Lavinia Şerban, Teatrologie, anul II, UNATC Bucureşti
Nu acelea pro-Stalin ambalate în hârtie strălucitoare şi înnodate cu fundiţă, pe care unii nostalgici le consumă şi astăzi. Sau şi acelea, dar oferite pe acelaşi platou cu celelalte: mărturii ale deţinuţilor torturaţi sau poezii compuse în celulele închisorilor comuniste. Un spectacol călătorie şi la propriu şi la figurat, cu actori nici aşa, nici altminteri: unii tineri, mai nepricepuţi, dar care transmit stări şi emoţie pentru că îşi fac meseria din pasiune, alţii mai trecuţi prin teatre şi şcoli, dar care doar spun text.
„Cei ce nu uită” este un spectacol pus în scenă de Gavriil Pinte după un scenariu scris pe baza unor date, mărturii, lozinci, poeme, adunate din toată ţara, din perioada `48–`50, perioada de îndoctrinare din timpul regimului comunist în România.
Înainte de toate, ai senzaţia că s-a mutat scena Teatrului de Stat „Regina Maria” într-o carceră din anii 50. Şi bine ar fi fost dacă adevăratele celule comuniste ar fi fost la fel de spaţioase ca scena teatrului din Oradea. Spectatorii sunt invitaţi să se aşeze pe scaunele aflate pe scenă, cu spatele la sala de spectacol. Pe aceeaşi scenă, direct în faţa spectatorului, este trântit decorul: trei uşi de fier, care în altă secvenţă a spectacolului, se despart în două şi dezvăluie alte trei uşi glisante de data aceasta, în spatele cărora intelectuali aflaţi în arest sunt lăsaţi fără degete, secretarul de partid şi tovarăşa lui se cinstesc cu licoarea preparată din cenuşa deţinuţilor, şi personalitatea unor oameni este strivită. Asistăm la diferite momente de tortură, care nu sunt foarte diferite de metodele prin care, papii în Evul Mediu, îi torturau pe aşa-numiţii blasfemitori.
Apoi, actorii se mişcă în grup sau brownian, ies pe una din cele trei uşi şi îşi strigă chinul şi vina, total disproporţionate. Mai multe acţiuni se desfăşoară consecutiv sau simultan, alternează poemele rostite cu zâmbetul lui Iuda şi însoţite de gesturi largi, pline de vervă, care glorifică activitatea PC în România cu poemele alcătuite şi rostite anemic de deţinuţii politici în închisori. Acest concurs de declamaţie politic-religioasă este supravegheat de un cuplu de îngeri: un heruvim şi o heruvimă, îmbrăcaţi în zdrenţe, ea în alb, cu o aripă, atârnând dintr-un rucsac, el într-un smoching negru, târând după sine cutii de conserve. Îngerul a căzut. Căci întrebarea pe care ei şi-o pun, se află în mintea fiecărui spectator: unde era Dumnezeu când mii de români au trădat, chinuit, ucis, alte mii de români? Poate în rezistenţa fizică şi psihică a celor torturaţi exista un sâmbure de Dumnezeu.
Îngerul poartă în braţe un iepuraş, ca o Alice, rătăcită nu în Ţara Minunilor, ci în Ţara Minciunilor. Căci aşa cum spune un deţinut, adevărul este scamatorie: dacă eşti acuzat, eşti vinovat.
Cât despre regia spectacolului, spaţiul este distribuit în rol principal. Spectatorul devine fără să vrea carnea de tun a actorilor – organele însărcinate cu ordinea şi disciplina. În deplină unitate, sub atenta conducere a miliţienilor, spectatorii se legitimează la intrare, traversează un hol, se aşază timid pe scaune, apoi la mijlocul spectacolului sunt deportaţi la ieşire din oraş, unde asistă panoramic la sacrificarea a doi deţinuţi pe ritmuri de muzică lăutărească. Din nou în teatru, asistăm la o înmormântare. La ieşire, se cântă o doină, mortul a încolţit, căci vorba aceea, libertatea de după `89 a fost clădită pe cadavrele unor oameni… Am călcat pe cadavrele lor cum a călcat popa oile din podul construit de Păcală: apăsat şi indiferent.
Restul e tăcere. Ţi-a intrat frigul în oase. Dar e un frig din lumea cealaltă.
Cam se încurcă borcanele. Anii ’50 fuseseră numiţi “obsedantul deceniu”. Perioada lui Ceauşescu fusese numită de gargaragii de profesie, dar şi în bancuri, “epoca de aur”. Confutiile nu sunt bune niciodată.