Alfred Jarry: Ce este o piesă de teatru?

Săptămână de săptămână, Yorick.ro își invită cititorii la o pagină de teatru. Un gând, o poveste, o frântură din gândirea unor mari personalități ale teatrului, de când e lumea și până azi, vă vor însoți săptămânal. Cartea de teatru e o poveste pe care vă invităm s-o descoperiți! Azi, Alfred Jarry…

„Ce e o piesă de teatru? O serbare cetățenească? O lecție? O petrecere? S-ar părea, la prima vedere, că o piesă de teatru e o serbare cetățenească, fiind un spectacol oferit unor cetățeni adunați laolaltă. Dar observați că există mai multe categorii de public de teatru sau cel puțin două: adunarea micului număr de inteligenți și cea a marelui număr. Pentru acest mare număr – spectacolele de montare, spectacolele de decoruri și de balete sau de emoții vizibile și accesibile, Châtelet și Gaité, Ambigu și Opera Comică, spectacolele care sunt mai ales petreceri, poate și lecții puțin, pentru că amintirea lor persistă, dar lecția de sentimentalitate falsă și de estetică falsă, care sunt singurele adevărate pentru acest mare număr, căruia teatrul micuțului număr i se pare o plictiseală de neînțeles. Acest din urmă teatru nu e pentru publicul lui nici serbare, nici lecție, nici petrecere, ci acțiune; elita participă la realizarea creației unuia dintre ai ei, care vede trăind în însăși această elită ființa creață de el, plăcerea activă care e singura plăcere a lui Dumnezeu și a cărei caricatură mulțimea civică o are în actul carnal.

Chiar și mulțimea se bucură puțin de această plăcere a creației, firește, destul de relativ. Există – dacă am vrea să coborâm până la public – două lucruri ce s-ar cuveni să i se dea și care i se dau: personaje care gândesc la fel ca el (un ambasador siamez ori chinez ascultând Avarul a făcut prinsoare că avarul o să fie păcălit și caseta șterpelită) și pe care să le priceapă pe deplin (cu această impresie: „Ce spiritual sunt că râd de vorbele acestea spirituale!”, impresie de care nu sunt privați auditorii domnului Donnay, și cu cealaltă impresie, cea a creației, care-l cruță de oboseala de a prevedea); și, în al doilea rând, subiecte și peripeții naturale, adică obșnuite zilnic oamenilor obișnuiți, știut fiind că Shakespeare, Michelangelo sau Leonardo da Vinci sunt cam ampli și au un diametru cam anevoie de parcurs, pentru că geniul și înțelegerea sau chiar talentul, nefiind de aceeași natură, nu stau la îndemâna celor mulți.

Dacă-n tot universul există cinci sute de persoane care, în comparație cu infinita mediocritate, sunt un pic Shakespeare și Leonardo, nu e drept să li se acorde acestor cinci sute de spirite de elită ceea ce li se dă din belșug auditorilor d-lui Donnay – mulțumirea de a nu vedea pe scenă ceea ce nu înțeleg, plăcerea activă de a crea astfel puțintel, pas cu pas, și de a prevedea ? (…)”

(Fragment din „12 argumente despre teatru” de Alfred Jarry, text tradus de Delia Voicu și publicat în volumul „Arta teatului”, antologie realizată de Michaela Tonitza-Iordache și George Banu, Editura Nemira, 2004)