„Într-o bună dimineață, foarte devreme”, într-o casă cu curte, din apropiere de Popa Nan, a venit pe lume un copil dorit. Era ziua de 26 februarie, în anul cutremurului din 1940. Așa începe povestea vieții lui Alexandru Repan, spusă de el însuși și consemnată într-un interviu publicat în urmă cu zece ani în revista noastră. În curtea aceea aflată într-un București ce se străduia să devină modern, aproape de mahalaua care era mahala și nimic altceva, s-a făcut, probabil, prima legătură cu natura. Și dincolo de gardul ei, dincolo de iarba și de copacii ei, s-a văzut la început lumea largă. Ei bine, copilăria seamănă cu copilăria copilului universal, cum ar fi spus G. Călinescu. Repovestită de el însuși, seamănă mult cu vârsta de aur, deși pentru București nu era deloc o vârstă de aur. Desigur, căci destinul îi pregătise copilului o gamă variată de experimente, de la război și foamete la luminile sclipitoare ale gloriei, între care există o mulțime de descoperiri.
Revăzută peste ani, figura paternă arată astfel descrisă de Alexandru Repan: „Tata era foarte șmecher. Până în 1939, tata era cetățean austriac. În 1939 după Anschluss (alipirea Austriei la Marele Reich), ar fi devenit dezertor ca austriac. A renunțat la cetățenia austriacă și a devenit cetățean român în 1939, iar chestia cu armata aici era foarte neclară pentru el. Trecuse puțin și vârsta și a stat puțin ca marinar la Turnu Severin și a scăpat de urgiile războiului.” Cât despre cea maternă, este și ea o figură desprinsă dintr-un basm de demult, când oamenii aveau și timp.
Odată ieșit din curtea părinților, începe drumul prin lume. Mai întâi îi iese în cale, aproape, Cinematograful „Pache”, unde merge cu un prieten. „Stăteam şi pe bulevardul Pache Protopopescu, care a rămas şi este unul dintre cele mai frumoase bulevarde ale Bucureştiului”, își amintește. „Pe bulevardul acela treceau căruţele cu ţărani care se duceau spre Obor, încărcate cu mere, pere, pepeni, roşii şi ardei. Deci iar aveam un iz de sat. Trecea şi tramvaiul, deci eram la Bucureşti, mai trecea şi câte o trăsură, deci eram în Bucureştiul antebelic… Acest cocktail geografico-socio-politic l-am avut încă din naştere şi asta probabil că a determinat şi un fel de neînţelegere sufletească. Nu ştiam dacă sunt ţăran, mahalagiu sau orăşean, până la urmă am devenit ce-am devenit…”
Împreună cu părinții, se duce și la spectacole de teatru. Ani întregi, eroii de pe marele ecran din cartier și cei de pe scenă îi spun povești. Jocul îl atrage, desigur, la școală el e încă joacă. Dar sunt vremuri nesigure și e nevoie de o meserie adevărată, susține mama.
De la istorie la actorie
La șaisprezece ani, adolescentul blond Alexandru Repan este admis la Facultatea de Istorie din orașul natal. Abia după ani de studiu de care își amintește cu plăcere, după ani de război în care România se reconfigurează, intrând sub zodia roșie a noii orânduiri, urmează în sfârșit teatrul. În 1961, este student la Institutul de Teatru, la clasa profesorilor Moni Ghelerter și Zoe Anghel, unde îi are colegi pe Emil Hossu, Ruxandra Sireteanu sau Ștefan Sileanu.
După absolvire, joacă la Brașov doi ani, apoi se întoarce la Teatrul „Barbu Ștefănescu Delavrancea” din București, unde îl vede jucând dramaturgul Horia Lovinescu și îi propune să se alăture Teatrului Nottara, pe care la momentul respectiv îl conducea și unde Alexandru Repan avea să construiască roluri remarcabile. „Karamazovii”, în regia lui Dan Micu, este una dintre creațiile acelea care au însemnat mult. A lucrat la producții semnficative și cu regizorul Dan Nasta. În „Și eu am fost în Arcadia” de Horia Lovinescu întruchipa un profesor de matematică mizantrop, pentru care existanța nu mai aduce nici bucurii, nici surprize, un rol din care spune că a învățat mult. Cât despre partiturile din dramaturgia clasică, a fost, de-a lungul timpului, Claudius din „Hamlet”, în regia lui Dinu Cernescu, Lopahin din „Livada de vișini”, Regele din „Regele moare” de Eugène Ionesco și multe alte personaje.
Care sunt oamenii, artiști sau altceva, care au declarat faptele ce au dus la această acumulare? Actorul povestea în interviul amintit: „Sunt roluri, oameni cu care te întâlneşti, oameni importanţi sau nu, dar care pentru tine devin importanţi prin faptul că-ţi oferă sau îţi dezvăluie ceva. Eu am avut noroc întotdeauna de seducători, cum ar spune domnul Liiceanu. În sensul în care omul care te seduce este un mentor, un profesor. Sigur că şi la mine, ca la orice om, primii seducători sunt părinţii. Şi am avut-o pe mama care era de o seducţie ireproşabilă şi care m-a condus până spre maturitate pe un drum sigur şi, mai ales, moral. La Facultatea de Istorie am avut norocul să am tot nişte profesori minunaţi şi, chiar dacă n-am reuşit să devin istoric, mi-am petrecut cinci ani din viaţă ascultându-i. Dar şi acolo m-am ocupat mai mult de teatru decât de istorie, se făcea teatru de amatori şi pe vremea aceea… nu atât de organizat cum s-a făcut după aceea în Cântarea României, dar la Casa de Cultură a Studenţilor se făcea teatru. În Facultatea de Istorie, am avut norocul să cunosc câţiva oameni – pe vremea aceea actorii erau obligaţi să facă şi muncă voluntară prin facultăţi – şi de aceea am avut noroc ca primii mei regizori să fie Carmen Stănescu şi Damian Crâşmaru despre care am nişte amintiri superbe din vremea aceea. Şi iată că, la un moment dat, după ce am terminat Facultatea de Istorie am dat examen la Institutul de Teatru, unde am intrat şi de atunci au început să se rostogolească la vale bolovanul vieţii mele artistice.”
Sufletul, acest „imens osuar”
Și cum te schimbă teatrul? Ce urme rămân, după fiecare spectacol și, apoi, după ani de actorie? Răspunsul este următorul: „Este greu de crezut că după două-trei ore în care te-ai străduit să fii altcineva, chiar dacă nu eşti altcineva, acel altcineva care se înfiripă în tine vrând-nevrând dispare odată cu cortina finală. El începe să intre în putrefacţie o vreme şi, ca la orice organism care trece în nefiinţă, scheletul rămâne. Şi s-ar putea ca sufletul nostru, la un moment dat, spre bătrâneţe, să fie un imens osuar în care oasele acestor înfiripaţi la viaţă care se cheamă rolurile noastre să bântuie printre noi… Uneori ne sufocă, ne amărăsc, ne bucură, ne încântă şi până la urmă ne omoară. E greu să credem că tot ce facem seară de seară, dimineaţă de dimineaţă la repetiţii nu lasă undeva în adânc, într-un spaţiu necunoscut, urme adânci. Care de cele mai multe ori sunt dureroase, sunt ca nişte cicatrice.”
Urmele adânci ca niște cicatrice sunt, deci, tot timpul acolo. Perfecțiunea însă, această abstracțiune care seduce fără întrerupere, nu este tot timpul acolo. Ideal îndepărtat, actorul privește spre el, știe că drumul e lung: „Se spune că nu trebuie să ajungi niciodată la perfecţiune, ci trebuie să tinzi spre ea. E adevărat, numai că meseria asta la un moment dat trebuie învăţată, ca orice altă meserie. Că ea se mai poate perfecţiona din când în când e adevărat, dar în situaţia noastră trebuie să te perfecţionezi tu. Pentru că instrumentul tău eşti tu. Aşa că pe vremea când eram profesor la Institutul de Teatru aveam şi o glumă. Le spuneam studenţilor mei: <Băieţi, meseria asta e uşor de învăţat, se învaţă într-o marţi, dar dacă ai lipsit în marţea aia n-o mai înveţi niciodată.>”
„Suntem vagabonzi…”
Talent? Tehnică? Și mai ce? Intuiție sau inteligență înainte de toate? Abandon sau stăpânire de sine? Actorul e rolul sau actorul e și rolul? „Nu-mi pierd niciodată uzul raţiunii când sunt pe scenă. Trebuie să fii doi pe scenă, şi tu, şi rolul de alături de tine”, răspunde Alexandru Repan. Și explică: „Dar clipele de revelaţie artistică se întâmplă de obicei în repetiţii. Fiorul acela pe şira spinării în care-ţi spui în sinea ta <Asta e!> se întâmplă mai adesea în procesul de creaţie decât pe scenă. Talentul e să poţi reface ceea ce ai găsit atunci când ţi-ai spus <Asta e clipa pe care trebuie s-o opresc.> A fost găsită, cu sau fără voia ta, într-un moment de graţie. Pe care de fiecare dată actorul îl simte, dar meseria înseamnă să-l poţi fixa. Undeva în fiinţa ta. Şi să poţi reface, ca şi când s-ar întâmpla mereu, ceea ce nu se poate să se întâmple mereu.”
Nu, teatrul în sine nu s-a schimbat și nu se schimbă, spune Alexandru Repan, ci doar modele și modelele. Sensurile lui rămân aceleași, iar drumul e nesfârșit: „Pe vremuri, când eram eu mic, se juca la Teatrul Naţional o piesă care se chema Căruţa cu paiaţe. Nu cred că s-a întâmplat nimic. Nu se mai merge cu căruţa, se merge cu autobuzul, dar tot paiaţe am rămas şi tot ne deplasăm de acolo, colo, dintr-un spaţiu într-altul, dintr-un rol într-altul, dintr-o viaţă într-alta, dintr-un suflet într-altul, dintr-un gând într-altul. Suntem rătăcitori în lume şi limanul nu e altul decât sfârşitul vieţii. Meseria asta nu are un sfârşit, un acasă… Trebuie să rătăceşti în fiecare seară, în altă parte, în alt loc, în alt rol, în altă viaţă. Suntem vagabonzi…”
Vagabonzi de atâtea și atâtea feluri. „Vagabonzi” precum craii de Curtea Veche, de exemplu, protagoniștii unei lumi decadente, apuse, așa cum a reprezentat-o Mateiu I. Caragiale în celebrul său roman, pe care Alexandru Repan l-a dramatizat și care ocupă un loc de frunte în ierarhia personală de valori. „Vagabonzi” precum spiritele tulburate, aspirând la un ideal, pe care le-a jucat în anii lungi ai carierei sale. „Vagabonzi” care le spun povești oamenilor care vin la teatru și la film…
Print