Interviu realizat de Raluca Rădulescu
S-a născut la Ierusalim și este unul dintre cei mai importanți corgrafi israelieni, având în urmă o carieră de dansator, ce cuprinde și ani petrecuți ca solist la Bat Sheva Dance Company și Israel Ballet. După ce a înființat și a condus Tamar Jerusalem Dance, s-a dedicat în exclusivitate cunoscutei Kolben Dance Company din Ierusalim, creația sa, cu care a venit în România de mai multe ori. Amir Kolben a condus departamentul de dans al Academiei de Muzică şi Dans din Ierusalim. A realizat spectacole în Europa și în SUA, fiind invitat la nenumărate festivaluri internaționale și susținând nenumărate workshopuri. Dansul nu schimbă lumea, ci felul în care o vedem, spune artistul, care a semnat, împreună cu Răzvan Mazilu, coregrafia producției„Block Bach“ de la Teatrul Odeon din București. Anul acesta coregraful și celebra sa companie de dans au fost încă o dată prezenți la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, unde a avut loc dialogul nostru, pornind de la spectacolul „Charlie Mandelbaum“.
În seara aceasta ați văzut unul dintre spectacolele de la FITS, „West Side Story“, o reîntâlnire cu Răzvan Mazilu. Nu sunteți pentru prima oară la Sibiu, cum regăsiți orașul, festivalul?
Eu și trupa mea suntem aici pentru a patra oară, spre marea noastră bucurie. Începem să ne simțim ca acasă. Deja știm străzile orașului, restaurantele bune etc. Cum ospitalitatea organizatorilor e minunată, ne face cu adevărat plăcere să venim aici și să aducem spectacole diferite.
Se schimbă festivalul?
Da, mult. Și orașul, și festivalul s-au schimbat mult față de prima dată când am fost aici. Totul s-a schimbat: dimensiunile festivalului, organizarea, felul în care-l simți din stradă, FITS s-a maturizat mult și e plăccut să faci parte din această maturizare.
Să vorbim și despre spectacolul cu care ați venit. V-aș întreba direct: Cine e Charlie Mandelbaum?
Toată lumea mă întreabă. Iar răspunsul este același de fiecare dată: Eu l-am inventat pe Charlie Mandelbaum.
De ce?
Este un specacol despre granițele și limitele care există în relațiile dintre oameni, despre granițe intime sau de natură culturală, religioasă, națională. Există o mulțime de granițe diferite și de limite. Am hotărât să intitulez această lucrare după două pasaje și două ziduri ce separau două orașe: Berlin – Check Point Charlie și Ierusalim – orașul meu natal, unde au existat un zid și un pasaj numit Poarta Mandelbaum. Sunt două pasaje care înseamnă enorm pentru mine, pentru că nu sunt bariere, nu sunt granițe, ci căi de trecere dintr-o parte în alta. Într-un fel, sunt căi spre împăcare și spre un anumit optimism, în ciuda tuturor realităților. Fiecare dansator caută în sine răspunsuri despre propriile limite, la întrebări de genul: Nu cumva vrem să fim mai deschiși? Nu cumva e mai bine să vorbim mai mult, să fim mai sexy etc.? Am pornit de la călătoria interioară a fiecăruia, după care ne-am lansat spre întrebări legate de politic și de social, mereu prezente în creațiile mele.
Fiecare dansator caută în sine răspunsuri despre propriile limite, la întrebări de genul: Nu cumva vrem să fim mai deschiși? Nu cumva e mai bine să vorbim mai mult, să fim mai sexy etc.? Am pornit de la călătoria interioară a fiecăruia, după care ne-am lansat spre întrebări legate de politic și de social, mereu prezente în creațiile mele.
Așadar, nu vorbiți atât despre limite, cât despre speranță.
Da, cred că da. Sensul creației mele nu este să vină cu un mesaj ce îndeamnă la speranță, dar sunt un om optimist și, cum am spus, în ciuda tuturor realităților, în pofida evidenței în acest foarte complicat oraș numit Ierusalim, unde funcționează trupa noastră, cred că e minunat că putem crea, putem dansa, putem face artă, putem încerca să comunicăm cu toată lumea, nu doar cu un mic grup. Pentru mine, este important că dansăm pentru copiii arabi din Ierusalim, de exemplu.
Chiar aveți, de altfel, multe programe sociale și vă implicați în viața… „cetății”. Credeți că arta poate schimba ceva?
Nu cred că arta poate schimba lumea. Am crezut odată, dar acum nu mai cred. Însă poate schimba felul în care oamenii își concep lumea. Arta îi poate face să ia atitudine cu privire la propria lor viață, cee ce mi se pare suficient. Dacă provocăm o mică schimbare în gândirea unui om, cum am simțit că s-a întâmplat la atelierul pe care l-am ținut aici la Festivalul de la Sibiu, e suficient. Două participante m-au sărutat, un alt participant a țipat la mine, altul m-a enervat pentru că stătea prea aproape în spațiul acela, cu alte cuvinte, în intervalul acela am experimentat cu adevărat ceea ce se cheamă viață. Mi-a făcut bine și cred că reflectă ceva din ce s-a petrecut cu ei: au devenit îndrăzneți, dornici să facă ce ne-au mai făcut niciodată. Dacă devii mai deschis cu ceilalți, dacă ai îndrăzneala de a-ți urma visul și imaginația, dacă vrei să țipi la regizor că n-o să faci în vecii vecilor ce vrea el să faci și trântești ușa, eu o să văd în tine un om stârnit, eliberat, fericit că poate să se poarte așa.
Le permiteți același lucru și actorilor sau dansatorilor cu care lucrați?
Eu cred că fac dans teatral, un fel de teatru-dans, în care explorez în primul rând mișcarea, având însă o sursă primordial teatrală. Nu spun povești așa cum o face teatrul, nu există o narațiune cu etapele cunoscute – intrigă, desfășurarea acțiunii, punct culminant etc. Eu spun povești din interior, povești pe care în mod normal nu le poți spune, dar a căror desfășurare o simți. Dansatorii spun povești dinăuntrul lor și de aceea atâția oameni reacționează atât de puternic, proiectând atât de mult. Forța de expresie a dansatorilor vine din această poveste interioară la care lucrăm mult, tocmai pentru ca ea să se pună în slujba noastră. De acolo se dezvoltă mișcarea. Lucrez în general cu dansatori care se pot conecta la propria lor prezență teatrală. Pentru asta nu am nevoie de actori. Fiecare om joacă cel puțin un rol: el însuși.
Dacă devii mai deschis cu ceilalți, dacă ai îndrăzneala de a-ți urma visul și imaginația, dacă vrei să țipi la regizor că n-o să faci în vecii vecilor ce vrea el să faci și trântești ușa, eu o să văd în tine un om stârnit, eliberat, fericit că poate să se poarte așa.
Cum este publicul de la Ierusalim? În Israel sunt multe companii foarte bune de dans. Cât de pregătit e publicul de acolo pentru asemenea spectacole?
Avem coregrafi foarte buni. Pe de altă parte, e adevărat, oamenii vor să se miște, oamenii vor să danseze. În Israel există o competiție acerbă între companiile de dans. Mulți își doresc un loc în ele și o cale proprie în lumea dansului. Publicul nu e chiar atât de numeros, un motiv în plus să fim în alertă tot timpul, să fim cei mai buni. Altfel, nu supraviețuim.
Dar de ce dans, și nu teatru?
Și în teatru e la fel. Personal, nu cred că teatrul israelian e la fel de interesant ca dansul israelian. La noi dansul are ceva ce nici măcar nu pot explica. Pot doar să spun că în Israel avem dans foarte bun și dansatori foarte buni. La public se poate și mai bine. Avem spectatori, bineînțeles, căci, fără ei, n-am exista. Oamenii vor să danseze. Câteodată, când ești în cel mai rău loc cu putință, în cea mai rea situație cu putiință, cineva izbucnește în râs și totul se schimbă. Vineri am fost la o înmomântare și m-a încântat că răposatul își rugase familia să pună un cântec foarte vesel. Așa că am ascultat cu toții What can you do with a drunken sailor? și am început să râdem la înmormântare. Într-un fel, așa este Israelul – un spațiu grav, tensionat. Ce păți să faci cu marinarul beat? Te duci să dansezi și să cânți! Așa îți exprimi sufletul interior, care e foarte încordat și intens. Este o cale fizică și emoțională de a elibera ceea ce se petrece înăuntru și ceea ce în mod normal nu lăsăm să iasă la suprafață. O explicație mai bună nu am.
Când e implicat într-un performance interactiv, publicul descoperă cât de îndrăzneț poate fi. Noi încercăm să provocăm pe toată lumea, să facem fiecare spectator să se întrebe: Vreau să fiu atât de aproape de acest dansator? Vreau să mă atingă? Vreau să simt ce simte el? Noi nu dansăm pentru public, pentru spectatori, adică entități aflate la celălalt capăt, ci pentru oameni. Arta este o cale de comunicare și o posibilitate de a trăi în această lume împreună cu alți oameni. Aș vrea ca, atunci când sunt la un spectacol al meu, oamenii să simtă ceva mai mult decât că e un spectacol frumos, pe care să-l admire.
Când e implicat într-un performance interactiv, publicul descoperă cât de îndrăzneț poate fi. Noi încercăm să provocăm pe toată lumea, să facem fiecare spectator să se întrebe: Vreau să fiu atât de aproape de acest dansator? Vreau să mă atingă? Vreau să simt ce simte el? Noi nu dansăm pentru public, pentru spectatori, adică entități aflate la celălalt capăt, ci pentru oameni.
Vă imaginați făcând altceva sau alt tip de artă?
Da. Înainte să mă apuc de dans am fost muzician. Muzica a făcut parte din viața mea dintotdeauna. Mi-aș putea găsi locul în muzică, aș putea fi scriitor… Mă văd și călătorind în toată lumea, fără să fac niciun fel de artă. Aș putea hoinări de colo colo, aș putea cunoaște oameni, aș putea descoperi culturi. Mi-ar plăcea.
Dar nu este exact ceea ce faceți împreună cu această companie de dans care în curând va împlini 20 de ani?
Împreună cu această companie lucrez neîncetat și răspund pentru o mulțime de lucruri. Sunt manager și trebuie să am grijă de ea, să mă asigur că totul merge cum trebuie. E o povară pe care o port și un privilegiu pe care-l am de aproape 20 de ani. E un privilegiu să ai o astfel de companie, un astfel de studio, să te duci acolo în fiecare zi, să lucrezi cu oamenii pe care i-ai ales tocmai pentru asta, să-ți vezi arta transformată în realitate, să ai parte de câte o aventură zi de zi, mai ales în toată mizeria care ne înconjoară. Încerc să mă asigur că partea bună, arta pe care o facem va avea o influență mai mare decât partea rea sau decât celelalte lucruri pe care trebuie să le fac.
Deci vor urma alți 20 de ani cu compania, cel puțin?
Nu cred. În clipa asta, când mă întrebați, îmi trece prin cap că vor mai fi cinci ani, după care o să încep să călătoresc în lume. Faptul că mă pot închipui făcând și altceva, că nu sunt sclavul companiei, îmi dă o anumită libertate interioară.
Print