Alina Cojocaru, „Venus de buzunar”, în topul celor mai bune 12 balerine din toate timpurile

La 34 de ani, Alina Cojocaru este, oficial, una dintre cele mai mari balerine din toate timpurile, așezată de topul din „The Telegraph” în rând cu Ana Pavlova, Galina Ulanova, Alicia Markova, Margot Fonteyn, Nadie Nerina, Nina Ananiashvili, Sylvie Guillem, Darcey Bussell, Ulyana Lopatkina, Tamara Rojo și Natalia Osipova. Știrile despre ea își fac mereu loc în cotidianele importante și în publicațiile de specialitate, invitațiile de a dansa măcar în câteva reprezentații, ca invitat special, un rol dintr-un balet sau altul sunt nenumărate, totul are un ritm amețitor și balerina e hotărâtă să trăiască fiecare clipă. Povestea cu dansul se sfârșește cât ai clipi din ochi, iar sfârșitul nu are niciodată loc în discursul public al Alinei Cojocaru.

O călătorie de 27 de ore și apoi o nouă viață. Viața cea nouă a început repede pentru o micuță româncă de nouă ani, care n-a pierdut deloc timpul – nici atunci, la început, nici acum, când își face două-trei zboruri pe săptămână, dansează des și cu cele mai mari companii de balet din lume, cu parteneri renumiți, și găsește timp și ca să se implice și în acțiuni caritabile.

Un accident, o lecție

Grație, emoție, fragilitate, fluiditate – așa sunt mișcările artistei care a strălucit ca prim-balerină la Covent Garden mai bine de un deceniu, până când s-a hotărât că „vrea să vadă dincolo de tavan” și în vara lui 2013 s-a alăturat trupei English National Ballet, sub directoratul artistic al Tamarei Rojo. Dar în acest „Venus de buzunar”, care cântărește 40 de kilograme la 1,53 înălțime stă, în primul rând, izvorul secret al unei voințe de fier, voința care a făcut-o să danseze din nou, când doctorii au anunțat-o că asta nu va mai posibil niciodată. Se întâmpla în 2008, după ce a suferit un accident pe scenă și voința, pe căi necunoscute, i-a ghidat iubirea, căci, spune Alina Cojocaru, în viața de balerină despre iubire e vorba sau, mai exact, despre „cum înveți să iubești”.

E o lecție pe care ea însăși a învățat-o tot timpul – în rolurile de pe scenă, unde rămâne definitiv cucerită de clasicii din secolul al XIX-lea, dar și de anumiți coregrafi cu care îi place în mod special să lucreze (Neumeier, Khan, Maliphant, Alexei Ratmansky) datorită dialogului real pe care îl poate stabili cu ei. După 2008, când s-a produs revenirea neașteptată, Alina Cojocaru a încercat să ofere explicații. Una, chiar într-o publicație din țara natală: „când ne lovim de orice perete îl vedem mare și ne gândim că e imposibil, că ţi-e frică, că nu poți să treci peste. Încetul cu încetul am început să învăț că în viață orice problemă, orice încercare, orice cumpănă, are o posibilitate, are un răspuns, trebuie numai să continuăm să căutăm răspunsul. Și câteodată găsim un răspuns, poate nu răspunsul potrivit, trebuie să ne dăm seama, căutăm alt răspuns. Probabil fiind și o persoană căreia dacă i se spune <nu poți să faci asta>, mă încăpățânez foarte mult să arăt că pot și în momentul respectiv, când doctorii din jur sau lumea spuneau că poate nu o să pot să mai dansez, am știut că o să pot. Deci, chiar dacă îmi era frică și chiar dacă încă nu găsisem cum să revin pe scenă, știam sigur că o să găsesc ceva și o să revin pe scenă. Lucrul acela sincer m-a ajutat să continui să găsesc soluția potrivită și, spre norocul meu, câteodată, ce cauți, găsești. Dacă tu cauți probleme și greutăți, vezi aceste lucruri. Dar cred că în situația respectivă eram așa de obsedată, de dornică de a găsi rezultatul sau răspunsul care îmi trebuie, că l-am găsit.”

Nu numai că s-a întors pe marile scene, ci a și câștigat premii mai departe: la Moscova a fost declarată Balerina Deceniului în anul 2010, în 2012 criticii de dans din Germania i-au acordat titlul Cea mai bună dansatoare a anului și tot atunci a luat Premiul pentru cea mai bună danstoare Benois de la Dance, pe care-l obținuse și în 2004, când i se decernase și una dintre cele mai importante distincții din palmares: Premiul Nijinski pentru Cea mai bună dansatoare. Lângă acestea, de-a lungul anilor s-au așezat multe altele, dar balerina nu prea vorbește despre ele. În simplitatea ei netrucată, în hedonismul ei înțelept, în căldura pe care le-o transmite colegilor de scenă, mai mari și mai mici, Alina Cojocaru emană un echilibru grație căruia merge mereu mai departe – la propriu și la figurat.

București, Kiev, Londra…

Tocmai plăcerea de a merge mai departe va fi fost, cândva, în România care trăia primii ani de postcomunism, cea care a împins-o pe fetița cea mică a unei croitorese să meargă la Kiev, unde avea loc o audiție pentru corpul de balet. Născută la București în anul 1981, Alina Cojocaru a făcut mai întâi gimnastică, dar a trecut repede la balet și talentul ei s-a văzut imediat. În 1990, cum a povestit mai târziu, a ajuns la școala de balet le de la Kiev, fără să fi văzut mari spectacole de balet și nicidecum balerinii celebri ai momentului. Și, după 27 de ore de mers, la Kiev totul se schimba pentru unul dintre primii copii din România care au primit pașaport și au putut să iasă din țară.

Aleasă să se alăture trupei, artista din România își începea povestea pe scenă. Nu trecea mult și era solistă, pleca la Londra, se întorcea la Kiev și apoi, iar, la Londra, unde avea să rămână și să fascineze, unde avea să se simtă acasă: „Sunt și am fost întotdeauna româncă și la bine, și la rău. Din cauza României nu e mereu ușor să fii român, deși uneori a fost minunat – dar asta sunt. Am devenit un alt fel de româncă trăind aici. Acasă e acum la Londra. Aici am locuit mai mult decât am locuit în România”.

Alina Cojocaru a ajuns la Royal Ballet în anul 1999 și n-a pierdut nicio clipă. O precizie incontestabilă și o muzicalitate fără rival a mișcării, dar și talentul fără nume de a construi personaje, mai ales roluri romantice ca Giselle, i-au asigurat un loc important la Covent Garden și pe toate scenele importante ale lumii. Rolul Giselle a propulsat-o la statutul de prim-balerină în 2001.

Colaborarea cu Johan Kobborg, dansator danez de o intensitate magnetică, admirat la unison de critici, i-a pus în valoare calitățile și i-a subliniat carisma. „Arta ei – viteza, felul în care pune accentele, graba sau ezitarea – este naturală. E ca și cum ai auzi o voce care-ți vorbește. Iată de ce nu pierde niciodată, absolut niciodată, firul dramatic”, scria despre ea Joan Acocella în „The New Yorker”.

Obișnuită cu elogiile, Alina Cojocaru a dansat mai bine de un deceniu în „Lacul lebedelor”, „Giselle”, „Dama cu camelii”, „Don Quijote”, „Spărgătorul de nuci”, „Corsarul” „Visul unei nopți de vară” sau „Mayerling”, acesta din urmă fiind spectacolul cu care cuplul Cojocaru-Kobborg și-a luat rămas-bun de la Royal Ballet pe scena de la Covent Garden în 2013, înainte de a se îndrepta spre alte orizonturi: ea, spre English National Ballet, el spre conducerea trupei de balet de la Opera Națională din… București.

A merge mai departe, a te întoarce…

Și așa se întorcea Alina Cojocaru acasă, într-un oraș care seamănă, dar nu prea cu acela pe care l-a părăsit în 1990. După mai bine de douăzeci de ani, văzută din exterior, întoarcerea nu pare să aibă nimic încrâncenat: Alina Cojocaru dansează în reprezentații speciale de la Opera din București și colaborează cu cele mai bune trupe de balet din lume, fiind invitat permanent la Baletul din Hamburg și la American Ballet Theatre.

„Pentru mine, dansul este un fel de de exprimare mult mai profund decât cuvintele, este o artă de care am devenit total fascinată, în special din momentul în care am avut marea onoare de a lucra mai mult cu John Neumeier, un coregraf genial. Descoperirea emoțiilor umane și felul în care putem transmite publicului cu claritate aceste sentimente, în acest lucru constă, de fapt, frumusețea acestei profesii. Și în același timp mai este și abandonul total în dansul care devine una cu muzica. Este ca și cum îți lași sufletul dus pe valuri. Aceste momente care se întâmplă pe scenă sunt motivul pentru care lucrăm zi de zi în sală până la epuizare, lucrăm pentru această legătură magică între dans, muzică și public. Baletul este o formă de artă universală, mai mult sau mai puțin plăcută, dar o artă totuși înțeleasă și respectată în întreaga lume. Oriunde dansez în lume, că e Japonia, Rusia, Franța sau România, chiar dacă nu știu să vorbesc limba respectivă, comunic de pe scenă prin dans, cu inima și cu sufletul”, a mărturisit artista într-un interviu publicat în „Jurnalul național”.

Povestea merge mai departe și sfârșitul de an o găsește acasă, la Londra, jucând în „Spărgătorul de nuci” la London Coliseum, unde va dansa și în a doua zi din noul an. Pentru Alina Cojocaru, nu e timp de pierdut. Incomparabilă, plăcerea dansului îi deschide în continuare lumi, o provoacă, o ține la înălțime, la o distanță sigură de mărunțișuri. La o distanță sigură de tot ce e supunere la regulă, adică imitație, la o apropiere sigură de un public pe care îl stăpânește mai departe.