Pe Alina Petrică poate ați apucat să o vedeți în spectacolul „Aglaja” care se joacă la Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu” sau poate în (D)efectul Placebo de la Teatrul Național din București, cea mai recentă premieră asupra căreia și-a pus amprenta. De curând, a făcut parte din programul „10 pentru Film” din cadrul TIFF 2016 și, la o vârstă destul de fragedă, cariera ei se află în plină ascensiune. Alina Petrică este deja sau va deveni cu siguranță o actriță de forță, care poate trece cu ușurință de la ipostaza de femme fatale la o copilă inocentă (Aglaja), e în același timp actriță de cabaret, de musical, dar care poate escalada și profunzimi psihologice. A lucrat în mod deosebit cu Răzvan Mazilu în spectacolele „Mon cabaret noir” și „West side story”, îl apreciază enorm pe Miklós Bács și visează să joace la un moment dat într-un spectacol regizat de Thomas Ostermeier. Dincolo de fațada lucrurilor concrete, Alina Petrică vorbește despre teatru ca terapie de vindecare a rănilor lăsate de pierderi dureroase, despre copilărie și anii de studenție, despre Aglaja în care a regăsit-o pe Alina mică…
În spectacolul „Aglaja” apar câteva proiecții cu tine, când erai mică în timp ce cântai sau recitai poezii. Atunci îți imaginai că ai vrea să fii actriță sau doar te jucai?
La trei ani nu știu ce înțelegeam prin dorința de a proiecta cumva ce îți dorești să devii când o să fii mare. Era un paradox între ce spuneam și ce făceam. Îmi aduc aminte că bunicii mei îmi povesteau că eu voiam să mă fac doctoriță pe atunci. Tot din povești știu că îmi puneam niște bluze în cap ca să am părul lung, mă încălțam cu pantofii sau cizmulețele preferate și mă urcam pe masă. Luam un pix sau un creion în mână și începeam să cânt și să dansez. Iar pe casetele video din arhiva familiei, aproape în toate ipostazele în care sunt filmată, ori cânt ori dansez sau spun poezii. La zilele de naștere, Crăciun sau Revelion, toată lumea, constant, mă punea în mijloc și urma o „pauză publicitară” în care se uitau la „maimuță”. Și maimuța făcea, cred că pur și simplu venea din mine. Dar atunci țin minte că voiam sa fiu medic, ambasador, bancher, mergeam pe bani și aveam gânduri mari, pe undeva m-am pierdut…
Când s-a produs scurtcircuitul?
Nu știu dacă a fost un scurtcircuit, pentru că eu nu făceam ce spuneam. Am început să cânt și să dansez în fața bunicilor, apoi în cadrul școlii în activitățile extrașcolare, am continuat să fac asta la liceu și, în final, am dat la facultatea de teatru. Eu am senzația că m-am pregătit pentru meseria de actriță de când mă știu. Deși pregătire e impropriu spus, pentru că nu luam meditații. În minte mi-e concretă despărțirea de bunici, despărțirea de părinți, dar nu mi-e concretă intrarea teatrului în viața mea. Am senzația că teatrul e cu mine dintotdeauna. Și nu știu ce înseamnă asta… Poate că fac parte din categoria oamenilor care nu au gândit, ci au făcut ce au simțit. Chiar mă consider un om fericit și împlinit din acest punct de vedere. Eram în școala generală, m-am dus acasă și i-am spus mamei: „Mama, eu vreau să fiu actriță”. Nu m-am răzgândit nicio secundă.
Crezi că meseria aceasta te împlinește sufletește? Sau e mai degrabă o stare conflictuală?
Nu. Și eu cred că există o stare conflictuală în viața mea și în spiritul meu interior pentru că nu mă simt liniștită, calmă sau așezată cu meseria aceasta. Cred că nici nu mi-ar plăcea să trăiesc așa deocamdată. Știu doar că prin teatru, copil fiind, am descoperit un fel de terapie a lipsei de comunicare, de armonie în cadrul familiei. Plecam de acasă spre teatru ca și cum aș fi plecat spre Neverland. Spectacolul „Aglaja”, pe care l-am făcut împreună cu Ștefan Lupu, a fost o terapie foarte benefică pentru mine ca să pot accepta despărțirea fizică de niște oameni care au plecat din viața mea într-un timp fulger și mult prea devreme pentru ei și mai ales pentru mine. Am pus în „Aglaja” toată drama pe care am simțit-o și toată suferința din acele 18 luni. Așa mi-am vindecat sufletul sau măcar o parte din acea suferință. De asta am ținut morțiș să apară numele lor la finalul spectacolului, pentru că e cu dedicație pentru ei și simt că m-am hrănit cu durerea pe care plecarea lor mi-a creat-o, dar m-am hrănit ca să pot ajunge în interiorul acestei lumi fantastice pe care Aglaja Veteranyi a construit-o prin cărțile ei. A reușit să creeze o lume foarte greu de înțeles la prima vedere și foarte greu de simțit.
Nu mă consider specială, cred că trecem cu toții prin asta în adolescență, atunci e debutul vieții noastre. În copilărie totul e minunat dacă ai noroc să întâlnești pe cineva, dacă ai o „cloșcă”. Dar dacă te trezești ca Alice, în țara minunilor și ferestrele și ușile din jurul tău sunt ori prea mici, ori prea mari și nu știi cum să le deschizi și nu ai pe nimeni care să te învețe pentru că le e frică, pentru că nu știu, pentru că au trecut printr-un comunism care i-a lăsat fără curaj, atunci e greu.
Ce înseamnă pentru tine lumea acestei autoare? Dincolo de vindecare personală.
E total necomună și total străină de o realitate crudă și ternă. Cumva m-am regăsit prin Aglaja și în Aglaja la o vârstă destul de critică, în plină pubertate când aveam cele mai puternice și cele mai mari întrebări față de mine și față de femeia care începea să înflorească în interiorul meu. Fix în aceeași perioadă, pe la 15-16 ani, am intrat în trupa de teatru pentru adolescenți Teen-Act din Piatra-Neamț și primul rol pe care l-am făcut a fost copila din „De ce fierbe copilul în mămăligă”. Deși aveam mai multe întrebări decât răspunsuri și nu știam pe ce lume mă aflu, am rezonat foarte mult cu ea și cu lumea pe care o transpunea, prin faptul că nu reușea să aibă o relație foarte sănătoasă cu mama ei, prin faptul că nu cunoștea senzația de „casă”. Poate exagerez comparându-mă cu ea, dar am senzația că ne-am întâlnit. Faptul că eu am crescut la bunici și am primit o educație mai mult decât minunată, asta m-a făcut „să miros” și a fost un miros foarte plăcut pe care mi l-a lăsat amprenta bunicilor: de casă, de protecție, de iubire necondiționată, de lipsă de griji, senzația că orice e bun pe lume și nimic rău nu se poate întâmpla. Cred că aici am compătimit-o și am înțeles-o pe Aglaja pentru că am impresia că ea nu a avut toate aceste lucruri, una dintre cele mai mari căutări este aceasta: cum e acasă, a ce miroase acasă? Căutările și lucrurile care mă măcinau pe mine ca adolescentă erau acolo, lumea fantastică, monștrii care veneau noaptea să te înhațe… Nu mă consider specială, cred că trecem cu toții prin asta în adolescență, atunci e debutul vieții noastre. În copilărie totul e minunat dacă ai noroc să întâlnești pe cineva, dacă ai o „cloșcă”. Dar dacă te trezești ca Alice, în țara minunilor și ferestrele și ușile din jurul tău sunt ori prea mici, ori prea mari și nu știi cum să le deschizi și nu ai pe nimeni care să te învețe pentru că le e frică, pentru că nu știu, pentru că au trecut printr-un comunism care i-a lăsat fără curaj, atunci e greu. Și la 16 ani am întâlnit-o pe Aglaja Veteranyi în mini-spectacolul pe care l-am făcut cu colegii mei și mi-au rămas în suflet cărțile ei. Atunci mi-am promis că dacă o să fiu actriță și dacă acesta este drumul meu, când o să simt că am ajuns unde trebuie, o să fac acest spectacol.
Spectacolul „Aglaja” este un examen de maturitate pentru tine?
Da, este un prag din toate punctele de vedere și pe care încă îl trec. E ca un tunel prin care merg, dar în care nu mă pierd. E un travaliu și ușor, ușor ajung la lumină pentru că din fericire spectacolul există, trăiește, simt că sunt stăpână pe rol, simt că suntem o echipă închegată și am senzația că acest text și-a ales oamenii. Pe parcurs distribuția s-a schimbat complet, până când, la un moment dat, asta a fost familia. Până și prezența lui Abe Kyohey este una specială. El chiar trebuie să facă parte din spectacol. Cele 30 de secunde de pe scenă, faptul că el face muzica, că e alături de noi cu tot sufletul, toate acestea sunt o mare fericire.
La modul ideal, ce ți-ai dori să vindeci prin teatru în tine, în ceilalți?
În primul rând, până acum cel puțin, m-am căutat tot timpul pe mine și mi se pare că fiecare dintre noi poate fi atât de complex și poate avea atâtea valențe, atâtea căutări și întrebări și totul ține de alegeri, depinde pe ce parte a străzii vrei să traversezi. Mă caut, uneori mă găsesc și mă bucur. Uneori mă găsesc și spun oh, my god, hai să căutăm mai departe. De exemplu, în „Aglaja” am găsit-o pe Alina mică pe care am pierdut-o la un moment dat, când aveam vreo șapte, opt ani și am făcut transferul de la bunici către părinți. Mă bucur că prin căutările pe care le-am făcut pentru personajul copilului din „Aglaja”, am revenit la mine cumva, la libertate, la joacă, la poftă de viață, la zâmbet și la râs. M-am vindecat pentru că, metaforic vorbind, pot să spun că am regăsit-o pe Alina mică și am avut curajul să o iau în brațe și să îi zic că totul va fi bine. Câteodată m-am și crezut pe cuvânt, senzație și sentiment pe care nu le-am mai avut de foarte mulți ani. În același timp, dacă ar fi să fac o paralelă de la „Aglaja” sau de la teatru până la căutările și dorințele mele interioare, cel mai puternic vis al meu nu e nici să stau cu covorul roșu la ușă, nici să am cea mai impozantă casă din București, ci este să am o familie. Să am un bărbat alături de mine, care să mă iubească și pe care să-l iubesc, cu care să pot construi lucruri și mai ales să am copii. E cel mai puternic vis pe care îl am și se pare că persistă.
Cu ce ai rămas în urma celor trei ani de actorie și un master la Facultatea de Teatru?
În timpul celor trei ani de licență a fost o luptă continuă. Încercam să înțeleg ce caut acolo pentru că nu știi pe ce lume trăiești la 18-19 ani. Mi se pare că este o vârstă mult prea imatură ca să dai la o facultate de artă. Nu aveam lecturile necesare, cunoștințele necesare, poate nici nu trăisem suficient, deși dramă (doamne ajută!) aveam destulă. Am dat de niște oameni care ne instruiau, dar cu care nu m-am înțeles. N-am fost o rebelă în facultate, am fost destul de cuminte. Eram șefa clasei, contabilul șef… Chiar dacă din exterior păream foarte pricepută, în interiorul meu eram foarte revoltată și nu-mi găseam locul. Țin minte că profesorul meu de grupă, Puiu Șerban, mi-a zis timp de trei ani, în repetate rânduri, o vorbă care e destul de adevărată, depinde cum o percepi și ce faci cu ea: „Teatrul nu se poate face de unul singur, ci numai în echipă.” Și așa e. Problema mea era că nu-mi găsisem echipa. El încerca să-mi spună să fiu mai puțin așa cum sunt eu și să mă dau după alții. Dar eu nu pot să domolesc întotdeauna animalul sălbatic pe care simt că-l am. Nu pot să mă dresez dacă nu simt că așa trebuie. Și dacă ajung să o fac, se vede că-i fals. Atunci mi se pare că sunt penibilă. Nu m-am simțit bine în facultate, dar am rămas cumva cu zbuciumul acesta și cu un soi de căutare continuă, deși îmi plăcea că sunt în București, că sunt în vâltoare, într-un ocean cu niște pești foarte mari care te înhață ca pe o scobitoare, ai murit și n-ai simțit. În același timp, prin felul meu încăpățânat de a fi, mi-am auto-interzis să merg la castinguri. Eu în ochii mei nu eram suficient de pregătită. Am zis că mai întâi stau să fac școală. Problema era că nu mai venea odată școala. Toți colegii mei erau la castinguri și profesorii la teatru. Eram câțiva speriați pe holuri care așteptau să înceapă odată cursul. A început, dar rar. La master m-am bucurat mult că am intrat, dar ușor, ușor m-am întristat pentru că situația era și mai cruntă. Colegii mei erau și mai ocupați, câțiva prinseseră roluri în teatru, profesorii montau, jucau sau filmau și atunci… de la master am rămas cu experiența spectacolului „Chicago” pe care am iubit-o tare și de care am fost mândră. M-a făcut să cred că pot să fac musical. Drept urmare, am început să iau lecții de canto și făceam mișcare cu secția de coregrafie. Nu știam concret ce fac, dar făceam. Apoi a urmat minunata întâlnire cu Răzvan Mazilu. În schimb, faptul că l-am întâlnit pe Ștefan [Lupu], profesional vorbind, m-a ajutat să mă hrănesc foarte mult din toate poveștile și întâmplările pe care le-a trăit în trupa lui Miklós Bács. Prin intermediul oamenilor cu care am colaborat, a fost și este un mentor. Pentru că oamenii care au ieșit din mâna lui, la rândul lor, cel puțin mie, mi-au dăruit extrem de mult curaj și mi-au insuflat extrem de multă pasiune pentru arta aceasta. Sunt foarte recunoscătoare pentru existența acestui dascăl. Nu am asistat niciodată la un curs de-al lui, nu am lucrat niciodată cu el, dar îmi place să cred că i-am înțeles școala și am putut gusta foarte puțin din metoda sa prin intermediul oamenilor cu care m-am întâlnit. Și mai ales prin intermediul lui Ștefan [Lupu] care cred că îi duce metoda mai departe cu brio, chiar dacă are o amprentă personală „lupiană” foarte puternică.
N-am fost o rebelă în facultate, am fost destul de cuminte. Eram șefa clasei, contabilul șef… Chiar dacă din exterior păream foarte pricepută, în interiorul meu eram foarte revoltată și nu-mi găseam locul.
De ce întâlnire ai vrea să ai parte în viitor ca să te ajute să evoluezi în continuare?
Dacă ar fi să merg departe cu gândul, deși e puțin probabil… dar mă duc departe și risc. Ne jucăm cu imaginația. Când am fost la Festivalul Shakespeare de la Craiova, am făcut cunoștință pentru prima oară cu Thomas Ostermeier. Nu mai văzusem niciun spectacol live de-al lui. Și mi-am explicat spectacolul de la Craiova așa: e un fel de teatru foarte serios pe care dacă îl crezi, ajungi la nebuni. Și mi-a plăcut enorm acest lucru și ce-am văzut în actorul lui principal sau în ceilalți actori… Era un echilibru foarte interesant între rece și extrem de fierbinte, ca o stare de excitație extremă, foarte aproape de orgasm, dar în niciun caz nu ajungi la orgasm. Este fix în punctul acela foarte interesant de la care poți să pornești și să ajungi în foarte multe locuri. Nu știu dacă aș fi pregătită pentru această întâlnire. Aș fi în stare să învăț și limba germană ca să lucrez cu Ostermeier și să apăs pe butoanele pe care el le-a apăsat pentru actorul lui principal. M-aș duce în lumea aceea. Am mai avut aceeași senzație la „Faust”. Mi-ar plăcea să lucrez cu Silviu Purcărete, de fapt mi-ar plăcea să lucrez într-un spectacol mare, cu un regizor puternic, experimentat și care să știe ce vrea și care să aibă curaj să caute prin intermediul actorilor lui. De exemplu, mi-ar plăcea să duc tava într-un astfel de spectacol, dar să o duc în așa fel încât să fie bine. Am învățat că toate lucrurile ar trebui să vină la timpul lor și am răbdare sau cel puțin cred despre mine că am răbdare.