Lavinia Şerban, Teatrologie, Anul I
Alina Epîngeac a terminat secţia de Teatrologie la UNATC. În prezent, este profesor asociat la aceeaşi universitate. Alina te cucereşte de la prima răsuflare. Ea nu răspunde la întrebări, ea povesteşte în exemple biografia unui copil al Teatrului.
Fiecare are o poveste UNATC a lui. Care este povestea ta? Ce te-a determinat să dai la această universitate?
Din clasa a V-a mi-am dat seama că îmi place teatrul. Nu ştiam foarte bine la vârsta aia de ce. Am nimerit să văd un spectacol de teatru TV, bine făcut, cu mari actori. Am început apoi să merg la teatru, am fost în trupa de amatori a liceului unde învăţam… Eu sunt din Piteşti. Mi-am târât părinţii să văd spectacole în Bucureşti, veneam o dată, de două ori pe lună. Încet, încet, m-am molipsit de microbul asta… În momentul când am dat admiterea la UNATC, mi-am zis eu mie: dacă intru la actorie, având în vedere că sunt 60 de oameni într-un an, probabil voi fi una dintre cei mulţi, dacă intru la teatrologie şi pic la actorie, înseamnă că trebuie să ajung cineva, cumva, peste medie măcar, înseamnă că am ceva de spus pe planul asta, plăcându-mi la fel de mult şi actoria şi teatrologia. Îmi plăcea în capul meu să fiu pe scenă, să am parteneri, roluri, să joc, să caut, să fac tot felul de nebunii dintr-astea, da îmi plăcea şi foarte mult să stau în sală, să văd spectacole de câte 20, 50 de ori, Dumnezeu cu mila. Citeam cronici de teatru, erau reviste de teatru – revista Teatru. Le-am luat într-o vară şi am citit şi cronică. Tot timpul mi-a plăcut să citesc, să stau cu nasul în cărţi. Când am venit la Teatrologie, eram ferm convinsă că vreau să fiu şoarece de bibliotecă, doar cu cercetare, doar cu biblioteca de gât. Mai târziu, mi-am dat seama că pot face mult mai multe şi acum dacă mă întrebi, cel mai mult îmi place partea de cronică. Nu sunt cronicar dramatic, îmi doresc să ajung. Îmi place să organizez evenimente. Asta am învăţat în şcoală, să ofer ajutor şi suport celor de pe scenă, făcându-mi bine treaba în spatele scenei, din tot sufletul şi cu tot dragul. Cred că am organizat vreo 3 ediţii de Gala Absolvenţilor, şi de fiecare dată m-am bucurat din ce în ce mai mult de bucuria celor de pe scenă. Aşa cred că am ajuns la UNATC, iubind teatru. Mi s-a spus că dacă vrei să faci teatru, nu poţi să-l faci decât dacă nu poţi trăi fără el. Atfel, du-te la Medicină, pt că îmi plăcea foarte mult şi asta. Dar am ştiut că nu pot să trăiesc fără teatru, şi atunci am venit aici.
Ce aşteptări aveai de la UNATC? Cum arată acum din interior?
Niciodată nu m-am aşteptat să primesc răspunsuri pe de-a gata. Aşteptam să primesc nişte instrumente, pentru că dragostea asta de teatru, de una singură sau talentul, hai să-i spunem talent, generic, de orice tip ar fi el, există, e, să zicem, ambrozia zeilor. Şi ce faci cu el? Te uiţi, îl pui în raft, te împăunezi că îl ai, te-a atins Dumnezeu pe creştet… Dacă nu ai instrumentele care să te ajute să-l pui în valoare, mori speranţă. Aşteptam să mi se dea o cărare, aveam ca într-un joc dintr-asta de pe facebook, un ogor plin de stufărişuri, care trebuia sanat astfel încât să răsară acolo o frumosă fermă, sau mai ştiu eu ce orăşel să răsară ca din apă. Aşteptam să primesc plugul şi tractorul şi toate lucrurile astea care să mă ajute să construiesc ceva. Am primit lucrurile astea, şi drumul ăla plin de bălării şi bolovani a început să capete un contur, o formă de potecă. Până să ajung eu la bulevard, la un drum betonat, la o autostradă, mai am, dar măcar am o potecă. Şi, datorită profesorilor şi lucrurilor pe care le am primit de la dumnealor, am garanţia că e poteca bună. Drumul asta îngust tinde către ceva bun. Apropo de ce am găsit în şcoală, mă aşteptam să găsesc mentori. Am găsit oameni către care să privesc cu admiraţie, şi în care să am încredere că îmi dau peste mână atunci când greşesc, şi că îmi dau peste mână cu toată dragostea şi cu atenţia pentru student şi cu respect pentru profesia lui. E foarte important în teatru să-ţi găseşti mentorii şi oamenii de la care să înveţi. Cred că studentul la teatru, indiferent la ce secţie e, are nevoie de statui, de oameni la care să se uite ca la statui pentru că automat lecţiile care-ţi vin de la ei sunt mult mai preţioase. Le asimilezi altfel şi le primeşti altfel şi seminţele cad altfel în tine. Te modifică într-un fel.
Facultatea şi ceea ce faci te-a schimbat?
În primul rând s-a schimbat mult percepţia mea legată de spectacol, de ceea ce înseamnă un spectacol bun. Când am intrat în şcoală în afară de adevărul psihologic din Cehov, Stanislavski şi emoţia aia cu care pleci plângând acasă, şi mai plângi încă 2 zile după, nu vedeam mai departe. Adică nu vedeam în spectacole dincolo de actorul de pe scenă. Pentru mine teatrul însemna actorul în situaţie, actorul cu talentul lui, actorul – el, monolitul actor. După nişte ani de şcoală, mi-am dat eu seama că spectacolul poate să însemne mult mai mult. Am ajuns să mi formez gustul, nu altfel, gustul este în formare, nu te naşti cu el. Şi în limitele potecii aleia, am început să-l rafinez, am început să pot să trec dincolo de îmi place/nu-mi place, dincolo de primul strat de receptare, în aşa fel încât, acum pot să mă duc la un spectacol care nu îmi place. Eu, Alina, nu rezonez cu el, nu e pe sufletul meu, cum se spune, dar în acelaşi timp, cu uneltele pe care le am primit şi cu ce am învăţat, cu ochi critic, pot să-mi dau seama că e un spectacol bun, care are meşteşug, care are tehnică, care se susţine, stă în picioare, bine-făcut. M-am obiectivat în subiectivitatea mea. Cred că asta am învăţat în şcoală: un fel cât de cât analitic de a vedea dincolo de impresionismul la prima mână.
Ai regretat că ai ales să vii la UNATC?
Niciodată, sunt acasă. Nici o secundă, eu nu ştiu cum să fac să rămân mai mult. M-am ataşat foarte mult de spiritul şcolii asteia, de tot ce înseamnă istoria ei. Nu neapărat prin clădirea asta, dar prin IATC, prin ATC, ATF, UNATC. Au trecut de la Toma Caragiu, la Radu Beligan, la Ştefan Iordache, Victor Rebengiuc, la, la, la… Eu mă gândesc la toată istoria care stă în spatele acestei şcoli şi prin faptul că eu sunt absolventa ei, eu mă leg cumva de oamenii aştia, cum să regret?, cum să-mi pară rău? E cel mai frumos lucru din viaţa mea. Dacă am curajul să scriu şi să încerc să devin cronicar dramatic, îl am pentru că am terminat şcoala asta. E o împlinire profesională extraordinară.
Ce îmi poţi spune despre festivalul “Uşi Deschise”? Ce importanţă crezi că are acest festival în rândul celor care vor să aplice la această facultate?
E important atâta vreme cât şcoala asta are un soi de mister pentru cei din afara ei. E ca un spectacol de magie, când la un moment dat unul din cele mai uşoare trucuri îţi e explicat, ţi se arată mecanismul din spatele magiei. Pentru mine, cu asta echivalează Uşi Deschise; într-un spectacol fabulos de magie, e trucul cel mai simplu, cel cu cărţi, faţă de ăla în care dispare elefantul, că pe ăla nu-l arătăm, ăla cu cărţi, când apare asul de pică, ţi-l explică, şi pleci încântat că ai descoperit adevărul, ai descoperit cartea pierdută a lui Aristotel despre comedie. E o prezentare, cu bune, cu rele, aştia suntem, uitaţi, asta facem în spatele uşilor astora date cu vopsea: canto, mişcare, păpuşi, spectacole, ateliere, jocuri… Eu merg şi acum la atelierele de jocuri pentru anul I, semestrul I. Pentru mine asta e un aspect foarte important al trainingului unui actor. Dacă nu eşti bun la jocurile alea, nu o să poţi niciodată să fii bun într-o relaţie pe scenă, să-ţi găseşti adevărul scenic. E important pentru cei care vor să facă actorie sau regie sau altceva să vadă ce îi aşteaptă. Să nu aibă surprize foarte mari după aia.
Ca student la Teatrologie, ai avut ocazia să organizezi Uşi Deschise. Ce poţi să-mi spui despre festival din perspectiva organizatorului?
Primul hop, în anul I, a fost „Uşi Deschise”, când eu am făcut ceva foarte interesant, protocol se numea. În afara faptului că am dat cinşpe mii de telefoane pentru invitaţi, m-am dus cu un teanc de afişe prin tot Bucureştiul, pe o vreme îngrozitoare şi am lipit afişe cu Uşile, după care au urmat zilele când, cu flyere în braţe, primeam oamenii. Stăteam la parter, în faţa liftului, împărţinând pliante. Am învăţat să mă bucur de chestia asta, pentru că îi vedeam pe oameni când intrau şi cum ieşeau entuziasmaţi. Teatru fără bucurie nu se poate, dacă nu faci profesia asta din tot sufletul şi cu multă iubire, chiar că-i de pomană şi se vede pe scenă. Eu văd tot felul de spectacole dintr-astea, eu le numesc funcţionăreşti. În şcoală, bucuria există şi o văd de la cei care iau admiterea, până la „Gala Absolvenţilor” când se bucură absolvenţii că fac poză cu garoafa şi cu colegii lor. E o prospeţime, o vitalitate…
Print