Dem Rădulescu ne spunea în studenție că una dintre calitățile actorului este adaptabilitatea. E important să te adaptezi și să te poți concentra. Cu Andrei Șerban am repetat intens și asta mi-a plăcut mult. În plus, când ai succes la public, uiți instantaneu cât de greu a fost. În teatru, răsplata merită efortul întotdeauna. Am recurs la mijloace actoricești cu care eu nu eram obișnuit, permanenta provocare a publicului, la care te uiți de pe scenă, sunt o noutate pentru cineva ca mine, care a învățat în școală să joace având drept reper al patrulea perete al lui Stanislavski.
Optimisul tău, care se observă și în toate interviurile, e real?
Da. Sunt un optimist. N-am simțit niciodată că sunt o victimă. Recent am fost invitat la televiziune să vorbim despre „sistem”. Dar ce esta acela „sistem”?! Întrebarea obsesivă era dacă eu nu m-am lovit niciodată de obstacolele „sistemului”. Am stat să mă gândesc. Iar optimismul meu vine din faptul că nu mi s-au pus piedici prea mari sau n-am simțit că sunt obstrucționat într-un fel. Întotdeauna întâlnirile pe care le-am avut m-au făcut să mă dezvolt, chiar de la începutul începutului.
Cum comentezi opinia că „nu vin din urmă valori”?
Din urmă vin valori mari, sunt tineri talentați, dar trebuie să mergi să-i vezi. Se zice, știm, că nu există generații, ci doar individualități, ca la școală. Și ele sunt de toate felurile. Iar individualitățile dintr-o generație au, la un moment dat, o voce comună, cum aveam noi la Studioul Casandra, căruia îi ducem dorul cu toții. Fiecare avea vocea lui individuală, dar la un moment dat se întâmpla ceva și ajungem o singură voce, o promoție, cu un singur scop comun: să iasă spectacolul și fiecare dintre noi să fie cât mai bun. Destinele noastre s-au despărțit, dar știm sigur că la momentul acela am fost o singură voce. În viața unui actor ele sunt momente care pot fi numărate pe degete.
Da. Sunt un optimist. N-am simțit niciodată că sunt o victimă. Recent am fost invitat la televiziune să vorbim despre „sistem”. Dar ce esta acela „sistem”?! Întrebarea obsesivă era dacă eu nu m-am lovit niciodată de obstacolele „sistemului”. Am stat să mă gândesc. Iar optimismul meu vine din faptul că nu mi s-au pus piedici prea mari sau n-am simțit că sunt obstrucționat într-un fel. Întotdeauna întâlnirile pe care le-am avut m-au făcut să mă dezvolt, chiar de la începutul începutului.
Ai revenit la teatru de câțiva ani, după ce ai făcut multă vreme film și televiziune. Simți publicul când ești pe scenă sau e doar un mit?
Ar fi groaznic să nu-l simți. Orice actor profesionist simte și trebuie să știe reacția publicului. Andrzej Wajda a fost întrebat la un moment dat de ce n-a făcut comedie și el a răspuns că de frică să nu cumva să nu râdă lumea. În dramă, mai pui copaci care foșnesc, o tăcere, o privire… Dar la comedie trebuie să râdă publicul în fix momentul X. Am citit chiar în Yorick recent ce spunea Olga Tudorache: actorul nu are posteritate. Actorul trebuie să știe exact care sunt pragurile, unde e poanta etc., fără a face o risipă de tehnică. În culise se aud foarte des cuvinte de genul „Hai pe ei! Hai mai cu ritm!” când simți că publicul nu reacționează și trebuie energizat prin jocul actorilor. Există un tango permanent între public și actori.
Comedia e precizie, deci.
E matematică. Iar la Andrei Șerban e o artă la cea mai fină nuanță. Dacă nu merge bine o rotiță, se strică jucăria. Și la Alexandra Dabija e la fel. Comedia este, clar, o zonă de evadare, dar nu și una de entertainment pur.
Ce-ai pierdut, ce-ai câștigat făcând film în toți anii în care nu ai făcut teatru ? Nu e filmul paradisul?
Nu știu cum am putut trăi atâția ani fără teatru. În studenție m-am pregătit pentru teatru și nici prin cap nu-mi trecea că o să fac seriale de televiziune. Dar viața m-a aruncat în altă parte. Însă teatrul reprezintă baza oricărui actor, filmele sunt niște întâmplări reușite sau nu și vin o dată la câțiva ani. În restul timplui, ce faci? Eu fac teatru pentru că-mi place cel mai mult pe lumea asta. Când am dublură într-un spectacol și colegul nu poate juca înt-o seară, joc cu cea mai mare plăcere. Știu că timpul nostru este limitat și trebuie să profităm la maximum. A fi pe scenă mă liniștește. Teatrul mă energizează. La Teatrul Odeon, joc în spectacole bune și am avut întâlniri importante. Despre asta vorbește și un actor ca Anthony Hopkins, de exemplu: despre întânirile cu regizori mari și despre cât de norocos a fost. Când lucrezi cu un regizor foarte interesat să iasă un spectacol bun, e foarte ușor. Conflictele și frecușurile apar când regizorul scapă lucrurile din mână. Trebuie să ții la ceea ce faci. De exemplu, la „Titanic vals”, regizat de Alexandru Dabija, care se joacă de ceva vreme, doamna Dorina Lazăr are mare grijă ca spectacolul să nu deraieze, să nu se degradeze. În plus, la teatru se dezbate mult și se pun probleme, ceea ce-mi place. E o meserie care nu te lasă să lâncezești.
Nu știu cum am putut trăi atâția ani fără teatru. În studenție m-am pregătit pentru teatru și nici prin cap nu-mi trecea că o să fac seriale de televiziune. Dar viața m-a aruncat în altă parte. Însă teatrul reprezintă baza oricărui actor, filmele sunt niște întâmplări reușite sau nu și vin o dată la câțiva ani. În restul timplui, ce faci? Eu fac teatru pentru că-mi place cel mai mult pe lumea asta.
Cât iei tu de la regizor, cât ia el de la tine?
Regizorul trebuie să fie „seducător”, adică să-ți pună în față o idee pe care tu s-o îmbrățișezi și s-o servești. Eu nu cred în actorul care zice „Tu explică-mi mie situația, că eu o fac așa cum simt și eventual o fac la premieră, când se coboară îngerul. Tu ai încredere, că eu o s-o fac”. Tu ești un actor cu atât mai bun cu cât faci ce spune regizorul, cu cât adâncești mai mult ce vrea. Trebuie să renunți la tot și să te arunci. Un regizor bun îți potențează bine adâncirea într-o anumită situație, te ajută să cauți și să mergi mai departe.
Filmul de televiziune n-a mai ocupat, la un moment dat, niciun loc în cariera ta. Cu ce gust ai rămas după?
Acolo am avut întâlniri foarte bune: Marin Moraru, Gheorghe Dinică, Florin Zamfirescu, Dan Condurache, Oana Pellea, Mihai Constantin, Florina Cercel, Vladimir Găitan, Adrian Pintea, Tora Vasilscu, Marian Râlea. Ani întregi am jucat cu ei și m-am ales cu ceva. Am petrecut mult timp cu ei, am interacționat mult, întâlnirea a fost o mare plăcere și mi-a făcut bine. În afară de bani și popularitate, de fapt punctul forte al acestei experiențe a fost faptul că am lucrat cu ei. A trebuit să țin pasul cu ei, o provocarea profesională zilnică. Numai că mă izolasem total la Buftea, aproape că ajunsesem să trăiesc acolo, dar nu-mi dădeam seama. Doar după ce m-am întors în oraș am înțeles câte am pierdut. Apoi am revenit în teatru cu forță și cu un dor teribil. Îmi lipsise enorm, însă intrasem într-un fel de adormire, golul exista și eu nu-mi mai dădeam seama de el. Când am terminat facultatea, niciun teatru n-a vrut să mă angajeze, am primit o ofertă pentru un serial de televiziune și am acceptat-o. Dar acum, gândindu-mă, cred că atunci ar fi trebuit să insist mai mult, să mai aștept un pic, să-mi doresc mai mult. Eram și destul de orgolios și a fost, cumva, și un alint din partea mea.
Bănuiai ce urmează după facultate?
În facultate auzi mereu expresii de genul „Aici poți să greșești, greșelile nu sunt contorizate de public”. Examenele se dădeau din starea zero, fără decoruri, fără costume. Se făcea o distincție clară între teatru și arta actorului. Te trezeai cu colegii tăi la examene, știai că e un public hibrid, un public de școală. Aveai emoții, normal, dar așteptai ca în anul IV să te întâlnești cu marele public, să se ridice cortina, tu să fii pe scenă și să te vadă spectatorii, care nu te mai iartă. Eu am jucat din anul III la Studioul Casandra în „Noaptea asasinilor”, în regia lui Alexandru Berceanu. Apoi am jucat la Odeon o reprezentație într-un festival. Pe-atunci credeam că viața mea o să fie foarte simplă. Încă de pe vremea când eram la Teatrul Podul condus de Cătălin Naum rețeta era clară: trebuia să fii angajat într-un teatru și, când poți, să faci filme. Așa funcționau marii actori de atunci și de dinainte. Când te angajai într-un teatru, răsuflai ușurat. Așa credeam că va fi și, sincer, așa-mi doream să fie. Și așa a fost până la urmă, dar după un timp.
Acum te simți bine în propria viață?
Atât de bine, încât n-aș vrea să schimb nimic. Școala de actorie pe care o am cu Dragoș Bucur și Dorian Boguță merge bine, am produs și un film, am jucat într-un film care ajunge pe ecrane într-o lună. Dem Rădulescu, despre care vorbim imediat când ne întâlnim actori din toate generațiile posibile, este o personalitate care și-a întins mâna mult după moartea lui. Lecțiile lui de mare profesor sunt vii și au dat roade. Se numește trăire prin reverberație. Așa cum zicea Celibidache, că după moartea lui va rămâne un cerc în apă, ca atunci când arunci o piatră. Profesorul Dem Rădulescu, la care mă uitam ca la Dumezeu, m-a plăcut. Intrasem primul la facultate, eram inițial la o altă clasă, s-au unit clasele și am ajuns la el, ceea ce a fost o mare fericire. Mergeam o dată spre troleu cu el și mi-a zis: „Bine că ai ajuns la mine, că cine știe ce se alegea de talentul tău!” Or, așa ceva te validează. E ceva să auzi cuvintele astea de la o astfel de personalitate. Și ele te fac să vrei să ajungi la treapta următoare. Adică să repeți, să fii corect, să nu-ți trădezi meseria. O știm de la modelele ca Dem Rădulescu, Ștefan Iordache etc.
Print