Imaginea casei cu pereții drepți i-a urmărit întreaga copilărie. A visat neîncetat, ani la rând fără succes însă, să aibă propria ei cameră. Organiza trupe de dans, fredona cântece, se visa pe scenă. Putea să facă orice cu imaginația. O baie fierbinte când mergea cu mama ei care făcea curățenie în diverse locuri și o porție zdravănă de desene animate, în zilele în care avea curent electric, păreau să fie marile împliniri din lumea mică a Alinei.
A trăit ani întregi ceea ce avea mai târziu să devină strigătul din „Marea Rușine”, încercând să ascundă colegilor de liceu faptul că era rromă. Că, în casa din chirpici în care locuia, lipseau pereții drepți de care avea atât de mare nevoie. De multe ori, sub zâmbetul larg, se ascundea o tristețe cât o lume întreagă.
Ani de-a rândul și-a dorit, a visat cu ochii deschiși și a sperat resemnată. Astăzi, actrița și regizoarea rromă Alina Șerban este dovada clară că imposibilul poate deveni posibil și că viața bate teatrul. A scris mai multe piese de teatru și anul acesta a ajuns pe covorul de la Cannes, cu pelicula „Singură la nunta mea/ „Seule à mon mariage”, coproducţie Belgia-România, în care Alina Șerban interpretează primul ei rol principal. În „Marea Rușine”, piesa scrisă şi regizată de ea, Alina își zugrăvește practic propria viață. Cu tristeți. Angoase. Vise. Disperare. Cu oamenii dragi și o luptă continuă pentru a-și depăși mereu condiția. În plus, este prima regizoare rromă care a intrat într-un program de teatru de stat, mai exact Teatrul Excelsior, cu piesa „Marea ruşine”.
Alina emană un aer optimist și este extrem de talentată. Înainte să merg la teatrul Excelsior să văd piesa „Marea Rușine”, am contactat-o pe Alina Șerban și i-am spus că mi-ași dori să-i aflu povestea. De altfel, una fascinantă! Am rugat-o să-mi povestească întâi de toate despre anii copilăriei și despre cel mai important om din viața ei.
Mama, cel mai important om din viața Alinei….
„Este omul care mi-a influențat cel mai mult viața și este cel mai puternic om pe care îl cunosc și cel mai important om din viața mea. Fără doar și poate. Și un om care mi-a influențat, desigur, traiectoria atât ca om, cât și ca artist. Poveștile mele sunt despre femei. Vorbesc despre feminism în felul acesta. Feminismul mamei mele, nu cel descris în definiții complicate ale feminismului. Nu, eu mă refer la ce spune mama. La cum descrie ea că este viața. Și m-am ghidat după ce a spus ea. Școala vieții bate multe doctorate, e clar. Și sper cândva să pot să-i dedic un lungmetraj pe care vreau să-l regizez”, mărturisește, emoționată, Alina.
Copilărie cu angoase și rușini
Povestind despre copilărie, Alina mărturisește că a avut foarte multe angoase și rușini. „Încă le regurgitez, încă lucrez cu mine, ca noi toți. Dar, un lucru care mă ajuta era imaginația, adică atunci când stăteam cu mama la tramvai, să mergem acolo unde făcea ea curat, acolo sus, la un bloc, era o cadă unde puteam să fac și eu o baie. Și mă lua în fiecare sâmbătă și-mi era frig și nu avem niciun chef să merg, dar eu stăteam și îmi imaginam, așteptând tramvaiul, mă uitam la magazine și făceam povești cu magazinele acelea. Apoi, toate lucrurile pe care nu le aveam le înlocuiam cu imaginația. Nu am role? Sigur că am role în imaginația mea. Nemințind pe alți oameni, doar jucându-mă cu imaginația”.
Își amintește cât de mult a suferit când nu a putut să se înscrie la cursurile de teatru care se organizau în liceu. Nu avea niciun ban pentru așa ceva, însă își dorea atât de mult. Nu a visat niciodată, că, peste ani, fetița aceea care evada din realitate cu imaginația, avea să trăiască pe viu lucruri ce păreau imposibile.
Primul pas spre visul ei…
Au urmat vremuri grele. Tatăl Alinei a murit, mama ei a fost închisă, iar Alina Șerban a ajuns într-un plasament social. Era la vârsta când se pregătea să dea la facultate. Și-a dorit foarte mult asta în ciuda tuturor „furtunilor” vieții din acea perioadă. Cum viața bate și filmul, dar și teatrul, Alina a reușit să schimbe cursul vieții. A fost multă muncă, au fost multe încercări, har, oameni care au crezut în ea și au ajutat-o. Dar și puțin noroc. Primul pas spre împlinirea visului: Alina a intrat la UNATC.
„Sunt foarte multe de zis. Știi de ce? Pentru că, într-un fel, este așa: sunt momente când mă opresc și zic: mie mi se întâmplă asta? Pare suprarealist uneori. În același timp, uite, îți dau un exemplu, pe scările rulante mergând spre Royal Academy, știi, îmi venea să sar în sus că eu sunt aici, eu fac asta. Desigur că, atunci când mă întâlnesc cu colegii de master mă comport normal, pentru că, chiar dacă mi-a luat mult mai mulți pași să ajung unde sunt ei, când ajung în situație știu că merit să fiu în situația aia. Desigur, datorită multor șanse și unui ajutor mare pe care l-am primit de la mulți oameni. Cumva este foarte greu uneori să gestionezi identitățile astea, ale unei fetițe, acum adult. Apoi, uneori, pentru că e atât de mare concurența cu mine, că există un anumit potențial în mine care dacă nu este valorificat mă macină. Nici eu nu știu cum să le împac, identitățile”.
Nu m-a impresionat niciodată grandoarea
Alina Șerban spune că nu a impresionat-o niciodată grandoarea. Nici goana nebună după un succes, de cele mai multe ori, efemer. „Chiar dacă vin dintr-un mediu foarte sărac, am avut foarte puține șanse să ajung unde sunt acum, ca să zic așa, faptul că pe mine nu m-a ghidat grandoarea, pe mine nu m-a ghidat ideea să fiu în spotlight. Nu mă interesează. Lucrurile de genul ăsta materiale și superficiale nu sunt scopul meu, nu le văd în sine ca pe un scop împlinit și tocmai de asta, chiar dacă sunt fata care a visat la apă caldă, pe mine nu mă impresionează materialismul. Nu mă vor cumpăra niciodată genul ăsta de lucruri. Mă voi emoționa foarte tare la ochii înlăcrimați ai cuiva care a văzut filmul și trezește ceva în persoana aia. Nu neapărat o rochie pe care o pui pe mine și nici nu știu să o port.
La ce lucrez într-adevăr este un fel de „complex al impostorului”. Să simt că sunt, să simt că nu mai am de demonstrat că și eu merit. Și mă refer acum la arta mea, la ce am reușit să clădesc în nouă ani de zile. Nici eu nu stau să realizez că, fără să vreau, punându-mi mațele pe tavă, crezând eu că o să le vorbesc la 50 de oameni amărâți, într-o sală mică, acolo, n-am știut că voi genera un anumit tip de teatru în țara asta și anume teatrul cu mesaj social rrom. Drum pe care l-am început așa, cu lingurița, adică înțelegând fiecare pas pe care îl fac. Lucrurile par ușoare, în schimb, au foarte multă, greutate, cântăresc foarte mult simbolurile pe care le folosesc pentru a face reprezentare de povești rome. Eu mă reprezint pe mine și am legitimitatea poveștii mele”.
Furtuna din sufletul unui vis…
În timp ce își spunea povestea care începuse să prindă contur și să se bucure de succes, Alina avea în interior o adevărată furtună. „Când am început drumul ăsta și am început să-mi spun povestea, și vorbeam despre mama mea care a fost închisă, noi nu ne puteam bucura de faptul că piesa a primit interes internațional sau așa ceva și că numele meu e în ziare, pentru că ne era teamă că vom fi evacuate și eram foarte aproape de chestia asta”, mărturisește Alina.
Astăzi, în 2018, Alina a ajuns să fie prima regizoare rromă a cărei piesă, mai exact „Marea rușine”, s-a pus în scenă la un teatru de stat, la Excelsior.
„Asta vreau să spun, că nouă ani de zile cumva am visat la momentul la care eu să pot să am o piesă ca Marea rușine pe scenele teatrelor de stat. De asta, ce au făcut domnul Adrian Găzdaru și Centrul Naţional de Cultură a Romilor, împreună cu mine este un pas istoric. Mic pentru lume, în schimb foarte mare pentru noi ca țară, ținând cont că nu știm despre subiectul ăsta, că m-a transformat – nici nu mi-am dat seama în momentul acela – în prima regizoare romă, eu care uit tot timpul să spun că am regizat și am scris această piesă, mi se tot amintește: „ai uitat iar”. Asta e, un periplu deloc ușor”.
O întreb cum a răzbit în lumea teatrului, o lume greu de pătruns dacă nu aproape imposibil pentru cineva care a avut viața ei și de ce a ales UNATC și nu o altă facultate. Poate drumul ar fi fost mai simplu…
„Am ajuns la Teatrul Podul, unde domnul Naum pregătea studenți pentru actorie, dar unde nu se ducea oricine. M-am dus la recomandarea lui Tudor Istodor. Și domnul Naum (n.r.- regizorul Cătălin Naum) care m-a cunoscut acolo și mi-a spus: „Ce vrei, țiganco?”, ceva de genul ăsta. Și eu i-am spus foarte clar că am să dau și la alte facultăți, pentru că am niște lucruri pe care trebuie să le împlinesc, nu așa. Şi m-a pus să fac un fel de monolog, să vorbesc cu cineva din fața mea ca și cum aș fi vorbit cu fetele de la mine din cămin, din apartamentul social și nici nu știu când m-am ridicat… Aveam de spus niște lucruri care fierbeau în mine. Nu am reușit să mă pregătesc pentru actorie acolo, taică-meu a murit apoi și nu am mai putut. În schimb, domnul Naum venea la mine, la Plafar, unde lucram, și îi spunea șefei mele: „Țiganca aia, în… mă-sii, să se ducă la actorie, e proastă dacă nu se duce”, și mă căuta și tot zicea să dau la actorie. Pentru oricine din Teatru Podul era un complimentul suprem, iar apoi a aflat cu mare drag că eu am luat. Mulți dintre cei de acolo se mirau că am luat fără să mă pregătesc, încercau să explice asta prin faptul că poate aș fi dat pe un loc de rom, ceea ce nu s-a întâmplat, oricum ar fi fost dreptul meu, dar nu s-a întâmplat asta, dar încercau să justifice succesul. Vezi, peste timp este foarte interesant să mă gândesc la domnul Naum, Dumnezeu să-l ierte, cum a văzut el ceva în mine în foarte puținul timp pe care eu l-am petrecut acolo, la Teatrul Podul”.
Al doilea mare pas spre marele vis….
În 2011, cu ajutorul unor oameni care au crezut în potenţialul şi în talentul ei şi susţinerea unor fundaţii, Alina ajuns cu o bursă la New York unde a făcut un master și apoi a terminat „The Royal Academy of Dramatic Art” (RADA) la Londra. În 2012, a fost studenta română a anului în Marea Britanie. O întreb cum a pornit călătoria spre Londra, o țară în care rromii erau de multe ori arătați cu degetul pentru multe lucruri. La Londra însă avea să se nască o altă piesă a Alinei și anume „Home” cu care a și câștigat concursul de dramaturgie de la Stories of London.
„Sunt foarte multe lucruri de zis pentru că, desigur, am pornit în Londra cu un ochi, cu perspectiva unui om care nu a văzut niciodată cultura aia, care nu a fost niciodată în situația aia, ca apoi să devină „acasă”. Adică dintr-un loc rece, în care nu știi să gestionezi atâtea lucruri, să devină „acasă”. Știu că în Londra, la 23 de ani dacă nu mă înșel, am avut și eu parte de prima mea cameră. Au fost foarte multe lucruri amuzante, dureroase, complicate prin care am trecut, dar e foarte interesant pentru mine să fii la vârsta aia într-o țară străină, să nu știi pe nimeni și să îți construiești cumva, cum am spus, o rețea de prieteni, să îți faci o viață acolo și să știi să gestionezi ce identitate ai tu”.
„De ce să fii sclavă acolo, printre străini, mai bine te întorci acasă!”
Își amintește că la Londra nu avea permis de muncă, că lucra ca ospătăriță la un restaurant care avea și un chioșc unde vindea și hot-dog. Retrăiește parcă zilele acelea în care muncea încontinuu. Fără libere. Începuse să slăbească și să se simtă foarte slăbită. „Maică-mea îmi zicea: de ce să fii sclavă acolo, printre străini, mai bine te întorci acasă. Și mă gândeam: „La ce să mă întorc?”. Am terminat Royal Academy. Vai, ce drăguț! În situația aia primesc și vestea că am primit premiul de cea mai bună studentă româncă din UK și, fiind cu hot-dog-ul în mână, răspund şi zic: „Mulțumesc. Cu ce vreți: cu pui sau cu vită?”.
Un vis împlinit: Alina ajunge la Festivalul de la Cannes!
Ajungem cu povestea – Alina are atât de multe de povestit că ai putea s-o asculți ore întregi și nu te-ai plictisi – și în 2018. Mai exact, la momentul Festivalului de la Cannes, acolo unde a fost nominalizat și filmul „Singur la nunta mea”, film în care Alina Șerban are rolul principal.
„Știam că filmul este pe lista scurtă, pentru că a fost o competiție între 2.500 de filme, din care era apoi o listă scurtă de 30 în care am intrat. Eram bucuroasă, dar nu însemna nimic. Și tot așteptam vestea. Când am primit vestea am sărit în sus și plângeam continuu și nu îmi venea să cred, nu mai puteam să mă stăpânesc și era foarte greu să nu fiu vocală, pentru că eu, îți dai seama, îmi venea să strâng pe toată lumea în brațe, să spun peste tot: Mergem la Cannes, mergem la Cannes!
Cred că asta… trecând de senzaționalul pe care încercăm să-l obținem, ei bine, în asta stă senzaționalul filmului ăsta. Că e simplu și complex în același timp și că, așa cum am spus, este foarte greu să iei o fată rromă și să nu o pui într-o anumită cutie: ea trebuie să fie așa, ea trebuie să stea așa, așa cum ne-am obișnuit, și asta cred că este special la filmul ăsta. În același timp, ea poate să aparțină oricărei comunități, povestea fiind universală”, spune Alina.
O întreb cum a fost nominalizată la Cannes. Pare să fi fost tot destinul… „Jucam în cadrul Festivalului Internațional de Teatru de Shakespeare din Craiova, cu o companie englezească, eu jucam Mercutio, apropo, deci se poate. Sunt sunată și mi se spune: „Te rog vino neapărat la București”. Martha Bergman (n.r.-regizoare) vrea să te cunoască. Și eu am spus că nu se poate, pentru că repetam 16 ore pe zi. Nu era posibil să mai plec. Așa că am avut norocul și șansa să mi se spună: „venim noi”. Mi-au pus de când am intrat în sală că ele au știut că eu sunt „Pamela”. Că eu sunt personajul pe care îl caută. Nu știu ce a fost, sincer, pentru că nici proba cu ea nu a fost ceva ieșit din comun, pentru că nu primisem încă scenariul. Ei mi l-au dat atunci și eu bâjbâiam așa, neștiind exact personajul, ce experiență are, am făcut o improvizație, dar nu pot să spun că au fost emoțiile de la un casting la care te duci pregătit să și speri să poți”.
Niciodată să nu spui niciodată!
După toate experiențele pe care le-a trăit, lacrimile vărsate, cicatricile rămase, Alina a ajuns la o concluzie: nimic nu ne este promis, dar și faptul că niciodată nu trebuie să spui niciodată.
„Nu știu, din câte am trăit, atât îmi dau seama, că nimic nu ne este promis și că eu nu pot să spun: „eu niciodată nu am să…”. Că am văzut în jobul meu, când făceam muncă în comunitate, am văzut atâtea povești de viață, m-am intersectat cu atâția oameni care au ajuns să fie fără casă, oameni care au ajuns să fie dependenți de droguri, să fie alcoolici și așa mai departe. Și nu te-ai fi gândit că viața lor putea să fie așa, ceea ce m-a învățat asta, că niciodată nu putem să judecăm un om, spunând: „vai, eu niciodată nu am să…”. Nu. Faptul că astăzi mă trezesc și o văd pe mama mea călcând, ăsta e un fel de calm în fiecare zi. Că ai o casă, că trebuie să fii recunoscător pentru tot ce ai. Că nimic nu-ți este promis și că teatrul nu are nevoie de tine, nici filmul nu are nevoie de tine, tu ai nevoie de ele. Că niciodată nu se oprește procesul de învățare”.
Greutățile care au transformat Marea Rușine în Marea Strălucire
O întreb dacă greutățile vieții au ajutat-o – deși privind în urmă a fost un drum presărat cu multe suferințe – să devină ceea ce este astăzi. „În mod cert sunt rezultatul unor experiențe complexe. Desigur că bun, rău, astea au fost, numai că, știi, nici nu vreau să sune a Disney, adică lucrurile de genul acesta sunt reale, drumurile nu se termină, în sensul că nu aș vrea să spun: „Gata, eu mi-am asumat identitatea și acum totul este numai miere și lapte”. În niciun caz. Mi se întâmplă să obosesc încă și să spun: „Nu știu de unde s-o apuc”.
Uneori obosesc și aș vrea să pun pauză în identitatea de a fi rromă, pentru că încă nu este un lucru foarte ușor în țară. Este mai bine în mod cert față de cum era acum nouă ani, când am început munca asta, adică asta e, nu vreau să vorbesc în expresii de film, știi, „totul e bine, s-a terminat, vedem cum o fi, o luăm pas cu pas”. Nu, sunt foarte multe zile în care nu știu de unde s-o apuc, în care nu am putere. Și e în regulă, e în regulă să spui „nu știu”, „doare” și așa mai departe. Ceea ce pot să spun sigur e că împing în frică și că mi-e greu, dar încerc să nu renunț”, mărturisește vizibil emoționată Alina Șerban.
Cine este Alina Şerban
Alina Şerban a absolvit Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică (UNATC) din Bucureşti, apoi a obţinut o diplomă de master la Royal Academy of Dramatic Art din Marea Britanie, fiind declarată în 2012 studentul român al anului în străinătate.
A urmat şi „Tisch School of the Arts” din cadrul New-York University. În paralel cu studiile, tânăra actriţă de etnie romă a jucat în peste 20 de spectacole de teatru în Marea Britanie şi în mai multe seriale de televiziune şi documentare, iar din 2015 a început să joace în scurtmetraje.
Primul film de lungmetraj în care a jucat, „Seule a mon mariage”, tocmai a fost nominalizat anul acesta la Cannes, la secţiunea ACID, iar Alina Şerban are rolul principal. Filmul spune povestea unei tinere de etnie romă care se luptă cu propriile prejudecăţi, în încercarea de a pune bazele unei relaţii cu un cetăţean străin, în acelaşi timp fiind nevoită să aibă grijă de fetiţa nou-născută.
Începând cu anul 2009, devenind cunoscută cu piesa feministă „Declar pe propria răspundere” în 2011, un one-woman show autobiografic despre lupta unei tinere rome de a își asuma identitatea și de a își îndeplini visele.
Alina a fost premiată ca cea mai bună studentă româncă din Marea Britanie în 2012 și a câștigat concursul de dramaturgie „Stories of London”, cu piesa „Home”, jucată la Rich Mix.
Alina Șerban a jucat în 2017 în scurtmetrajul „Scris/Nescris”, singurul scurtmetraj din România nominalizat la European Film Awards. A jucat și rolul principal în două filme europene de lungmetraj: „Seule à mon mariage” (Belgia) și „Gipsy Queen” (Germania). Alina este imaginea festivalului de film documentar One World Romania, ediția 2018.
Print