Diana Croitoru, din Oneşti, va fi prezentă în concurs cu recitalul „Versiunea Martei” după Karel Čapek
Un scurt portret găsesc că este un act de curaj învelit în priceperea de a surprinde esenţialul unui moment dat, aşa cum un meşter fotograf imortalizează perfect un detaliu, o stare, o idee. Am să-mi încropesc numai un profil, în tuşe groase, pentru că sunt în mişcare, în transformare, ca om şi ca om ce iubeşte Lemnul, şi mi-e greu să-mi pun diagnostice. Fie, voi încerca totuşi semi-profilul drept, pentru că are o aluniţă pe obraz.
Aşadar, sunt un puzzle format din piese ce reprezintă relaţiile cu fiecare om din drumul vieţii mele şi raportările mele la fiecare experienţă de viaţă. Un rezumat ar suna aşa: „dragostea” mamii, „scumpiţa lu’tăticu’” şi „Mitruş”, adică un „drăcuşor de fată”, un membru fondator al unui ONG (Onestin), premianta zăpăcită din liceu – „actriţa”, şefa de promoţie din facultate „harnică şi ambiţioasă”, „pupincurista care reuşeşte în tot ce-şi propune” (în viziunea celor care aşa traduc amabilitatea şi seriozitatea), „moldoveanca (dracu’ adăugat uneori cu drag)”, „timidă şi speriată”, „stress-ul” pentru unii, „ fata dragă şi scumpă”, pentru alţii, fiica duhovnicească… copil – problemă, copil – dilemă, „copchil atomic”, o pendulare între „o fată talentata ce promite” (ce?) şi „şi ce mai ştii să faci?”.
Am 23 de ani, dar nu cred în cifrele din buletin. Cred că vârsta omului se măsoară în zâmbete, nu în ani; în forţa de a iubi, în capacitatea de a rămâne deschis şi senin, de a trăi conştient de fiecare clipă, recunoscător pentru tot, de a şti măsura în care te iei în serios şi în care te laşi luat în serios.
„Licenţiată în artele spectacolului” şi peste un an‚ la terminarea masterului, „Actriţă”(?); cel puţin aşa cred că va scrie pe un carton frumos colorat. Licenţa ne-o dă însă publicul, cu fiecare spectacol, cu fiecare adevăr şi cu fiecare descoperire, cu fiecare moment autentic de viaţă, pe scenă.
Relaţia mea cu Teatrul este la fel de intimă ca cea cu Dumnezeu. Cuvintele, în acest caz, sunt mărunte, aşa că prefer să trăiesc şi să-mi las viaţa să vorbească în locul meu.
În perioada liceului, vibram aproape în spasme cu ceea ce spune Chris Simion în cartea „În fiecare zi Dumnezeu se roagă la Mine”: „Chemarea spre a face artă este o… chemare, se localizează în dreptul inimii, în nodul din stomac, din gât, în respiraţie şi este atât de vie, încât timpul nu reuşeşte niciodată să o oprească. Uneori îmi doresc să împărăşesc cu cineva acest chin, dar e lege: Golgota se trece întotdeauna de unul singur. „Astăzi zâmbesc liniştită, tac şi mă bucur de călătorie.
Îi mulţumesc lui Tata-Doamne pentru şansa de a fi prins un trup printre oameni. Am o viaţă întreagă la dispoziţie să mă caut, să mă compun… să mă îndoiesc în caz că ajung la certitudini, mai ales în Teatru.
Print