Alexandru Pleșca este actor la Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Chișinău și, în același timp, joacă în spectacolele create în cadrul Laboratorului Teatral Foosbook. Pentru rolul din spectacolul „Nekrotitanium”, în regia Luminiței Țîcu, a fost nominalizat în 2012 la premiile UNITEM pentru „cel mai bun actor al anului”. Recent, a jucat în spectacolele invitate în cadrul secțiunii Focus Republica Moldova la Festivalul de Teatru Independent Undercloud. Alexandru Pleșca face o scurtă incursiune în viața sa de actor, de la anii studenției până la răspântia care se creează între actorul din teatrul de stat și cel din teatrul independent din Chișinău. Două lumi opuse, dar interdependente, unite deseori doar prin plăcerea de a face teatru și de dorința de a schimba. Pe alocuri, adevărul crud te izbește, mai ales dacă îl regăsești și în teatrul românesc…
Să începem cu anii de studenție…
Anii mei de studenție… Inițial, voiam să fac o școală de muzică pentru că studiasem deja instrumente de suflat timp de nouă ani. Mă săturasem și, fiind obosit de atâtea note, am zis că vreau să încerc altceva. Însă, părinții mei își doreau să devin muzician pentru că profesorii spuneau că am talent. Dar eu chiar eram plictisit și am vrut să încerc să dau la actorie. Am zis că doar încerc! Și-am încercat, și-am reușit! Am studiat patru ani, dar sincer, în anul I nu puteam să înțeleg ce vor profesorii de la mine. Eram cel mai slab, ultimul. Și nu știu de ce, dar la un moment dat credeam că mă vor da afară pentru că nu înțelegeam ce fel de exerciții îmi dau, cum și ce trebuie să fac. Deja în al doilea an – nu e o laudă! – eram cel mai tare, asta până când am absolvit.
Ce te-a motivat să devii cel mai bun?
Am început să-mi înțeleg profesorii. Într-un final m-am prins ce voiau de la mine, am mai citit câteva cărți despre cum ar trebui să fie un actor, cum să lucreze… În anul doi deja eram implicat în spectacolele de Teatrul Național „Mihai Eminescu” și practic de atunci sunt acolo.
Care era visul tău în studenție?
Eu țin minte că atunci când eram student, visam foarte mult să devin un mare actor, să iau premiul pentru „cel mai bun actor al anului” și le spuneam colegilor mei: „o să-l iau, vă promit!”. Asta visam. Eram absolut convins că o să mi se ofere un rol principal într-un spectacol și o să-l fac atât de bine, încât eu o să iau premiul pentru „cel mai bun actor”. Dar, după facultate, când am ajuns în teatrul național, vreo trei, patru ani de zile nu am făcut nimic altceva în afară de „v-am adus cafeaua!” sau ceva de genul acesta… Cel puțin așa se obișnuiește la noi cu tinerii actori, în altă parte nu știu cum e… Așa că am început să mă implic în proiecte independente. Am intrat la Teatrul Spălătoria, am jucat în câteva spectacole acolo, apoi am făcut un monospectacol cu Mihai Fusu. După aceste roluri, cei de la Teatrul Național au văzut că eu sunt capabil și de altceva, nu doar de adus cafeaua.
În teatrul independent joc în ceea ce-mi place mie și facem proiectele pe care ni le dorim. Într-un teatru de stat, cel puțin la noi, când vine un regizor, ne rugăm uneori să nu fim implicați în acele montări. La Național, fie că vrei, fie că nu vrei, trebuie să joci în unele spectacole care nu-ți plac.
Ai considerat că în teatrul independent te poți pune în valoare ca actor?
În teatrul independent joc în ceea ce-mi place mie și facem proiectele pe care ni le dorim. Într-un teatru de stat, cel puțin la noi, când vine un regizor, ne rugăm uneori să nu fim implicați în acele montări. La Național, fie că vrei, fie că nu vrei, trebuie să joci în unele spectacole care nu-ți plac. Evident, există și excepții. Mai sunt și unii regizori cu care te înțelegi, îți face plăcere să lucrezi și pe care chiar îi aștepți. Dar mai mult mă regăsesc în zona independentă pentru că aici creăm niște spectacole care transmit un mesaj publicului și încercăm să montăm texte moderne, să facem spectacole documentare. După un asemenea spectacol chiar simt că am făcut ceva util. Nu doar am jucat pe scenă și apoi am plecat repede acasă.
În teatrul de stat din Republica Moldova nu se montează texte moderne?
Nu prea se montează texte moderne în teatrul de stat. Nici nu cred că există o strategie repertorială. Fiecare regizor vine cu piesa lui. Nu există cineva care să creeze o politică și să se gândească ce le oferim spectatorilor. Dar sălile teatrelor de stat din Republica Moldova sunt pline. Cele mai multe teatre s-au axat pe comedie pentru că au observat că asta prinde la public. Comedie, fără mari bătăi de cap, dansuri, ușurel… Lumea vine, râde, aplaudă. Evident că îți dorești o schimbare, dar dacă o aștepți s-ar putea să nu mai vină. Trebuie să acționezi. Așa că încerc să acționez prin teatrul independent.
Nu prea se montează texte moderne în teatrul de stat. Nici nu cred că există o strategie repertorială. Fiecare regizor vine cu piesa lui. Nu există cineva care să creeze o politică și să se gândească ce le oferim spectatorilor. Dar sălile teatrelor de stat din Republica Moldova sunt pline. Cele mai multe teatre s-au axat pe comedie pentru că au observat că asta prinde la public. Comedie, fără mari bătăi de cap, dansuri, ușurel… Lumea vine, râde, aplaudă.
Cum se dezvoltă teatrul independent în Republica Moldova?
Dacă ar fi să facem o comparație cu România, la noi sunt mai puține teatre independente active, mai exact trei: Foosbook, Teatrul Spălătoria și Teatrul Geneza Art. Primele două teatre sunt mai în vogă și pun în scenă problemele cu care se confruntă societatea în Republica Moldova. Cu spectacolele de la Foosbook am reușit să ajungem la Festivalul Masca de Aur de la Moscova, în Fringe la Edinburgh, la Festivalul Național de Teatru din București, unde am fost și premiați. Pe unde ajungem suntem apreciați de juriu, de spectatori. Astfel, îmi dau seama că ceea ce facem noi nu este în zadar. Teatrul nostru independent Foosbook se axează mai mult pe spectacole documentare.
Considerați aceste spectacole o necesitate?
Da, și observăm în țara noastră niște probleme despre care cineva trebuie să vorbească. Într-un teatru de stat nu se va vorbi despre violența în familie, despre viața din penitenciar, despre problemele femeilor sau chiar despre ceea ce este în spectacolul „Nekrotitanium”. Tot timpul mă întreb, înainte de a intra pe scenă, dacă acest spectacol mai este actual. Iar când dau textul pentru mine, îmi dau seama că nimic nu s-a schimbat, cu toate că acest roman a fost scris în 2009. Nimic nu se schimbă. Văd la televizor știri despre crime și furturi care, din păcate, înfloresc în Republica Moldova. Acest monospectacol pe care îl joc eu o să fie valabil mult timp, cel puțin pentru noi. Am avut spectatori care după reprezentație m-au întrebat de ce joc asemenea texte horror, pentru că ei vor să vadă ceva frumos. Dar, eu vreau să vorbesc despre altceva în teatru, despre problemele cu care se confruntă țara în care trăiesc. Dacă tot ziceam mai devreme că, student fiind, voiam să fiu premiat, în 2012 am fost nominalizat cu acest rol la premiul pentru „cel mai bun actor”.
Am avut spectatori care după reprezentație m-au întrebat de ce joc asemenea texte horror, pentru că ei vor să vadă ceva frumos. Dar, eu vreau să vorbesc despre altceva în teatru, despre problemele cu care se confruntă țara în care trăiesc.
Teatrul independent din Chișinău este influențat de politică?
Nu știu dacă ați auzit despre acel „furt al miliardului”. Oamenii au votat pentru presupușii democrați, iar ei, practic, au distrus în noi democrația. Au distrus în noi bucuria unirii și speranța. Teatrul independent încearcă să vorbească despre toate acestea pentru că sunt probleme destul de mari, acute și nu pot fi trecute cu vederea… Vrem, dacă avem posibilitatea, să discutăm despre aceste lucruri prin teatru.
Crezi că se poate schimba ceva prin teatru?
Noi încercăm, depunem efort. Dacă ar intra mai multe domenii în luptă cu noi, poate cumva, s-ar schimba. Noi vrem să punem pe gânduri oamenii și fiecare să ia atitudine vizavi de ceea ce se întâmplă.
Cum te împarți între teatrul de stat și teatrul independent?
Într-un teatru de stat am un salariu. Joc în teatrul independent de plăcere. Dacă avem posibilitatea să câștigăm bani printr-un proiect, abia atunci mai suntem și noi remunerați sau mai plecăm pe la festivaluri. Acum am muncit jumătate de an la un spectacol documentar despre viața din penitenciarele din Republica Moldova. Am vrut să aflăm dacă în acei oameni mai există sentimentul de iubire, dacă mai simt dragoste față de mama, tata, copiii lor. Recent am avut premiera, iar spectacolul se numește „Shakespeare pentru Ana”. Nu are nicio conexiune cu Shakespeare. Când făceam acele interviuri cu deținuții, îi întrebam dacă mai cred în dragoste. Iar „Romeo și Julieta” a devenit un pretext pentru a începe o discuție cu ei. La penitenciarul pentru femei, o deținută a rugat-o pe regizoare să-i lase o carte ca s-o citească și s-a întâmplat să avem la noi un volum de Shakespeare. De aici numele „Shakespeare pentru Ana”. La un alt spectacol care încă se mai joacă, despre violența domestică, s-a lucrat tot jumătate de an. Durează foarte mult să te documentezi, să culegi acele interviuri, să faci un scenariu…Trebuie să mergi prin diferite închisori, sate, orașe sau să afli istoria unei femei care a fost maltratată de soțul ei, asta necesită timp.
Faceți aceste lucruri de pentru că vreți, fără să fiți plătiți?
Pentru aceste spectacole chiar am fost finanțați. De exemplu, „Shakespeare pentru Ana” a fost finanțat de o companie din Elveția. „Nekrotitanium” a fost făcut cu o sută de dolari. Sunt unele spectacole care necesită 40 000 de euro, ori sunt altele, pe care, cum ziceam, le facem din plăcere și care nu costă mult. Bine, nici nu avem bani pentru a investi în ele… Dar până la urmă sunt apreciate și au succes.
Te-ai gândit vreodată să te muți în România?
Să mă mut… nu știu. Dar tot timpul m-am gândit că aș încerca, cel puțin, să fiu implicat în câteva proiecte din România, să am o altă experiență față de cea din Chișinău, să joc cu actori români, să văd cum se montează aici. Dar e greu să mă rup de tot și să vin în România. Nu cred că trebuie să aștepți propuneri, ci un actor trebuie să acționeze, să facă tot posibilul să obțină ce-și dorește. Poate dacă aș face eu un pas, mi s-ar întinde o mână, un rol. Încă visez să joc aici…
Cum se vede teatrul românesc prin ochii voștri?
Atunci când vine cineva din România, fie de la București, fie de la Iași sau Sibiu, sălile de la teatrul din Chișinău sunt efectiv pline. Spectatorii, actorii vor să vadă ce se montează în România, cum se joacă, vor să audă limba lor pentru că diferă muzicalitatea limbii românești față de limba noastră. E o luptă între rușii care trăiesc în Republica Moldova și basarabeni. Spectacolele bune din Moscova sunt comparate cu cele românești și există chiar și actori care tremură pentru România. Într-un fel, niciodată nu ne-a fost rușine cu spectacolele de aici. Teatrul românesc chiar este așteptat în Chișinău. Ne-am dori o colaborare mult mai largă, poate să fim invitați mai des la festivalurile voastre pentru că, oricum, noi nu prea avem așa ceva. Am vrea să existe un schimb cultural mult mai puternic. În ultima perioadă s-a creat o legătură între teatrele naționale. Teatrul Național de la București a venit la noi, după care noi la ei, la fel s-a întâmplat și cu Teatrul Național din Iași. În septembrie urmează să avem un Festival Național de Teatru care s-a reluat și vor veni spectacole de la teatrele din România.
Mi-aș dori actori energici, nonconformiști. Iar directorii de teatru din Republica Moldova să fie schimbați odată la patru ani. Unii stau la conducere vreo 20 de ani și cred că teatrul este o moștenire de la mama sau de la tatăl lor. Și, evident, spectacole bune. Există o vorbă la noi, care se spune atunci când are loc o premieră: „așa ceva Parisul n-a văzut”. Și culmea e că Parisul nici nu vrea să vadă. Când vine cineva, chiar zice că aici miroase a naftalină…
Visul din studenție aproape s-a împlinit. Acum ce personaj ți-ai dori să joci?
Înainte mă gândeam să joc Hamlet. Evident, fiecare actor își dorește asta. Acum, cred că mi-ar plăcea să fiu implicat într-un proiect în care să mă regăsesc. Înainte visam să-l joc pe Prințul Mîșkin… Visez la multe personaje, dar contează foarte mult cine regizează, precum și restul distribuției.
Ce-i dorești teatrului din Republica Moldova?
Schimbare! Schimbare! Mi-aș dori să avem mai mulți regizori tineri, talentați, buni. Au rămas aceiași regizori care au montat acum 20 de ani. Dar nu vin cu nimic nou. Aș vrea să vină actori tineri pentru că mulți, după ce termină facultatea, nu vor să mai audă de această profesie. Sunt unii care ajung în teatru de pe băncile institutului, dar care sunt mai bătrâni decât actorii de 60 de ani. Mi-aș dori actori energici, nonconformiști. Iar directorii de teatru din Republica Moldova să fie schimbați odată la patru ani. Unii stau la conducere vreo 20 de ani și cred că teatrul este o moștenire de la mama sau de la tatăl lor. Și, evident, spectacole bune. Există o vorbă la noi, care se spune atunci când are loc o premieră: „așa ceva Parisul n-a văzut”. Și culmea e că Parisul nici nu vrea să vadă. Când vine cineva, chiar zice că aici miroase a naftalină…
Print