Alice Georgescu: Teatrul trebuie să treacă dincolo de demonstraţia de virtuozitate

Pe 26 octombrie se deschide la Bucureşti cea de-a 22-a ediţie a Festivalului Naţional de Teatru, al cărei selecţioner unic şi director artistic este criticul Alice Georgescu. Despre spectacolele incluse în selecţia din acest an, despre subiectivitate şi obiectivitate în teatru şi despre ce este şi ce-şi propune FNT am stat de vorbă cu Alice Georgescu. O discuţie care ar s-ar putea rezuma prin următoarea afirmaţie: „Cred că teatrul ca artă trebuie să treacă dincolo de demonstraţia de virtuozitate sau de pricepere pură şi simplă. Cred că trebuie să atingă o zonă mai profundă şi asta am încercat eu să arăt în FNT.”

Criteriul a fost acelaşi pe care l-am urmărit şi anul trecut. E foarte dificil să-mi iau un aer obiectiv şi să vorbesc despre criterii şi lucruri de genul ăsta, care sunt cumva în afara mea, când în fond este în joc persoana mea cu ce crede şi ştie ea despre teatru… Prin urmare, am ales acele spectacole despre care am crezut eu că au ceva de spus, că o spun într-un mod coerent, plăcut, emoţionant şi că ar putea să intereseze un număr cât mai mare de privitori.

Ce este Festivalul Naţional de Teatru? O expoziţie cu cele mai valoroase spectacole ale stagiunii sau un fel de vitrină/ oglindă a ceea ce este teatrul românesc al acestui moment, cu bune şi cu rele?

În forma ideală, acestea două ar trebui să se unească şi să funcţioneze împreună, adică ar trebui să fie în FNT ceea ce este bun şi reprezentativ în şi pentru teatrul românesc… Sigur că asta, ca regulă enunţată aşa sec, pare foarte simplu de respectat, numai că realitatea este, ca de obicei, mult dincolo de reguli. Deci am încercat să aduc aici lucruri de valoare şi, totodată, lucruri care să spună ceva despre teatrul din România. În momentul de faţă este foarte greu de oferit o imagine exhaustivă a teatrului românesc, în primul rând pentru că sunt foarte multe teatre care produc foarte multe spectacole. Un om şi nici măcar o comisie – pentru că şi asta s-a discutat la un moment dat – nu le poate vedea pe toate, prin urmare este o viziune fatalmente limitată. Pe de altă parte, sigur că există o sumedenie de forme de manifestare, de forme de expresie, de modalităţi de exprimare care sunt foarte diferite şi uneori foarte greu de pus laolaltă. Aşa că am încercat ca factorul unificator al tuturor acestor lucruri foarte diferite să fie acesta: să aibă ceva de spus, să vorbească nu neapărat intelectului, ci şi spiritului, sufletului (dacă nu folosesc cuvinte prea melodramatice), dar să spună ceva… Prin urmare am ocolit acele spectacole care mi s-au părut pure demonstraţii de virtuozitate, unele remarcabile, desigur. Dar cred că teatrul ca artă trebuie să treacă dincolo de demonstraţia de virtuozitate sau de pricepere pură şi simplă. Cred că trebuie să atingă o zonă mai profundă şi asta am încercat eu să arăt în FNT.

Şi secţiunile le-aţi creat în funcţie de ce?

De oferta concretă. De pildă, secţiunea „Al matale, Caragiale…” a apărut în momentul în care s-au strâns mai multe spectacole susceptibile să încapă aici. Iniţial, când mi s-a părut că nu există spectacole care să merite discuţia, nu mi-am pus problema să existe această secţiune, chiar dacă e Anul Caragiale. După cum secţiunea Strindberg a luat naştere pe baza unui singur spectacol Strindberg, care, dincolo de faptul că era pe o piesă de Strindberg, e un spectacol bun, aşadar ar fi venit oricum… Şi, profitând de faptul că este An Strindberg şi că el putea fi pus într-un context logic, zic eu, alături de autori înrudiţi într-un fel sau altul, am creat respectiva secţiune, care, de altfel, e pur orientativă. Lumea se leagă foarte tare de aceste secţiuni şi de denumirea lor, pentru că la noi există mania asta de a te opri la cuvinte şi de a ignora conţinuturile…

Prin selecţie, prin organizare, festivalul se adresează în primul rând publicului sau specialiştilor?

Asta e o întrebare spinoasă întotdeauna. Eu aş vrea să se adreseze în primul rând publicului. Evident că specialiştii nu pot fi ignoraţi şi evident că pentru specialişti e o ocazie rară – anuală – de a-şi face la rândul lor o idee despre producţia naţională, sigur, filtrată prin sensibilitatea şi opiniile unei singure persoane. Pe de altă parte specialiştii au ocazia să vadă aceste spectacole şi cu alte ocazii, independent, nu neapărat adunate laolaltă. Din punctul meu de vedere ţinta e publicul.

La modul ideal, ce-ar trebui să fie un festivalul naţional de teatru?

Acest adjectiv spinos – naţional – capătă înţelesuri diferite în funcţie de persoanele care-l folosesc şi uneori îl manipulează. Pentru unii, festival naţional înseamnă „adică nu e internaţional”… Pentru alţii, înseamnă „adică e dedicat sentimentelor patriotice”… Pentru alţii ar trebui să fie o manifestare culturală exclusiv etnico-românescă. Prin urmare, e greu de formulat o fizionomie ideală. Pentru mine, Festivalul Naţional înseamnă o scanare a unei suprafeţe cât mai largi din intervalul unui an teatral. Şi dacă n-ar fi existat impedimentele financiare trebuie să spun că ediţia din acest an ar mai fi avut o secţiune, dar spectacole muzicale au ieşit din discuţie din păcate… pentru că ar fi fost mult prea scumpe.

Aşadar, ce-i lipseşte ediţiei din acest an?

Lipseşte această secţiune a musicalurilor şi apoi, cred că ar fi trebuit să fie mai mulţi tineri. Asta cred eu că e problema, ar fi trebuit să existe mai multe spectacole de încercare, să le spun aşa. Pe de altă parte, nu puteau fi lăsate pe dinafară spectacolele cu această statură naţională…

Şi de ce nu sunt în selecţie mai multe spectacole „de încercare”?

Din motivul banal că n-am putut să văd tot. Sunt foarte multe aceste spectacole mititele, realizate în spaţiile cele mai diverse. Şi mai e un motiv… Ar fi fost foarte uşor să fac o secţiune „Teatrul de mâine” foarte largă în care să intre nediferenţiat foarte multe lucruri, dar nu am vrut să se întâmple asta, pentru că eu cred că participarea la Festivalul Naţional trebuie să fie şi un fel de probă de foc. Un fel de premiu. Nu e vorba de aroganţă aici, ci de o firească lecţie de pedagogie… Nu cred că trebuie acreditată ideea că oricine face un spectacol undeva trebuie să capete dintr-odată toate onorurile. E frumos ca arta să fie făcută de cât mai mulţi, e frumos ca un număr cât mai are de oameni să aibă acces la artă, fie ei producători sau consumatori, dar asta nu înseamnă că produsul respectiv are neapărat valenţe artistice atât de înalte încât să justifice participarea la un festival de această anvergură. Sunt puţin elitistă şi mi-o asum…

Vă reproşaţi ceva legat de selecţia din acest an?

Faptul că în unele cazuri am vrut să menajez orgolii. Pentru că asta e o meserie în care orgoliile sunt în floare şi deseori în fierbere. Recunosc că în unele cazuri n-am vrut ca persoanele posesoare de asemenea orgolii să se simtă rănite, pentru că atunci când orgoliul face corp comun cu spiritul, dacă răneşti orgoliul atingi şi spiritul… Fiind însă vorba în toate cazurile de fapt de artişti valoroşi, chiar dacă felul în care s-au manifestat în momentul acela anume a fost mai puţin convingător, mi-am asumat acest lucru. Ştiu că sunt artişti valoroşi şi n-am vrut să sufere. Nu mi-a ieşit întotdeauna asta, dar sunt convinsă că în câteva cazuri am reuşit şi îmi asum necazurile posibile. Cred că festivalul ăsta nu trebuie să producă suferinţă, ci să fie o ocazie de bucurie pentru artiştii cu adevărat valoroşi, repet, chiar dacă au avut momente mai puţin inspirate.

Faţă de anul trecut s-a schimbat ceva vizibil în bine sau în rău în teatrul românesc?

Da, e o schimbare uşoară, discretă, dar sesizabilă. A început să crească media de spectacole bune. E drept, cele geniale s-au rărit puţin… Dar, personal, nu mă atinge disperarea la acest gând, pentru că performanţa strălucitoare rareori se naşte pe un sol mediocru. Ca şi în viaţă. În societatea normală trebuie să existe o medie bună. Dacă e o viaţă sănătoasă la nivel mediu, performanţa apare mult mai uşor. Iar acum, nivelul acesta mediu e în creştere vizibilă.

Dar faţă de celălalt mandat de selecţioner unic?

De-atunci s-au schimbat foarte multe, pentru că s-a schimbat în mare măsură sistemul teatral. Apoi, e o chestiune care se întâlneşte la toate nivelurile în societate, deci teatrul nu putea să scape neatins. Confuzia valorică a crescut mult de-atunci încoace, aşa cum şi în societate a crescut doza de haos şi de entropie. Iar asta e vizibil şi în teatru. Atunci, lucrurile erau mult mai limpezi, nu trebuia să stai să explici pe larg cuiva de ce este bun un lucru şi de ce este mai puţin bun un alt lucru, pentru că oamenii aveau acest organ ceva mai dezvoltat. Acum s-a mai atrofiat. Iar banii (veşnica obsesie) au contribuit mult la această atrofiere, fie prin lipsă, fie prin abundenţă.

După felul cum arată acum peisajul teatral românesc, în ce culori îl vedeţi peste 20 de ani?

Premisele sunt bune, cred eu, în ce priveşte creşterea nivelului de profesionalizare, pentru că piaţa o să ceară acest lucru şi „improvizările” n-or să-şi prea mai găsească locul. Oamenii vor deveni din ce în ce mai pretenţioşi, iar calitatea ar trebui să crească. Dar calitatea e una, creativitatea e alta… Şi sper ca tocmai creativitatea să nu aibă prea mult de suferit în urma schimbărilor care se vor petrece şi se petrec deja sub ochii noştri. Deşi e cinic ce spun, constrângerile de ordin financiar sunt deseori garanţia calităţii, produc salturi calitative. Apoi, convingerea mea e că dacă lucrurile o să meargă tot aşa, teatrul o să devină mai puternic. Pentru că o să rămână un fel de bastion al contactului realmente viu între oameni vii, care se diminuează treptat. Tot mai mult vorbim la telefon sau pe chat şi tot mai rar ne întâlnim cu prietenii. Toate se automatizează, toate trec pe suporturi de diverse feluri, iar teatrul are şansa să devină un loc oarecum singuratic, dar cu atât mai apreciat, mai căutat, şi mai râvnit, locul unei întâlniri vii. Ceea ce e de neînlocuit.