Amza Pellea: „În spatele modernismului, al căutărilor teribiliste se ascund, de fapt, neputințe”

Dialog realizat de Alecu Popovici

Când ?…

…Luna trecută (aprilie) am împlinit 41 de ani. 41de ani de când m-am născut, în una din comunele cele mai oltenești: Băilești, la sud de Craiova. Azi orășel, Băilești era cândva unul din cele mai mari sate din România. Sat bogat, sat agricol. Tata, agricultor, a avut cinci copii: eu, singurul băiat. Am făcut școala primară în sat și am debutat în clasa I în rolul lupului din Scufița Roșie. Am ales acest rol pentru că, timid fiind, puteam apărea mascat. Îmi plăceau foarte mult poeziile, drept care apăream mereu în festivalurile școlare. Am urmat liceul la colegiul „N. Bălcescu” din Craiova, am urmat și o școală electrotehnică, după absolvirea căreia am căpătat calificarea de „specialist în aparate de calcul de înaltă și joasă tensiune”. Am lucrat la uzina electrică din Timișoara, până în 1951, când după o preselecție, am dat examen la Institutul de cinematografie. Concuram la clasa de regie, dar comisia m-a repartizat la „actorie”.

Cum ?

Profesor, profesorul meu de neuitat, a fost Mihai Popescu. La clasă abordam roluri de dramă: Trigorin din Pescărușul, Baronul din Azilul de noapte, șeful anarhiștilor din Tragedia optimistă. Printre colegi: Draga Olteanu, Dana Comnea, Silvia Popovici, Sanda Toma, C. Rauțchi, Victor Rebengiuc, George Constantin, Mircea Albulescu și alții. Mihai Popescu nu era numai un mare actor, ci și un excelent pedagog. El mi-a deschis ochii, primul, asupra fenomenului teatral. Ne îndemna mereu să renunțăm la comoditate, să luptăm cu inerția, să depășim sfera intereselor mărunte. Îmi aduc aminte că el ne spunea deseori că „sufletul artistului e ca o rană ce nu trebuie să prindă niciodată crustă, ci să fie mereu sensibilă, să reacționeze la durerea proprie, ca și la aceea a celorlalți”. Fără a fi calofil, Mihai Popescu pleda pentru un teatru frumos făcut, indiferent de caracteristica rolului. Urmărea creșterea personalității studenților săi, folosindu-se de un sistem personal de exerciții teatrale, punându-i în situația de a aborda anumite momente „cheie” din spectacole. În tot ce făcea pleda pentru idea sentimentului major și nobil față de una din cele mai frumoase meserii.

La început ?

Ne-a despărțit de profesorul nostru moartea sa tragică, prematură. Am fost apoi elevul acelui ireproșabil, drept, pasionat maestru care este Al. Finți. Repetam, pentru absolvire, rolul lui Trigorin. Venisem de la „Cinematografie”, poate cu alte metode de abordare a rolurilor. Se pare că nu prea „mergeam” în personajul respectiv. Al. Finți era mereu nemulțumit de mine la repetiții. Ba mă oprea de la prima replică, ba nu mai repeta deloc cu mine. Într-o zi, exasperat, l-am rugat să nu mă mai întrerupă. Jucam cartea cea mare. Eram hotărât că, dacă nu izbutesc, îmi aleg altă meserie. Finți m-a lăsat să repet. Până la capăt! Apoi fără să spună un cuvânt a întrerupt repetiția. M-a luat cu el. Am străbătut Calea Victoriei împreună. Din când în când, Finți se oprea, se uita lung la mine. Eram convins că se semnase sentința mea, iremediabilă, de divorț cu teatrul. Apoi, deodată mi-a întins mâna: „eu sunt Alexandru Finți”! Nimeni nu-mi poate reproșa că nu sunt un om corect. Dumneata faci treabă. Ai să izbutești!”. De atunci am lucrat „domnește” cu profesorul meu. În anul al IV-lea am lucrat cu regretatul Pop Marțian. Am isprăvit facultatea în 1956.

Al. Finți era mereu nemulțumit de mine la repetiții. Ba mă oprea de la prima replică, ba nu mai repeta deloc cu mine. Într-o zi, exasperat, l-am rugat să nu mă mai întrerupă. Jucam cartea cea mare. Eram hotărât că, dacă nu izbutesc, îmi aleg altă meserie. Finți m-a lăsat să repet. Până la capăt! Apoi fără să spună un cuvânt a întrerupt repetiția. M-a luat cu el. Am străbătut Calea Victoriei împreună. Din când în când, Finți se oprea, se uita lung la mine. Eram convins că se semnase sentința mea, iremediabilă, de divorț cu teatrul. Apoi, deodată mi-a întins mâna: „eu sunt Alexandru Finți”! Nimeni nu-mi poate reproșa că nu sunt un om corect. Dumneata faci treabă. Ai să izbutești!”.

Și Oltenia ?

Deși n-aș fi vrut, destinul oltenesc m-a dus la Craiova. Am debutat cu O chestiune personală; în spectacol, foștii mei colegi îmi erau copii. Pe această scenă am jucat mult, și Horațiu din Hamlet, și Otto Katz din Soldatul Svejk, și un rol mai puțin obișnuit pentru pregătirea mea: Farfuridi. Cu craiovenii am obținut premiul I în piesa Ultima decadă de Vasile Nițulescu și Florin Vasiliu – la un concurs național. Evident, la Craiova am jucat și primul meu „oltean” în comedia „Colivia cu sticleți” de Lascăr Sebastian și Silviu Georgescu. Jucam un poștaș cu o „moacă” și o dicție teribilă.

Și Capitala ?

Din 1959 am trecut la București, la fostul studio al actorului de film „Nottara”. L-am jucat pe Wilhelm de Orania din Egmont, apoi am apărut în Secunda 58, Brigada I-a de cavalerie, Vrăjitoarele din Salem. Ghinionul făcuse că, deși eram la teatru, nu prea aveam salariu. Nu exista post în schemă. Atunci, Marcel Anghelescu, care punea în scenă comedia Fotoliul 16, probabil din milă, mi-a creat un rol, care nu exista în piesă – „scenograful”. Treceam cu câteva scaune prin fața cortinei…

Dar „Comedia”?

În 1961, spre surprinderea mea, Radu Beligan m-a luat la noul său teatru, Teatrul de Comedie. Chiar el mi-a mărturisit că n-am ce căuta în acest colectiv, dar, deocamdată… Cred că m-a luat, de fapt, pentru rolul lui Trigorin înt-un viitor spectacol cu Pescărușul. Aici, am jucat aproape în toate piesele: observați, mai ales, piese românești – Prietena mea Pix, Mi se pare romantic, Șeful sectorului suflete, Capul de rățoi, Croitorii cei mari din Valahia

Iar succesul ?

Cred că și eu am devenit cunoscut ca actor datorită filmului. În Setea am avut un rolișor mic. Se pare că am fost remarcat de specialiști în Tudor, unde jucam pe unul din căpitani. Am mai apărut în diverse filme de la Neamul Șoimăreștilor la Haiducii; au urmat Dacii, film în care mi s-au relevat probleme mai complexe. Abordam un personaj despre care spectatorii aveau o imagine preconcepută. Aceeași problemă, amplificată, m-a îngrozit atunci când s-a apropiat turnarea filmului Mihai Viteazul. Nu puteam nici să abordez doar datele legendei eroului, nici să mă suprapun personajului. Căutam punțile de trecere. Muncă meticuloasă, complexă. Trebuia calculat totul, de la expresia feței, la ritmul pașilor.

De fapt, nu cred că există o diferență adâncă între actorul de film și cel de teatru. Diferența stă în mijloacele de expresie, condiționate de elementele specific ale tehnicii: fondul este unul și același. Dacă însă, pe scenă, sentimentul trăirii sincere, credința în ceea ce joci trebuie subliniată, în film aceleași stări se cer estompate. Ecranul îți amplifică fizionomia: capul actorului apare pe dimensiunea unui metru pătrat. O mimică ce pe scenă ar trebui să sugereze doar o stare de mirare, pe ecran ar fi similar cu o mască de groază. Personal, ca actor de teatru, am avut numai de câștigat făcând film. Din arsenalul teatrului m-a ajutat foarte mult sistemul construcției unui personaj, desfășurarea evoluției cronologice a unui destin. Apoi, marcarea punctelor culminante, de tensiune. De la film, am învățat necesitatea folosirii economice a expresiei, concentrarea maximă pe o perioadă scurtă. În film ești asemenea unui alergător pe 100 de metri. Teatrul te împinge la lăfăială, ai timp să te desfășori, poți aborda un joc în sine. Joci pentru o seară sau alta. În film secunda solicită totul. Televiziunea, evident, nu e nici teatru nici film. Când filmez nu mă interesează viitorul spectator. La teatru spectatorul e elementul principal. Dar la televiziune am, totuși, senzația că sunt privit, urmărit, sentiment pe care nu-l am atunci când turnez.

De fapt, nu cred că există o diferență adâncă între actorul de film și cel de teatru. Diferența stă în mijloacele de expresie, condiționate de elementele specific ale tehnicii: fondul este unul și același. Dacă însă, pe scenă, sentimentul trăirii sincere, credința în ceea ce joci trebuie subliniată, în film aceleași stări se cer estompate. Ecranul îți amplifică fizionomia: capul actorului apare pe dimensiunea unui metru pătrat. O mimică ce pe scenă ar trebui să sugereze doar o stare de mirare, pe ecran ar fi similar cu o mască de groază. Personal, ca actor de teatru, am avut numai de câștigat făcând film.

În general ?

Teatrul românesc are mulți actori excelenți, foarte talentați… Din păcate, în alcătuirea repertoriilor lipsește intenția de creștere profesională; nu se află în titlurile alese și ideea de a se da colectivelor posibilitatea de afirmare. Unii dintre actori au noroc. Alții sunt puși să facă bijuterii de alamă, filigrane din fier. Nu li se dă argintul pe mână. Vreau să văd directori, care-și fac repertoriul pentru actorii lor. E drept că băieții fac orice… La Cinematografie situația e și mai flagrantă. Se știe că, în mod obișnuit, la un croitor îți comanzi costumul după măsură. La Cinematografie există întâi costumul și apoi se caută omul. Pledez, deci, pentru planificarea folosirii materialului uman artistic. M-am simțit bine la Teatrul de Comedie, despre care criticul Gauthier scria la Paris: „nu e un teatru de vedete, ci un teatru-vedetă.” Dacă aș fi întrebat, de un rol pe care l-aș dori, ar fi Petrucchio din Femeia îndărătnică. În două distribuții paralele: Mircea Albulescu – Sanda Toma, eu – Stela Popescu.

Și oltenii… ?

Toată lumea mă întreabă despre oltenii mei de la televizor. Glume cu olteni, monoloage, spuneam încă din Institut. De ce prind aceste momente atât de mult azi la public? Cred că datorită faptului că am jucat înainte… Mihai Viteazul. Părerea mea este că personalitatea unui actor stă în flexibilitatea lui. Anecdotele la care vă referiți mi le fac singur. Aș putea să le fac și mai bine, și mai bune. Încet, încet, voi ridica ștacheta. Mă gândesc la o nouă serie, cu implicații mai adânci, psihologice, de înțelepciune, de viață. Știu că prezența mea în acest fel la televiziune e discutată și chiar controversată. Actorii pot avea o personalitate omniprezentă, unii duc personajul la ei. Îl vezi pe actorul X în Hamlet. Alții, dimpotrivă, se transformă de la rol la rol. Eu năzuiesc spre acest tip actoricesc. Din prima categorie făcea parte un Vraca, din a doua un Bălțățeanu. Cu Bălțățeanu aveai totdeauna surprize.

Televiziunea este într-un fel o pacoste: te face popular în cinci minute, pentru că vrând-nevrând, te bagă în casa omului. După ce am jucat în Mihai Viteazul, unii trecători mă arătau cu degetul: „uite-l pe Amza Pellea!” După ce am apărut la televiziune, alții, mai mulți, mă arătau familiar: „uite-l pe Nea Mărin!” Fusesem în vizită în casa lui, stătusem de vorbă cu el, în halat și în papuci. În general, televiziunea solicită mai mult pe un actor. Un lucru spus în fața camerelor de luat vederi, are mai mult haz decât pe scenă. De fapt, eu la televiziune improvizez.

Cum am găsit ticurile verbale ale lui Mărin? Repetarea cuvintelor ține de resortul lor psihologic. Oltenilor le merge mintea mai repede decât se pot exprima verbal. De aceea, ei vorbesc iute fiindcă vor să ajungă din urmă vorbele. Temători să nu fi uitat ceva, repetă unele idei.

În general, însă, mă duc destul de greu la televiziune. Olteanul meu a fost solicitat să apară săptămânal. Am refuzat. Trebuie să facem lucrurile cu haz. Pentru că noi, românii, suntem un popor dăruit de la natură cu mult haz. Jumătate din succes ține de ceea ce spunem noi, cealaltă jumătate ține de disponibilitatea spectatorului de a râde. Spectatorul vine de acasă cu „mâncarea lui”. Tu, actor, trebuie să-i spui: „poftă bună!”. Cred că personajul Nea Mărin e aproape de înțelesul spectatorilor. Avem destul de mulți spectatori încă nerafinați, încă nepregătiți. Nu trebuie să dăm cu barda în public. El e dispus să vadă orice, dar trebuie să și înțeleagă. Cred că în spatele modernismului, al căutărilor teribiliste se ascund, de fapt, neputințe. Ce înseamnă că ești neînțeles? Înseamnă că n-ai găsit mijloacele de a te face înțeles. Din păcate, mai există oameni de teatru care declară că nu-i mai interesează spectatorii, ci cronica. Dar noi, actorii stăm cu spectatorul față în față. Poate să nu-i pese unui regizor, dar pe noi ne interesează direct cum reacționează spectatorii.

Televiziunea este într-un fel o pacoste: te face popular în cinci minute, pentru că vrând-nevrând, te bagă în casa omului. După ce am jucat în Mihai Viteazul, unii trecători mă arătau cu degetul: „uite-l pe Amza Pellea!” După ce am apărut la televiziune, alții, mai mulți, mă arătau familiar: „uite-l pe Nea Mărin!”

Și ?

Sunt un mare iubitor de poezie. Iubesc cuvântul, sensibilitatea în stare pură de cristal. De altfel, am o memorie afectivă și țin minte enorm de multe poezii. Cuvintele îmi sunt deșteptate, readuse pe buze, de o anume stare sufletească pe care mi-a declanșat-o inițial o poezie.

Iar!…

Perspective? Voi aborda un rol, în film, după una din cărțile pe care le-am iubit din adolescență: „Velerim și Veler Doamne” de V. I. Popa.

Dacă aș avea timp, mi-ar plăcea vânătoarea. Dar n-am. Muncesc mult, am sarcini obștești, am sarcini politice, sunt secretarul de partid al Teatrului de Comedie. Dorm puțin – 5 ore. Dar sunt rezistent, pentru că sunt de la țară!

Convorbirea a fost realizată de Alecu Popovici și publicată cu titlul „Amza Pellea de vorbă cu Alecu Popovici” în numărul 5 din mai 1972 al revistei Teatrul. Reluarea ei este posibilă cu ajutorul www.cimec.ro, deținătorul arhivei digitale a revistei Teatrul.

Print

2 Comentarii

  1. ERDOS CAROL 12/08/2015

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.