Ana Ciontea: Publicul trebuie atras prin diversificarea calităţii artistice, nu prin scăderea ei

ana ciontea bunS-a născut într-un sat din Munţii Apuseni şi primul contact cu teatrul a fost la radio, teatrul radiofonic… Ana Ciontea este actriţă la Teatrul Naţional din Bucureşti, dar joacă şi pe alte scene, se implică în proiecte independente, îi place să lucreze cu actorii şi regizorii tineri, proaspăt absolvenţi. Este una dintre vedetele generaţiei ei, cu mai multe premii UNITER primite de-a lungul carierei. Destinul a condus-o spre Bucureşti şi Facultatea de Teatru, pe care a absolvit-o în 1982. După nenumărate roluri în teatru şi în televiziune – cine nu şi-o aminteşte în Ioana d’Arc?! –, Ana Ciontea a plecat în Franţa, unde au urmat nenumărate roluri, Casandra în „Orestia” lui Silviu Purcărete, Marry în „Cântăreaţa cheală” în regia lui Tompa Gabor sau Titania şi Hippolita în „Visul unei nopţi de vară” tot în regia lui Silviu Purcărete. I s-a făcut dor de România şi s-a întors, aducând cu ea acel aer de femeie fragilă, în spatele căruia descoperi o stranietate tulburătoare şi o forţă la fel de tulburătoare.

Sunteţi o actriţă cunoscută şi în România, şi în străinătate, aţi colaborat cu regizori importanţi, aţi lucrat cu Silviu Purcărete la proiectul de la Limoges. Şi totul a început în satul Criş, din Munţii Apuseni, acolo unde v-aţi născut. Cum ajunge o fetiţă din Apuseni să joace pe marile scene ale lumii?

Acum, teatrul şi viaţa pentru mine parcă au început să semene şi să se confunde şi cred că nu e întâmplător drumul spre teatru. În satul Criş din Munţii Apuseni… sâmbăta vedeam filme la căminul cultural. Mi-l amintesc pe nenea Raţiu care avea un generator mic, pe care-l pornea cu piciorul, pe o pedală. Se rătăceau printre ele şi filme mari. Acolo, am văzut câteva care m-au marcat. Sâmbăta aveam zi scurtă de şcoală şi ne duceau pe urmă la căminul cultural unde se dădeau filme. Altfel, am avut o copilărie fără jucării, în Munţii Apuseni. Eram o familie deosebit de modestă. Dar eu eram un copil foarte energic şi plin de idei, aşa că orice ştiulete de porumb putea să fie o păpuşă cu păr şi-i făceam codiţe. Poate că mai puţine jucării m-au ajutat, de fapt, să-mi dezvolt imaginaţia. Eram un copil al Crişului, stăteam lângă o moară şi toată ziua eram cu picioarele ude, din iaz, în Criş. Eram o fire foarte independentă. Şi citeam din biblioteca preotului din sat tot ce prindeam.

Care e prima amintire?

Florile de gheaţă de pe geam. Erau ierni aspre, cu zăpadă mare, se făcea focul în casă, mirosea a lemne şi a mâncare. Mama gătea foarte bine şi duc dorul gusturilor din copilărie. Cred că florile alea pe geam m-au impresionat foarte tare, pentru că mi le amintesc şi acum extrem de clar. Aveau nişte forme fabuloase. Acum nu prea mai există flori de gheaţă… Şi în această lume cu flori de gheaţă şi miros de lemne în sobă, eu am ştiut că vreau să mă fac actriţă. Mi se pare uşor ridicol să spun acum: „Eu de când eram mică voiam să mă fac actriţă”. Adică de când aveam vreo 5-6 ani. Dar ăsta e adevărul. Probabil că există în noi un fel de antenă ne ghidează spre un drum, spre ceva care să răspundă nevoii noastre interioare. Pentru că altfel nu ştiu să-mi explic şi să vă explic cum anume, într-un sat din Apuseni, unde nu văzusem în viaţa mea un spectacol de teatru, eu am simţit că vreau să mă fac actriţă. Aveam, e-adevărat, un aparat de radio la care ascultam absolut toate piesele de teatru radiofonic, cunoşteam vocile tuturor actorilor pe care îi auzeam… Iar la un moment dat am văzut în Bucureşti, când am venit la rudele mele, „Scrisoarea pierdută”. Am nimerit la Bulandra. Am nimerit foarte bine!

Florile de gheaţă de pe geam. Erau ierni aspre, cu zăpadă mare, se făcea focul în casă, mirosea a lemne şi a mâncare. Mama gătea foarte bine şi duc dorul gusturilor din copilărie. Cred că florile alea pe geam m-au impresionat foarte tare, pentru că mi le amintesc şi acum extrem de clar. Aveau nişte forme fabuloase. Acum nu prea mai există flori de gheaţă…

Visaţi să plecaţi din sat?

Dacă visam? Era marea mea dorinţă. Şi ea s-a şi împlinit. La un moment dat, când m-am întors dintr-o vacanţă de la rude, aveam puţin peste 10 ani, am făcut o criză de plâns cumplită şi i-am spus mamei: „Mama, mama, eu vreau la oraş!”. Şi rezultatul a fost că ne-am mutat. Au făcut un efort uriaş, am plecat din sat şi ne-am mutat în Hunedoara. Aici viaţa era alta, am început să merg la cenaclu şi pe urmă am descoperit că se face teatru la Casa de Cultură şi de-atunci nu m-am mai oprit. De fapt, la Hunedoara cred că a fost revelaţia absolută, pe la vreo 12 ani, când am văzut „Valentin şi Valentina” cu Mariana Mihuţ şi Florian Pittiş.

Comunismul v-a afectat familia? Traseul în teatru?

Direct nu, n-am avut rude în închisori. Am fost o familie foarte modestă… Ai mei se luptau cu salariile de pe o zi pe alta. Dar eu n-am suferit foarte tare din cauza asta, pentru că mă refugiam în activitatea mea. Probabil că asta m-a făcut să nu dau atâta importanţă lipsurilor, chiar dacă nu aveam rochii şi blugi… Prima pereche de blugi am avut-o la facultate. Ce s-a schimbat de-atunci în dumneavoastră? În felul cum gândiţi şi simţiţi despre teatru? Atunci, credeam că nu se poate trăi fără teatru. Îmi imaginam că tot globul pământesc trebuie să meargă la teatru.

Şi acum nu mai credeţi?

Acum am descoperit cu tristeţe că nu toată lumea are nevoie de teatru ca să trăiască şi că sunt destui care trăiesc bine merci fără să intre într-o sală de teatru.

Dumneavoastră de ce faceţi teatru?

E o nevoie de a dărui celuilalt. E nelinişte, e palpitaţie. Între două roluri, când nu joci, ai senzaţia că se termină cariera. Actoria pentru mine e o nevoie de a mă exprima, e o invitaţie la joc, la intrarea în poveste. E o nevoie de a transgresa, de a transpune, de a duce spre rol ceva din tine, din experienţele tale, dar nu ca la xerox. Eu simt că trebuie să fiu pe scenă. Simt nevoia să dăruiesc… Un înţelept pe care-l cheamă Osho şi care a fost numit de Sunday Times printre cei 1000 de oameni creativi ai acestui secol spune aşa: „Fiecare avem în inimă un cântec de cântat şi un dans de dansat. Dansul este invizibil şi cântecul nu l-am auzit încă pentru că este ascuns în adâncul fiinţei noastre. Exprimarea lui înseamnă realizarea de sine”… Mă recunosc sută la sută aici. E ceea ce te împinge de fapt în toate momentele, şi în cele bune, şi în cele dificile.

Vă e frică de ceva când sunteţi pe scenă?

Nu. Mie îmi place pe scenă. Mă simt mult mai bine decât în viaţă, mult mai în siguranţă, mult mai liberă. Iar pe scenă te simţi „mai” viu decât în viaţă. E o cantitate în plus de viaţă pe care o primeşti acolo. E viaţă concentrată. Şi e minunat să lucrezi fără plasă de siguranţă. Dar pentru asta îţi trebuie curaj, fiindcă dezgolirea sentimentelor în faţa celorlaţi este un act de curaj.

Care e lucrul cel mai important pe care l-aţi descoperit despre dumneavoastră prin teatru?

Teatrul poate să-ţi dea foarte mult curaj să mergi mai departe în teatru şi în viaţă. Cred că am descoperit adevărul şi simplitatea vieţii.

Într-o zi, aţi primit o propunere de nerefuzat. Să plecaţi în Franţa, la Limoges, să lucraţi cu Silviu Purcărete. Cum se vedea România, brusc, după tot acest traseu pe care l-aţi parcurs?

A fost un şoc. Un şoc cultural şi emoţional. Eu ieşisem din ţară doar cu „Trilogia antică” lui Andrei Şerban. Dar limba franceză începusem s-o învăţ în satul meu din Apuseni. Pentru că profesoara era vecina mea şi se plictisea singură seara. Era un sat unde se întuneca la ora 5 şi se aprindea lampa… Eu mă duceam să-i duc gogoşi sau clătite făcute de mama şi ea mă învăţa franceză. Întotdeauna mi s-a părut că a existat o legătură între acei ani când am învăţat franceza şi plecarea mea în Franţa. Când Silviu Purcărete ne-a propus mie şi soţului meu să participăm la acel proiect şi să ne mutăm în Franţa am spus „da”, dar şocul a fost teribil.. Şi l-am gestionat cum am putut. A fost o mare lecţie de viaţă.

Mie îmi place pe scenă. Mă simt mult mai bine decât în viaţă, mult mai în siguranţă, mult mai liberă. Iar pe scenă te simţi „mai” viu decât în viaţă. E o cantitate în plus de viaţă pe care o primeşti acolo. E viaţă concentrată. Şi e minunat să lucrezi fără plasă de siguranţă. Dar pentru asta îţi trebuie curaj, fiindcă dezgolirea sentimentelor în faţa celorlaţi este un act de curaj.

Şi şocul în ce a constat?

A fost ca şi cum deschizi ochii şi totul în jur e altfel decât cunoşti. Iar cel mai greu de gestionat – ştiu că nu e uşor de crezut – a fost dorul de ţară. Mi-era dor de tot, de la prunii şi cireşii în care mă suiam când eram copil, până la prietenii de acasă… Stăteam cu ei la telefon ore întregi. Totul se idealizase.

Şi când v-aţi întors în ţară, dorul şi-a găsit acoperire?

Nu, nu era justificat. Am descoperit o societate care se atomiza, la fel ca cea de acolo, am descoperit că relaţiile şi comunicarea dintre oameni se află într-un mare impas. Am încercat să nu fiu dezamăgită, dar n-am reuşit. Aşa că m-am focalizat pe muncă. Sună ca o fugă… Da, la un moment chiar asta a fost. Acum am început să gestionez mai bine situaţia. Dar tot mi se pare că viaţa e un galop la care ne-am înhămat singuri. Dacă stau să mă gândesc pentru ce alergăm aşa, nu ştiu dacă răspunsul va fi satisfăcător. Parcă totul e mai important decât propria ta linişte. Parcă trăim un fel de despărţire de noi înşine. Iar în ce priveşte actorul, cred că statutul lui în lumea asta nu e la nivelul la care ar trebui să fie şi nu există un cadru propice. Toţi alergăm pentru că trebuie să trăim.

Salariile din teatru nu corespund deloc adevăratei munci pe care un actor o face. Nu pot să emit teoria că, dacă ar fi bani foarte mulţi, calitatea actului artistic ar creşte. În teatru vorbim de pasiune, de creativitate, de imaginaţie, de dorinţă de a crea. Dar pentru câtă muncă şi pentru câtă pasiune depun oamenii de teatru, cred că ar trebui să fie plătiţi pe măsură.

Vorbiţi de statutul actorului. Care e problema cea mai mare?

Cea financiară. Pentru că viaţa e foarte scumpă, iar salariile din teatru nu corespund deloc adevăratei munci pe care un actor o face. Nu pot să emit teoria că, dacă ar fi bani foarte mulţi, calitatea actului artistic ar creşte. În teatru vorbim de pasiune, de creativitate, de imaginaţie, de dorinţă de a crea. Dar pentru câtă muncă şi pentru câtă pasiune depun oamenii de teatru, cred că ar trebui să fie plătiţi pe măsură. Or, acum teatrele sunt obligate să aibă în vedere criteriul economic, câştigul de pe urma vânzării bietelor. Faptul că au această constrângere dăunează calităţii. Sigur că trebuie ca sălile să fie pline, dar asta nu înseamnă să deplasăm accentul înspre zona comercială. Până la urmă teatrul este un serviciu public… Iar calitatea proiectului trebuie să primeze, pentru că altfel nu-şi mai are sens instituţia respectivă. Publicul trebuie atras prin diversificarea calităţii artistice, nu prin scăderea ei. E o falsă soluţie.

S-a întâmplat să faceţi compromisuri artistice?

Sunt multe nuanţe ale cuvântului. Depinde întotdeauna pe ce picior te găseşte propunerea care ar putea să se transforme într-un compromis. Până la urmă tu tot profesia ta o faci, orice ai juca. Nu poţi să evaluezi compromisul exact, atâta timp cât joci un rol şi îl joci bine. Dar e-adevărat, rămâne întrebarea unde şi în ce context joci acest rol…

Lucraţi mult şi în proiecte independente, lucraţi mult cu actori şi regizori tineri…

Da, pentru că mă interesează să lucrez cu tinerii. E un test la care mă supun singură. E foarte important pentru mine să nu rămân doar la ceea ce ştiu. E uşor să spui: „tinerii nu ştiu, nu mai sunt cum eram noi”. E un fals în care nu vreau să intru. Pentru mine a contat că am fost primită în teatre şi am făcut roluri mari atunci când eram tânără. Nu ne putem rupe unii de alţii. M-aş nega pe mine dacă i-aş nega pe ei.

(Interviu publicat în ziarul Adevărul)

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.