Alice Georgescu: „Sprijin pentru clipele când te simţi rătăcit”

Criticul de teatru Alice Georgescu a participat la câteva dintre atelierele susținute în cadrul Academiei Itinerante Andrei Șerban. Mărturia sa despre o expriență necesară, care are puterea de a schimba percepții, convingeri și, mai mult, destine, este exprimată într-un interviu realizat de Monica Andronescu pentru volumul „Cartea Atelierelor”, publicat de Editura Nemira și lansat acum câteva zile, la Festivalul Național de Teatru. Despre adevăruri și incertitudini, despre viață, despre teatru și critica de teatru protagonista interviului a dialogat cu puțină vreme înainte de deschiderea ediției 2013 a FNT, ediție cu care se și încheie, după trei ani, mandatul său de director artistic al festivalului.

În ce fel privește Academia Itinerantă un critic de teatru de o viață, care participă pentru prima dată la o astfel de experiență, unde nu are rol de observator, iar implicarea este activă?

Eu ar trebui să am o privire dublă: pe de o parte, „critic de o viață”… iar pe de altă parte eram acolo pe post de responsabil administrativ, pentru că la momentul când s-au desfășurat cele două Ateliere, cel de la Ipotești și cel de la Mogoșoaia, conduceam Centrul de Cercetare şi Creaţie Teatrală „Ion Sava”, care se implicase activ în organizare. În principiu, urma să fiu acolo nu numai o conștiință trează și lucidă, ci și o persoană care să supravegheze desfășurarea lucrurilor cu ochi de gospodar… Nu pot să spun că am încercat să fac asta, am avut doar o mică tentativă, dar am constatat că partea cu organizarea nu mă interesa deloc și mă interesa, dimpotrivă, să particip efectiv la ce se întâmpla acolo. La Ipotești l-am întrebat pe Andrei Șerban chiar din prima zi, când am coborât la exercițiile fizice de dimineață împreună cu ceilalți participanți, dacă deranjez. El mi-a spus „E foarte bine așa, stai cu noi aici, n-am nevoie de niciun administrator…”. Așa a început povestea și așa a continuat și la Mogoșoaia, unde mi-a spus clar, de la început: „Vii, dar participi efectiv, pentru că altfel nu discutăm”. Așa a fost spulberată din capul locului poziția mea de administrator și de observator detașat și neimplicat! Sigur că mă interesa, din punctul de vedere al criticului, să văd ce etape are de parcurs un actor, dar nu atât ca să ajungă la un rol sau la un personaj, ci etapele pe care le are de parcurs el cu sine. Cam asta am înțeles eu intuitiv că se petrece la Atelierele lui Andrei Șerban și asta mă și interesa. Voiam să văd prin ce diferă de restul lumii această ființă foarte specială numită actor și ce trebuie să se întâmple cu el, chiar și pe parcursul a câteva zile, ca să-și poată asuma o altă identitate, păstrându-și-o în același timp pe a lui… Acest proces voiam să-l văd, fie și în forma lui concentrată, mai ales că era vorba de un regizor care nu e numai numai regizor, de un pedagog care nu e numai pedagog… Este toate aceste lucruri și încă ceva în plus. Și, mai mult, este o persoană ancorată în spiritualitate, ceea ce e foarte important și schimbă lucrurile fundamental. Ca să produci artă, cred eu, trebuie să depășești starea de persoană abilă în domeniul respectiv – trebuie să depășești granițele domeniului ca să fii foarte bun în domeniul respectiv. Or, în cazul lui Andrei Șerban, despre asta vorbim.

Pentru criticul care sunteți, cum a fost să lase deoparte toate acele ziduri ridicate inerent în timp și să folosească aceleași mijloace ca actorul?

N-am simțit niciun zid dărâmându-se – şi n-am simţit în general niciun zid! Atunci când mi-am asumat condiția de participant mi-am asumat-o în totalitate, fără niciun fel de distanță interioară. E foarte interesant ce s-a întâmplat, dincolo de lucrurile imediate și evidente – cum ar fi că e nevoie de foarte multă muncă, de un antrenament fizic și al vocii… Acolo a fost vorba în primul rând de antrenamentul spiritului, de o anumită viteză de transformare și, în același timp, de o putință de a jongla cu diversele niveluri de adâncime ale propriei ființe. Pentru că există unul de suprafață, unul de foarte mare adâncime și între ele, multe, nenumărate altele. Circulația între aceste niveluri este un lucru foarte simplu, dar foarte greu de explicat în cuvinte. Și toate astea s-au întâmplat în cursul exercițiilor la care am participat, într-un mod aproape insesizabil. Poate să pară că nu există nicio legătură între a declama într-un ritm anume niște vocabule pe care nici măcar nu le înțelegi – pentru că sunt în elină, de pildă, sau într-o altă limbă veche – și o lectură și interpretare personală a Glossei lui Eminescu, să zicem… În aparență pare că n-au nimic a face una cu alta, dar în esență sunt extrem de strâns legate. Cred că e foarte important să fii un actor care știe ce face. Dincolo de pricepere și abilitate în meserie, e esențial să știi ce cauți acolo, ce cauți pe scenă, ce cauți în viață până la urmă, ce-i cu tine, care e rostul tău acolo… Lucruri precum plimbarea printr-o pădure sau intonarea acelor vocabule stranii, citirea poeziilor lui Eminescu cu mintea spălată de orice clișeu anterior sau lecturile din timpul meselor de prânz, din Zeami, pe care mi-l amintesc cel mai pregnant – toate astea se leagă și contribuie la conștientizarea a ceea ce face artistul, omul care se ocupă de teatru. Pentru că înăuntrul Atelierului nu erau numai actori, erau și regizori, și scenografi, și dramaturgi, tot felul de oameni care se ocupă de lucrul ăsta straniu și firesc care este teatrul…

Participarea la genul ăsta de experiență îl face pe critic să privească apoi altfel ce se întâmplă pe scenă?

Evident. Devine mai sensibil – asta dacă, din păcate şi pentru el, și pentru teatru, nu era deja… Devine mai sensibil la adevăr și la fals, pentru că tot jocul acesta bizar care este teatrul e un joc de-a adevărul și de-a falsul. Ce e actorul? O persoană care pretinde în fața altora că este altcineva decât ceea ce este. Și, dacă iei lucrurile așa, rolul criticului e și mai ciudat: el e cineva care se supără foarte tare dacă actorul nu știe să mintă destul de bine. Și care, dimpotrivă, e fericit când actorul e desăvârșit în minciună… Și totuși, arta adevărată nu se face cu minciună, chiar dacă este vorba despre o „artă a minciunii”. Balansul acesta atât de subtil și straniu între adevăr și un „alt fel” de adevăr – asta trebuie învățat de către oricine se ocupă de teatru. Și, desigur, și de către critic, care mai are şi pretenția de a-i învăța pe alții… Dacă el nu cunoaște respectivele cantități infime de diverse adevăruri înseamnă că nu are instrumentele esențiale ale profesiei sale. Ca și actorul, de altfel. Aici e interesant felul în care s-au întâlnit în Atelier toate aceste profesii legate de teatru, pentru că, indiferent de care parte a „baricadei” s-ar afla (cu toate ghilimelele din lume), cu toții se ocupă în esență de același lucru. Îl privesc din unghiuri diferite, dar „obiectul muncii” lor e același. Și, dacă nu înțeleg în mod asemănător lucrul despre care vorbesc, atunci e jale. Jale care se vede în jurul nostru…

Cum a fost prima zi la Ipotești?

Am coborât la ora 6 dimineața, după ce a sunat clopoțelul, ceea ce nu era ușor… Am coborât la faimosul pavilion din capătul livezii, unde am făcut exerciții fizice, pornind de la unele ușoare, de înviorare, și ajungând până la unele care, pentru o persoană care nu-și exersează trupul în mod constant, erau chiar solicitante. Și chiar din acele prime exerciții am văzut și am simțit că e vorba despre altceva, nu doar să-ți miști mâinile și picioarele. Dimpotrivă, erau niște exerciții cu sens, care urmăreau o pregătire a trupului spre a primi în mod adecvat spiritul din el! Se vehiculează mult și nu întotdeauna cu sens termenul „energie”, dar aici chiar despre asta era vorba. Și, într-adevăr, energia din care suntem constituiți trebuie stăpânită, controlată, trebuie să poți conlucra cu ea ca să ai stăpânire asupra vocii, corpului și spiritului tău. Asta i se cere în mod esențial actorului. Așa începea ziua…

Care e primul exercițiu de care vă aduceți aminte că a mișcat ceva esențial în dumneavoastră?

Într-o dimineață a venit muzicianul Lucian Maxim, invitat de Andrei Șerban să lucreze cu toată lumea pe ritmuri. Asta a fost o experiență cu totul specială și inedită: să simți cum, la un moment dat, corpul – pe care crezi că ți-l cunoști foarte bine – pare să scape de sub controlul stăpânului-spirit și să pornească, ascultând cine știe ce chemări ancestrale, și să preia ritmuri pe care n-ai fi bănuit în viața ta că te-ai putea mișca. Frumos sau urât, nu mai contează. E vorba de această intrare, împreună cu alții, în ritm – și asta este foarte interesant, pentru că toate aceste exerciții aveau loc în grup, nu de unul singur. Iar felul în care ajungi să-l simți pe celălalt, să simți ritmurile și energiile celuilalt, să simți cum se armonizează propria ta energie și cum, aproape fără să vrei, ești prins în mișcarea generală și primești sau gândești propriile mișcări în funcție de ale celorlalți, asta pentru mine a fost cu adevărat important, fiindcă, și prin meserie, și prin curgerea vieții, trupul meu ajunsese un fel de mic servitor…

Au fost momente când v-ați simți inconfortabil cu anumite reguli de la Atelier, cu felul acela de conviețuire în comunitate, care nouă, oameni ai secolului XXI, ne este destul de departe?

Deloc. Totul a fost foarte firesc. Pentru mine a fost o foarte bine-venită ieșire din ritmul cotidian și intrare într-un alt gen de viață, la care trebuia să te adaptezi, începând de la comoditățile minime… A fost un bun exercițiu, pentru că nu ești obișnuit să trăiești în comunitate și asta poate să pună uneori probleme, dar toate devin ceva secundar atunci când știi că pentru asta ești acolo.

Erați acolo pentru asta și, așa cum spuneați, pentru a-l citi altfel pe Eminescu…

Asta s-a întâmplat în primul rând datorită locului, fiindcă una e să-l știi pe Eminescu din „statuile” care ne înconjoară peste tot, în București, în țară și în manuale, una e să ai de-a face cu Eminescu „poet național”… și cu totul altceva să fii la Ipotești. Aici totul se schimba, în primul rând vedeai locul unde a trăit și arborii pe care i-a văzut și el, respirai într-o anumită măsură același aer… Vedeai apusul, vedeai norii, lucruri care, în momentul în care ai de-a face cu ele în modul acesta simplu și nesofisticat, încetează să mai fie clișee, iar cuvintele spun ceea ce ele înseamnă. Atnci, dintr-odată, îi citeai altfel poezia… Lecturile din poezia lui Eminescu aveau loc de obicei seara și, în mod previzibil, actorii suportau zguduirile cele mai puternice din partea lui Andrei Șerban, pentru că ei veneau cu un bagaj mai greu de clișee. Și era foarte interesant că îți dădeai seama imediat unde sună fals, numai ascultându-i pe ceilalți. Andrei Șerban îi trezea imediat: „Ascultă-te! De fapt ce spui acum? De ce cânți? Acuma cânți, acuma nu rostești. Nu cânta cuvântul «păduuuurea», spune simplu: «pădurea»!”. Dar de aceste exerciții au beneficiat numai actorii… Eu personal n-am participat.

Vă amintiți o lectură anume din serile la lumina lumânărilor?

Ana Ioana Macaria recitând Odă (în metru antic). Am avut senzația că descoperea atunci, părea că se miră ea însăși de ceea ce se întâmplă cu ea însăși. Și asta se transmitea foarte puternic auditoriului. Și a mai fost un tânăr actor de la Teatrul Maghiar din Cluj, Balázs Bodolai, pentru care poeziile eminesciene nu erau scrise în limba maternă. L-am văzut cum se lupta… era un fel de trântă în joacă cu vorbele și cu mai mult decât vorbele unei limbi care nu era cea pe care o supsese o dată cu laptele mamei – era fascinant. Iar felul cum el găsea înțelesurile proaspete, la care noi nu ne gândiserăm, fiindcă pentru noi erau tocite, era extraordinar.

La ce moment din poeziile lui Eminescu ați lucrat efectiv?

La Glossă. Toți am lucrat la Glossă, de altfel. Se alcătuiau grupuri aleatoriu și sarcina era să căutăm un spațiu și să punem în scenă Glossa. A fost de-a dreptul pasionant. Cum unii fuseseră mai iuți decât noi și luaseră toate locurile din curtea Memorialului, noi – grupul meu – am pornit prin sat să căutăm. Și am ajuns până la urmă în pădure, unde era o căsuţă părăsită, foarte frumoasă, care ni s-a părut nouă locul cel mai bun. Îi anunțaserăm pe toți că o să-i ducem până acolo, dar a început ploaia… O ploaie zdravănă, și Andrei Șerban a zis să schimbăm locul, că nu putem merge. Așa că toată regia noastră s-a dus de râpă și a trebuit să improvizăm, să reluăm, să refacem! Și numai bine, după ce refăcuserăm, a stat ploaia… iar el a zis: „Perfect! Acum mergem unde ați zis”. Și uite-așa cadrul nostru a fost iar spulberat: am mers la casa din pădure… Spectacolul nostru era ceva foarte elaborat: îi conduceam pe toți pe acel drum și îi împresuram cu vocile – rosteam versurile din Glossă în timp ce mergeam, dialogam peste capetele lor sau le spuneam pentru noi… Ajungeam la casa din pădure și acolo urma o regie puțin complicată, deși nu se puteau folosi decât pridvorul și împrejurimile pline de urzici! Acolo a fost corpul principal al spectacolului. Iar în final, Simona Chițan, care era însărcinată vizibil, apărea ținându-și burtica foarte afectuos și spunând ultimele versuri din Glossă: „Toate-s vechi și nouă toate: Vreme trece, vreme vine”… Criticul din mine trebuie să spună că a fost un moment bun.

Dar criticul nu era subiectiv?

În mod foarte interesant, nu ești subiectiv. Poți să fii și înăuntru, și în afară chiar mult mai bine. Sigur că sesizasem, cu mintea criticului, o serie de slăbiciuni ale scenariului nostru, dar n-am intervenit efectiv. Mi-am spus părerea și atât. Unde ceilalți n-au fost de acord, n-am insistat, am tăcut… Era o creație colectivă.

Dintre momentele la care ați fost spectator, care vi s-a părut cel mai reușit?

A fost un moment foarte bun, cu un grup ai cărui membri se urcau pe căsuțele din curtea Memorialului și spuneau de acolo de sus strofele din Glossă, aruncau flori, sau pământ, sau hârtii… Un moment pătrunzător.

V-a schimbat Atelierul de la Ipotești? Profesional…

Da, considerabil. Fisura se produsese deja, pentru că apucasem mai înainte să lucrez la niște spectacole ca dramaturg (în sensul nemţesc al termenului), iar participarea efectivă la realizarea unui spectacol te schimbă foarte mult: vezi din interior cum se fac lucrurile. Iar asta nu numai că nu-ți știrbește cu nimic obiectivitatea, ba, aș zice, îţi dă un plus de severitate. De altfel, e lucru știut că, pe lângă criticile pe care și le aduc reciproc regizorii, ceea ce spun cronicarii e nimic, e apă de ploaie. Pentru că regizorii știu despre ce vorbesc, știu cum se face treaba respectivă și atunci pot să critice mult mai dur și, mai ales, să spună lucruri cu sens. Fiindcă despre asta e vorba. În general, din păcate, criticii nu prea știu despre ce vorbesc. Nu știu să privească un spectacol și să spună ce e bine și ce e rău și pentru asta se și supără artiștii pe critici, pentru că așa-zisele cronici vădesc faptul că omul care le face nu știe despre ce e vorba… E ca și cum eu mă uit la acest scaun și critic faptul că firul verde nu se potrivește cu firul albastru, în timp ce scaunul e, de fapt, șchiop. Dar eu nu văd lucrul ăsta, sau nu mă deranjează, sau nu găsesc de cuviință să vorbesc despre el – şi vorbesc, în schimb, despre misiunea scaunului în univers, în loc să mă uit la cele patru picioare… Iar când cineva lucrează și-și pune mintea, și sufletul, și sudoarea acolo, iar apoi vine comentatorul și observă că nu se potrivesc cele două fire, dar nimic altceva, e înnebunitor! Asta a fost schimbarea majoră care s-a petrecut cu mine la Ipotești. Aș spune că, din acel moment, cuvântul „critic” nu mi se mai poate aplica… pentru că relația mea cu teatrul a încetat să fie de acest tip… În relația lui simplu-complicată cu teatrul, criticul are și o etapă în care iubește teatrul orbește. Are și momente când îl urăște, sigur, dar are momente de îndrăgostire stupidă în care simte  pornirea să vorbească numai în exclamații… E așa, cam cum e îndrăgostită o gâsculiță de un scriitor celebru şi-i scrie bilețele dulci pe hârtie roz parfumată… Dar genul ăsta de dragoste nu e suficient. Or, o astfel de imersiune într-ale teatrului te lecuiește de un amor de acest gen, însă îți dă mult mai mult: o comunicare autentică cu obiectul respectiv. Care devine o comunicare cu dublu sens. Atunci ajungi să pricepi un pic ce se întâmplă și nu mai poți nici să scrii scrisori pe hârtie roz, nici să fii cel care intră în sală și se uită sever la scenă, fiindcă le știe el pe toate și e în măsură să pună note. Viața ți se complică…

Și uman?

Cred că acolo s-a produs un declic care a continuat în unele călătorii ale mele individuale. Am început să mă întreb puțin care e treaba mea aici, și pe Pământ, și pe pământul teatrului, tocmai pentru că-mi dădeam seama, în scurte străfulgerări, că eu lucram acolo cot la cot cu ceilalți, dar eu nu eram ce erau ei. Și atunci, dacă nu eram ce erau ei, ce eram? Momentul când ajungi să te întrebi asta e destul de zguduitor… Însă e important, pentru că e bine să știi ce cauți. N-am aflat răspunsul, dar am început căutarea.

Cum s-au schimbat lucrurile și energia când ați mers la Mogoșoaia, peste un an?

În primul moment am avut o reacție de respingere a locului, fiindcă, prin comparație cu Ipotești, mi se părea un fel de descindere în mondenitate și mundanitate. De unde la Ipotești eram ca pe o insulă, izolați de restul lumii, la Mogoșoaia eram în mijlocul „civilizației”. Locul a fost invadat destul de tare. De pildă, în prima seară când am ajuns, frumosul parc al domeniului brâncovenesc răsuna de niște manele venite de undeva de peste lac!… Dar a fost doar un accident care nu s-a repetat în zilele următoare. Totuşi, aici ne ciocneam de vizitatori în timp ce lucram. Oamenii se plimbau pe acolo cu copii, cu căței și nu mai era sentimentul de izolare. Însă munca a fost atât de intensă, încât, la un moment dat, asta n-a mai contat, lumea era cu ale ei și noi cu ale noastre. Aveam o temă foarte clară și nu ne-a mai păsat de nimic.

La ce-ați lucrat la Mogoșoaia?

La două spectacole după Shakespeare și la un moment din ziua Caragiale. Romeo și Julieta și, în a doua jumătate a Atelierului, Iulius Cezar. La început a fost cumplit. În primele ore am avut senzația că o să ne batem toți cu toți, era o ciocnire de orgolii și de vanități… care amenințau să devină explozive. Trebuia să facem piesa într-un sfert de oră și era vorba în primul rând ce reținem din text, ce momente, cum le organizăm. Până când ne-am hotărât măcar cu ce să începem, a fost teribil.

 

La ce folosește un astfel de exercițiu care ar putea părea absurd, să faci o piesă de Shakespeare într-un sfert de oră?

Să poți să concentrezi într-un sfert de oră ceea ce e mai important într-o piesă, esența ei, e și foarte dur, și foarte folositor. E un exercițiu pe care l-aș recomanda multor școli de teatru. E formidabil cum în cele mai bune dintre spectacole participanții au reușit ceva ce pare aproape imposibil: să concentreze tot spiritul lui Shakespeare în acele cincisprezece minute.

Cum v-ați simțit ca actriță?

Foarte bine! Am avut un trac teribil și mi-am și uitat replica. Asta din cauza domnului Andrei Șerban, care mi-a zis: „O să te încurci”. La final când au fost invitați spectatorii la Mogoșoaia, trebuia să vină și domnul Ion Caramitru, ca director al Teatrului Național din București. Și Andrei Șerban mi-a zis: „Când o să te uiți la el, o să te bâlbâi”. Exact așa a fost! M-am uitat la el și mi-a fugit din cap tot textul. Eram Prologul din Romeo și Julieta… N-aveam mare lucru de spus: patru versuri. Dar până în ultima secundă te temi că vei uita tot. La Mogoșoaia a fost actorie adevărată, puteai măsura într-adevăr diferența dintre actorul amator – cum eram eu – și actorii cu școală. Atunci am văzut ce mult înseamnă tehnica, dincolo de alte lucruri. Tehnica este punctul absolut necesar de la care trebuie să se pornească. Mai departe putem vorbi, sigur, de geniu, de excelență, dar tehnica, baza, e fundamentală și nu se poate trece de ea. Acolo am văzut și am simțit efectiv, pe dinăuntru, acest lucru.

Spuneți-mi imaginile din spectacolele Shakespeare care vi s-au părut cele mai realizate artistic!

Îndrăgostiții din Visul unei nopți de vară cu mâinile încleștate pe gratii, în acel depozit de pietre, din curtea domeniului… Scrisorile de dragoste agățate în copaci și tot jocul îndrăgostiților în Cum vă place. Întâlnirea lui Hamlet cu Ofelia afară, pe scări, în fața intrării în beciul de la Mogoșoaia. Duelul dintre Hamlet și Laertes cu spadele-cazmale, în parcul domeniului, în fața gropilor săpate…

Povestiți-mi despre exercițiile de la Mogoșoaia și dacă a fost vreunul care v-a marcat mai puternic decât celelalte, în timpul căruia ați descoperit ceva?

În prima seară când am ajuns, am fost în pădure și am făcut un exercițiu în cerc, care era menit să dea o primă coeziune grupului și să ne facă să uităm de manelele care răsunau puternic în noapte – ceea ce a și reușit. Pe urmă, erau exercițiile de concentrare de dimineața. După cele fizice ne adunam într-unul din balcoanele palatului, care dădea spre lac, și făceam un fel de exerciții de concentrare. Dar cu totul special a fost finalul. Momentul, pentru mine, a fost suprarealist… de altfel, s-a petrecut în încheierea unei zile suprarealiste – ultima zi la Mogoșoaia… A început mai devreme decât celelalte, ne-am trezit la 5 și jumătate și a trebuit să facem extrem de multe, n-am avut decât o jumătate de oră de odihnă după masă. Era și ziua în care veneau spectatorii… În plus, era înspăimântător de cald – cred că au fost peste 40 de grade – și toată oboseala zilelor precedente se acumulase, și era o emoție îngrozitoare. Eu a trebuit să mă produc artistic în trei momente diferite… Și trebuia să fiu și un fel de gazdă pentru musafirii care veneau – un autocar cu oameni de teatru, actori, regizori, jurnaliști etc. – și să zâmbesc drăguț… o nebunie întreagă. Dar gândul meu nu era deloc acolo, era numai la cea aveam eu de făcut „pe scenă”. Iar după ce s-a terminat vizionarea și au plecat oaspeții, a urmat cina – ultima –, unde, în mod excepțional, am primit un pahar de vin… care s-a așezat perfect pe acea oboseală. După care au urmat discuțiile și concluziile Atelierului. Și după ele, ultimul exercițiu, în turnul de la intrarea în domeniu. Momentul când am ajuns în turn era undeva pe la 2 noaptea. Eu personal intrasem într-o altă stare… Mă simțeam într-un fel de vizuină undeva sub cer. La acel exercițiu trebuia să facem un cerc și doi câte doi să mergem spre centru, iar când ajungeam în mijloc unul dintre noi îl arăta pe celălalt spunând „eu”, apoi arăta spre sine și spunea „tu”, iar toți ceilalți spuneau „noi”. N-am avut senzația că e o renunțare la propria personalitate. Am simțit că era mai degrabă o dizolvare a propriei personalități în ceva care nu o anula, ci o îngloba. O senzație foarte stranie și neobişnuită. Aveam sentimentul că eram în pământ, când de fapt eram deasupra pământului, era o căldură foarte specială în jur, care nu era doar căldura nopții de vară, era și căldura lumânărilor pe care le țineam cu toții în mână, era și căldura umană, căldura animal-umană și căldura cealaltă, cea a spiritului… pentru că eram cu toții extenuați, la capătul unei experiențe cu totul speciale și în timpul căreia deveniserăm cu toții un unic organism. Fiecare separat și toți împreună. Era și întuneric și lumină, erai și singur și cu ceilalți, și sub pământ și deasupra, undeva între pământ și cer.

Ce-ați fi pierdut dacă n-ați fi trăit experiența Atelierelor?

Mult, foarte mult. Un sentiment de comunitate și comuniune, esențial nu numai în teatru. Sentimentul că gândești și simți la unison cu oameni extrem de diferiți și că, în esență, „eu” sunt „tu” și „tu” ești „eu”, exact ca în acel ultim exercițiu din turn. Un astfel de moment poate să-ți ofere sprijin pentru multele clipe când te simți rătăcit. E vorba de un sentiment care s-a instalat acolo, undeva, și nu dispare… dar nu e doar o amintire, e viu, există în prezent. E în mine și se activează, chiar dacă uneori e înăbușit și peste el se aşază multe straturi de mizerie cotidiană. Însă el există și radiază.

De ce are nevoie cineva ca să participe la un astfel de Atelier?

Îți trebuie deschidere, lepădare de prejudecăți și de vanitate și dorință de a afla. Și îți mai trebuie un fel de prospețime. Un dat pe care-l avem cu toții, dar pe care deseori îl ucidem singuri. E ca un strat de pământ care trebuie afânat ca să poată să absoarbă. Și să poate crește acolo flori sau… „floarea” lui Zeami.

În câteva cuvinte, ce înseamnă experiența Academiei Itinerante?

Căutare, speranță, prietenie, căldură/răceală, rațiune/sentiment, comuniune. Dar căutarea e cea mai importantă. Important e să fii pe cale, nu să ai în minte țelul. Importantă e călătoria.