Alina Rotaru este actriță la Teatrul Mic din București, unde o puteți vedea într-o extraordinară Wendla, în „Deșteptarea primăverii” în regia lui Vlad Cristache și unde pregătește în această toamnă două premiere. Este Hero în „Mult zgomot pentru nimic” în regia lui Andrei Șerban la Teatrul de Comedie și, de asemenea, e o tulburătoare Nina în „Pescărușul” pus în scenă de Andrei Șerban la UNTEATRU. Am stat de vorbă cu Alina Rotaru despre alegeri, despre temeri, despre teatru, despre credință și despre flacără… O flacără care ei îi arde în ochi atunci când vorbește despre teatru. Un dialog într-o după-amiază superbă de toamnă…
Cât de mult ți se potrivește ție, Alina, replica aceea celebră a Ninei, tradusă ușor diferit în spectacolul de la un UNTEATRU: „Importantă nu e gloria, nu e strălucirea… Ci să-ți poți crucea și să-ți păstrezi credința”?
Cred că asta mă ține pe mine, de fapt. Eu văd această credință ca pe un foc. Care arde, uneori mocnit, alteori cu flăcări puternice. Dar dacă n-ar exista flacăra, am face degeaba și am fi foarte corecți și am executa. Cred că asta face diferența… Deși eu despre mine nu consider că sunt talentată. Și nu e vorba de modestie, dar știu că am muncit foarte mult și muncesc foarte mult. Pentru că în facultate n-am fost deloc vreo lumină.
Și când a început să se aprindă focul?
Focul era, dar a explodat la master, unde nu am învățat neapărat mai mult decât în cei trei ani de facultate, dar a coborât ca o certitudine că asta vreau să fac. Orice ar fi. Mă arunc cu totul, că n-am nimic de pierdut. Și atunci mi-a venit încrederea.
Deci până atunci ți-a lipsit încrederea… N-aveai încredere în tine sau nu credeai că asta e ceea ce vrei cu adevărat? Nu erai sigură că ai ales bine drumul?
Nu! De știut că vreau să-o fac cu adevărat am știut de când am dat la facultate și am știut că e o alegere pe viață. Dar procesul mi-a ridicat întrebări. Felul în care asimilam eu era superficial… Știam că vreau, dar nu știam dacă pot cu adevărat să fac asta. Examenele îmi spuneau mai degrabă că nu pot, că nu prea am date, rămânea mai mult o formă ce făceam eu pe scenă.
Asta pentru că-ți lipsea încrederea în tine?
Da. Noi, actorii, când urcăm pe scenă, e ca și cum ne-am dezbrăca. În momentul în care te deschizi, devii vulnerabil și atunci vin către tine toți, cu bune, cu rele… Și noi fiind foarte deschiși, suntem „în pericol”. De a fi manipulați sau influențați. Dar ideea e că ori îți asumi asta când pui piciorul pe scenă, ori o faci cu mănuși. Iar eu am făcut-o cu mănuși în facultate. Pentru că mi-era frică. Pentru că mă interesa în mod special dacă am făcut bine, dacă am executat corect. Da, la acel moment eu nu aveam deloc încredere să mă arunc.
Și vulnerabilitatea asta mai există?
Vulnerabilitatea sper s-o am tot timpul, dar acum îmi dau libertatea de a oferi la nivel de energie și în egală măsură de a primi, dar când primesc să fiu selectivă.
De-asta, deci, a explodat cariera ta în ultimii doi ani? După Gala Hop? Are vreo legătură?
Cred că da. Inițial n-am vrut să merg, dar când am citit tema și am văzut că e vorba de Shakespeare, am zis: „Nu contează ce fac, pot să fac și-o tâmpenie, dar mă duc.” Și m-am dus la Gala Hop pentru că am vrut să citesc un text, să-l înțeleg și să-ți spun ție ce-am înțeles din ce-am citit. Atâta tot. Și cred că de-acolo lucrurile au început să funcționeze. În primul rând pentru că m-am simțit atât de bine făcând acest exercițiu. Și cu atât mai mult cu cât expunerea a fost în fața colegilor de breaslă. Am vrut să arăt ceva simplu, nimic wow nimic, original, că nu cred că există… Doar ceva coerent. Și înainte să pun piciorul pe scenă la preselecție mi-am zis așa: lumină și bucurie! Și cred că în timp ce jucam, asta mi-a alimentat încrederea de care vorbeam. Și mai mult decât încredere a fost o mare bucurie. După aceea, prima care m-a băgat în seamă a fost Lia Bugnar. Și după ce m-am întâlnit cu ea la lectură, la „Două liniuțe”, mi-a zis: „Să știi că eu le port oamenilor noroc. Dacă lucrezi o dată cu mine o să ai noroc.” Și așa a fost, pe urmă mi s-au deschis drumuri.
Au fost câțiva ani buni în care ai stat…
Da, a fost o perioadă în care nu m-a luat nimeni și mi-am dat seama că, pentru a-ți face meseria asta, trebuie să muncești tu. Nu trebuie să stai să aștepți să se întâmple ceva. Și am început o muncă de self-management.
Și în acea perioadă ți-ai pus întrebări, ai fost tentată să renunți?
Nu, niciodată. Cred că suntem direct responsabili de alegerile pe care le facem. Și dacă am ales un lucru, ori mergem până la capăt, ori mergem până la jumătate, dar în fiecare dintre opțiuni o facem conștient. Iar eu voiam să merg până la capăt. În facultate am auzit de la un profesor două exemple care mi se par foarte potrivite în meseria noastră. Știi concursurile alea de spart cărămizi. El ne-a pus întrebări: Ce credeți că gândesc ei în momentul în care sparg cărămida? Să nu se lovească la mână? Să spargă cărămida în două? S-o spargă fără să-și facă vânătăi? Sunt X posibilități. Și răspunsul e unul singur: Ei nu-și văd mâna de dinaintea cărămizii, ci o văd după cărămidă. Și atunci tot procesul este foarte clar. Și n-are cum să se întâmple altfel. Acesta e un exemplu: să te vezi dincolo… Asta presupune așteptare, frustrări, dezamăgiri, tristeți. Dar știi că vei ajunge „dincolo”. Iar al doilea exemplu, este generarea de energie. E o chestie științifică. Avem un teren de tenis și la jumătatea terenului se pune o cameră de filmat în slow-motion. Și la un capăt al terenului se montează un aparat de aruncat mingile de tenis. Camera se acționează de la distanță și acolo nu e niciun om, nu se uită nimeni, terenul e gol. Se acționează camera, pornește mingea, după care oamenii vin și studiază pe cameră traiectoria mingii. Care este dreaptă. Ipostaza doi. În spatele camerei se așază un privitor. Și doar se uită cum e aruncată mingea, nu face nimic altceva. Se uită după aceea pe filmare și în momentul în care a ajuns în dreptul omului, se vede cum mingea face o mică curbă. Și atunci, dacă noi putem avea la nivel energetic influență asupra unor obiecte, cum putem avea asupra unui om tipul acesta de influență? Pe mine asta mă macină încontinuu. Și de-asta fac actorie.
Asta m-a mai învățat Nina, că dacă e călduț și confortabil nu se întâmplă nimic, nu se mișcă aerul, nu funcționează particulele. Așa că trebuie să fii într-un mare disconfort și dezechilibru, ca să poți să creezi.
Ok, acum acesta e motivul, dar prima dată când ai ales actoria care a fost motivul?
Eram studentă la Științe Politice. O facultate pe care n-am terminat-o, am renunțat și am dat la UNATC. Dar declicul a fost undeva în clasa a X-a, când ne-am înscris la „Capul de Rățoi”, la Buzău, și noi între noi am făcut „Jocul de-a vacanța”, cu profesoara de română care ne-a coordonat. Și ne-am expus. A fost ceva foarte interesant ca senzație și mi-a rămas. Apoi, peste vreo doi ani, am simțit cum mă trage ața într-acolo, adică să înțeleg despre mine mai mult, pentru că eu asta cred că face meseria noastră. Dar nu m-am dus din prima… M-am dus la Științe Politice și nu mi-a plăcut deloc. Deși, dacă rămâneam, ajungeam departe. Dar nu era pentru mine. Era prea viciat totul. Nu mi se părea un mediu în care să mă dezvolt și uman.
Și în timp ce erai la Științe Politice ce s-a întâmplat?
Am început să merg la teatru… Și mi-am dat seama că pe scenă se întâmplă niște lucruri foarte profunde. Și mi-am dat seama că vreau să simt ce se întâmplă acolo. Asta m-a atras, partea umană.
Spuneai că la teatru te-a atras ideea că poți descoperi lucruri despre tine. Ce-ai descoperit până acum?
Cu fiecare rol, am descoperit câte ceva. Dacă ar exista un spectacol în urma căruia n-aș înțelege lucruri despre mine, pentru mine ar însemna că l-am făcut degeaba?
Și de la Nina ce-ai învățat?
Cu ea m-am luptat cel mai tare… Am jucat Mașa în facultate și nu credeam vreodată că am să joc Nina. De la Andrei Șerban am înțeles că ea e o fată de la țară și o idealistă foarte ambițioasă, care vrea să meargă până la capăt. Și asta am învățat: că ambiția e foarte sănătoasă, dacă nu e în gol.
Și tu ești ambițioasă?
Da, foarte ambițioasă. Dar e important ca ambiția să fie canalizată corect. Altfel, poate să distrugă. Am învățat că trebuie să lupt, dar să știu foarte clar unde vreau să ajung.
Și știi unde vrei s-ajungi?
Da. Profesional într-un disconfort permanent, că altfel nu pot să funcționez. Și asta m-a mai învățat Nina, că dacă e călduț și confortabil nu se întâmplă nimic, nu se mișcă aerul, nu funcționează particulele. Așa că trebuie să fii într-un mare disconfort și dezechilibru, ca să poți să creezi.
Și nu ți-a fost teamă să te angajezi într-un teatru de stat, care poate deveni exact locul acela căldicel de care vorbeai?
Nu… Nu e valabil pentru mine. La Teatrul Mic se întâmplă lucruri minunate. Mi s-a dat mult de lucru, nu e deloc confortabil. Este o muncă permanentă de care mă bucur. Și ce-mi doresc eu e să apară iar o poză ca aia de pe vremuri cu coada la casa de bilete de la Teatrul Mic… Iar domnul Colceag sper să reușească asta. Ce pot să spun e că acolo mă simt în siguranță din punct de vedere artistic. Și asta îmi dă un confort psihic extraordinar.
La Teatrul Mic se întâmplă lucruri minunate. Mi s-a dat mult de lucru, nu e deloc confortabil. Este o muncă permanentă de care mă bucur. Și ce-mi doresc eu e să apară iar o poză ca aia de pe vremuri cu coada la casa de bilete de la Teatrul Mic…
Ce vrei tu să i se întâmple spectatorului în urma a ceea ce faci tu pe scenă?
Să aibă măcar o senzație, dacă nu o înțelegere asupra lucrurilor. Spre exemplu, după „Pescărușul” a venit un coleg și mi-a zis: „Doamne, dar atât de egoiști suntem?” Era într-un sos, plutea în ceva ce a rămas în el după spectacol. Asta mi-ar plăcea mie să i se întâmple spectatorului. Mi-ar plăcea să trecem dincolo de cuvinte și să ajungem la senzație. Mi-ar plăcea ca spectacolul și ce fac eu pe scenă să-ți pună oglinda în față!
Dacă te întreb de ce faci teatru?
E un act aproape exclusiv egoist. Să recunoaștem… Fac asta pentru că ni se oferă această sursă infinită de a fi alți oameni.
Nu e o fugă?
Ba da, sigur că e, dar nu e o fugă de mine, ci spre a înțelege… Fac asta pentru că mi se oferă acest cadou minunat de a trece prin niște situații în care în viața mea personală nu trec. Cumva e o formă de exorcizare. Atât de plăcută… Și o expunere plină de farmec.
De ce se teme Alina?
Mie nu prea mi-e frică de nimic. Ba da, mi-e frică de cutremur. Nu mă gândesc la moarte. Dar de cutremur mi-e cumplit de frică și mă văd pe sub dărâmături. Că, de fapt, nu de moarte mă tem, ci de faptul c-o să rămân în agonie, acolo, sub dărâmături. Ca actriță, cel mai tare mă tem să nu mă repet de la un rol la altul. Mă tem cumplit de manierism. Am colegi tineri care fac de fiecare dată la fel, orice rol ar avea. Nu spun că e rău… Dar spun că este anost. Dacă fac la fel, nu înțeleg nimic despre mine. Și mi se pare degeaba. Și mă mai tem să nu cumva să nu dăruiesc suficient. Și să nu încetez să mai caut. Sper să mă ajute Dumnezeu să nu mi se întâmple toate astea… și să nu mi se stingă focul.
Crezi în Dumnezeu?
Da! Părinții și bunicii mei au avut grijă să-mi spună că e ceva mai mult decât mine, mai sus de mine… care e mult mai adânc decât credem. Cred că e ceva mai presus de noi spre care e sănătos să tindem. Măcar să căutăm să înțelegem. Da, mă rog aproape în fiecare zi și-i mulțumesc lui Dumnezeu.
Ca actriță, cel mai tare mă tem să nu mă repet de la un rol la altul. Mă tem cumplit de manierism. Am colegi tineri care fac de fiecare dată la fel, orice rol ar avea. Nu spun că e rău… Dar spun că este anost. Dacă fac la fel, nu înțeleg nimic despre mine. Și mi se pare degeaba. Și mă mai tem să nu cumva să nu dăruiesc suficient. Și să nu încetez să mai caut. Sper să mă ajute Dumnezeu să nu mi se întâmple toate astea… și să nu mi se stingă focul.
Și credința ajută sau nu în relația cu personajul?
Evident. Raportarea pe verticală cred că e esențială. Pentru mine asta înseamnă Dumnezeu, această căutare spre a înțelege.
Cum ai defini acea picătură de har care face diferența și pe care noi o numim talent?
La facultate ne-au zis: „Fii adevărat, că e ca-n viață!” Dar nu cred că e așa… Ei bine, eu cred că cei talentați reușesc să fie autentici, nu adevărați. Îmi place să cred că între autenticitate și talent e semnul de egal. „Autentic” înseamnă atunci și acolo. Iar când văd asta la un actor, mă fascinează.
Ce nu-ți place la lumea în care trăiești?
Nu-mi place mediocritatea. Mă sperie. Nu știu dacă sunt departe sau aproape de ea, dar mă sperie. Cred că e important măcar să încercăm să fim excepționali. Și asta e o tară a lumii contemporane. Acest „merge și așa” mi se pare teribil. Mă scoate din minți. Mai ales când există potențial… Nu ne oprește nimeni și nimic să facem performanță. Suntem foarte grăbiți, suntem foarte repeziți, suntem în 15 locuri deodată și, de fapt, în niciunul cu adevărat. Suntem superficiali.
Crezi că lumea poate fi schimbată prin teatru?
Nu… Gândul acesta l-am avut și eu acum mulți ani, că facem terapie prin teatru și schimbăm mentalități. Dar nu, nu schimbăm absolut nimic… suntem doar niște nebuni și în egală măsură niște norocoși că facem meseria asta. Dar nu, nu putem schimba nimic.
Nu-mi place mediocritatea. Mă sperie. Nu știu dacă sunt departe sau aproape de ea, dar mă sperie. Cred că e important măcar să încercăm să fim excepționali. Și asta e o tară a lumii contemporane. Acest „merge și așa” mi se pare teribil. Mă scoate din minți.
Dar care e diferența dintre un om care merge la teatru și unul care nu merge?
Teatrul poate să stimuleze creativitatea interioară a fiecăruia, tocmai pentru că noi ducem lipsă de creativitate. Poate să deschidă drumuri…
Cum o vezi pe Alina peste 20 de ani?
Sper să fiu mamă, cu un copil la facultate și călătorind… Și în teatru, dacă succesul înseamnă a face multe roluri, atunci da, îmi doresc să fiu o actriță de succes. Dacă succesul înseamnă să mă recunoască lumea pe stradă sau să apar în tabloide, nu mulțumesc… Dar vreau ca în grădina mea să-mi ud eu florile în fiecare zi (adică rolurile) și să nu le las să moară. Să am o grădină în continuare și să fie verde și plină de flori.
Print