Ana Covalciuc: Visez la un teatru care să aducă oamenii împreună, așa cum îi aduce muzica

ana covalciucS-a născut pe 14 decembrie 1984, a studiat în adolescență pianul, dar mai târziu a ales teatrul. Este una dintre actrițele tinere care joacă atât în teatrul de stat, cât și în cel independent, cea mai recentă experiență fiind rolurile Dna Mi Tzu și Băiatul în „Omul cel bun din Seciuan”, în regia lui Andrei Șerban, la Teatrul Bulandra. De altfel, cariera ei a început tot alături de Andrei Șerban, în „Lear” pe aceeași scenă de la Bulandra, când era încă studentă. A jucat în numeroase alte spectacole, de la „Lautrec la bordel” sau „Țarul Ivan își schimbă meseria” la Teatrul Metropolis, la „Zvăpăiata”, premiat în cadrul festovalului „Comedia ține la TINEri”. Ana Covalciuc crede în puterea și în misiunea teatrului de a schimba lumea…

Te-am văzut prima dată pe scenă acum câțiva ani, în „Zvăpăiata”, un spectacol după nuvelele lui Cehov. Acum, cel mai recent dintre rolurile tale este cel din „Omul cel bun din Seciuan”, după Brecht, în regia lui Andrei Șerban, care va avea premiera în luna octombrie. Care dintre lumi ți-e mai aproape?

E greu de ales, pentru că amândouă sunt așa frumoase, și complexe, și complicate… Pur și simplu mă simt norocoasă că am avut ocazia să fiu și acolo, și acolo. Brecht mi se pare necesar acum, pentru că e foarte precis și e foarte direct. „Zvăpăiata” era un examen de master și era primul spectacol în care primeam un rol principal feminin. Și ne-am dorit foarte tare să-l vedem scos la lumină. Teatrul ăsta foarte tânăr ține foarte mult de voință… Erau probleme cu spațiul, cu frigul, repetam într-o fabrică – fabrica de mobilă unde Teatrul Metropolis are o sală. Acum s-a mai modernizat, condițiile sunt mai bune, dar atunci eram primii care lucrau în hangarul ăla. Însă cumva asta îți întărește hotărârea și, pe drumul prin zăpadă, până acolo, îți pui foarte multe întrebări. Iar când ai ajuns acolo îți dai seama că vrei foarte tare să te joci de-a Volga, deși ai foarte multe straturi de haine pe tine. Iar tu joci situația că ești pe malul Volgăi și e vară și că tresari pentru că-l vezi pe pictorul îndrăgostit. E minunat! Când poți să treci de toate dificultățile și să te-arunci…

Și ce te faci să vrei toate astea? Care e motorul care te faci să treci prin zăpadă, ca să ajungi pe malul Volgăi tale?

Obții adrenalină. E o experiență. Și uneori uiți de orice. Cred că fiecare om își poate găsi asta la un moment dat. Bucățica aia de treabă în care să uite de foame, de frig, în care să se bucure efectiv că e acolo… Pentru mine ăsta e semn că sunt pe drumul cel bun. Că fac ce trebuie. E bucurie, e plăcere! Odată ce atingi un moment autentic în repetiție, în care te simți bine, creativ, inspirat, în care descoperi lucruri împreună cu ceilalți și nu mai știi câte ore au trecut și nu te-a mai bântuit nicio grijă telurică, atunci te simți norocos. Sunt repetiții sau spectacole după care nu pot să dorm, pentru că am în continuare foarte multă adrenalină și mi se pare că sunt privilegiată că pot să fac asta. Alți oameni ne compătimesc că suntem instabili, că nu avem bani… Dar așa nu contează uneori lucrurile astea… Când pleci cu sufletul plin de acolo și ai senzația că ceva cât de mic s-a întâmplat în seara aia, acolo, în tine și în ceilalți, nu mai contează. Momentul meu preferat din „Omul cel bun din Seciuan” e la final, unde avem un epilog în care, cumva, am simțit foarte concret misiunea mea ca actor. Pentru că suntem în față, în buza publicului, contactul e foarte direct și le spunem oamenilor în ochi niște lucruri pe care le-a vrut și Brecht și în care credem și noi și care pot modifica ceva. E ceva de genul: „Oameni buni, până la urmă e vorba despre noi și, dacă vrem să schimbăm ceva, începe aici, acum, în momentul ăsta”. Când ajung acolo sunt întotdeauna foarte emoționată și am o senzație de acut! Pentru că am ocazia să le spun oamenilor: „Schimbarea e în voi!”. E un mare privilegiu că oamenii vin la teatru și îți dau din timpul lor. Vin și se uită două-trei ore la tine, iar în orele alea poți să le spui ceva. Poți să oprești puțin timpul în loc.

De-asta te-ai apucat de teatru?

Atunci nu știam foarte clar. În liceu mi-am dat seama că vreau, dar nu știam exact de ce. Mă atrăgea lumea asta, făcusem pian înainte, aveam o deschidere pentru muzică. Dar la pian nu mă simțeam așa bine… Cumva pierdusem bucuria, plăcerea, devenise o chestie destul de competitivă și dacă nu e cineva care să-ți aducă aminte că faci asta din plăcere intri într-o rutină. Mă bucur că am bagajul ăsta, că știu să cânt, că am cunoscut niște dirijori celebri la o vârstă foarte fragedă, toate astea m-au modificat. Să stai la pian la 11-12 ani, să îți impui să studiezi până la șase ore pe zi, deși te doare spatele, deși ai vrea să ieși afară cu ceilalți copii sau ai face orice altceva, îți antrenează voința și determinarea de care ai după aia nevoie în teatru.

Ce-a adus muzica în felul tău de a face teatru?

Cred că am un instinct al ritmului bine lucrat. Am citit un interviu cu Yuri Kordonskyi în care zicea că, dacă reușești să găsești ritmul just al unei piese, apoi totul se rezolvă. La oamenii talentați pe care i-am văzut pe scenă, există un ritm, un simț al pauzelor, al intensității. Și în economia unui spectacol la fel… Tot Yuri Kordonski spunea că, la ei, Cehov se studiază ca o partitură. Până la urmă cu toții simțim pulsația – care stă la baza a orice. Pulsația care e în tot, în viață, în bătăile inimii, în orice – de-asta cred că avem un teritoriu comun prin ritm. La un nivel preexpresiv, ritmul ne aduce împreună. Uneori visez la un teatru care să aducă oamenii împreună, așa cum îi aduce muzica.

Cred  că muzica îți vorbește foarte direct, la nivelul diafragmei, în plex și nu i te poți opune. Poți asculta muzică fără să ai niciun fel de cultură, niciun fel de filtru foarte dezvoltat intelectual. Comunică într-un fel universal. La teatru, oamenii trec totul prin mental, prin toate filtrele lor și durează un pic până reușești să-i faci să le lase la o parte și să te asculte direct. Și mi se pare o performanță când se întâmplă… Oricât de elaborat am face noi teatrul, cred că el, de fapt, funcționează la nivel organic.

Deci crezi că muzica, mai degrabă decât teatrul, aduce oamenii împreună, și totuși ai părăsit-o…

Cred  că muzica îți vorbește foarte direct, la nivelul diafragmei, în plex și nu i te poți opune. Poți asculta muzică fără să ai niciun fel de cultură, niciun fel de filtru foarte dezvoltat intelectual. Comunică într-un fel universal. La teatru, oamenii trec totul prin mental, prin toate filtrele lor și durează un pic până reușești să-i faci să le lase la o parte și să te asculte direct. Și mi se pare o performanță când se întâmplă… Oricât de elaborat am face noi teatrul, cred că el, de fapt, funcționează la nivel organic.

Predai ore de actorie la UNATC, în cadrul unui doctorat. La Alexandria, la Ideo Ideis, ești trainer pentru elevii de liceu… Care e prima lecție dată studenților, tu fiind destul de aproape de vârsta lor?

Întotdeauna încerc să le spun să nu vină cu idei preconcepute și să își dea voie să se joace, să greșească, să fie deschiși și să vadă ce li se întâmplă atunci, pe loc. Pentru că nu poți veni la ora de actorie și să aștepți, ca la orice alt obiect, să ți se predea. La actorie, mai degrabă ți se cere ție, ți se cere un punct de vedere, deschidere, încredere, curaj, curiozitate și cred că cel mai bun lucru pe care-l poți face cu studenții este să le creezi un context în care să se deschidă. Pentru mine, ca actriță, a contat enorm că am avut experiența asta. Am trecut un pic în partea celalată, în spatele baricadei, ceea ce m-a forțat să-mi formulez niște gânduri coerente apropo de proces și m-a ajutat să văd imaginea în ansamblu mult mai clar. Mi se pare esențial pentru cineva care predă să și joace, să aibă experiența scenei. Dacă-ți lucrezi gândul, apoi nu mai lași lucrurile la întâmplare. Totul e un exercțiu de gândire.

Și de emoție?

Emoția e acolo oricum. Emoția e o consecință a gândului, a acțiunii. Dacă știi ce faci și de ce faci, dacă ți-ai făcut traseul clar în fiecare moment, emoția vine de la sine. Mai degrabă am avut un exercițiu eu cu mine de a-mi înregimenta emoția…

Ce-i trebuie unui student, unui om ca să poată să facă teatru?

„Curaj, minte liberă, elan”, vorba lui Cehov…

E suficient?

Nu… Mulți vin la teatru pentru că le-a plăcut ceva sau i-a atras și vor să încerce, ceea ce mi se pare just. Dar în același timp cred că oamenii inteligenți au deschiderea de a vedea pe parcurs dacă li se potrivește într-adevăr sau nu. Și cunosc oameni care s-au reprofilat și sunt profesioniști în domeniile lor și care au folosit experiența pe care au avut-o în actorie. Însă dacă descoperi că pentru tine e cel mai minunat lucru din lume și nu vrei să faci nimic altceva, deși știi că ai putea, atunci începem să ne apropiem. E ceva care te arde, vine dintr-un fel de nevoie de comunicare. Și găsești forma asta prin care poți să dai din preaplinul pe care-l ai. Pentru cineva căruia nu i se potrivește acest tip de ritm, în care odată lucrezi 12 ore pe zi, iar alte dăți nu ai nimic de lucru, lipsa asta de stabilitate poate fi ceva dezastruos. Și dacă nu-ți place atât de mult, încât nici să nu te gândești la altceva, poate fi chinuitor. Cred că trebuie să descoperi dacă poți înflori! Oamenii, când își găsesc locul, devin din ce în ce mai buni, mai luminoși, mai creativi. Altfel, nu știu dacă e un ingredient secret. Eu, de exemplu, am văzut „Unchiul Vanea” al lui Yuri Kordonskyi, prin clasa a XI-a și atunci m-am hotărât să dau examen la București. Pentru că eu eram atât de emoționată la spectacolele alea și după ce plecam de acolo umblam prin oraș, nu puteam să merg acasă, fiindcă se întâmplau încă lucruri în mine, mi-am dorit foarte tare să pot și eu să provoc asta. Și am simțit că are sens, că lumea se schimbă în alea două ore și timpul devine relativ… că oamenii se opresc din fuga de zi cu zi.

Dar dificultățile materiale nu te-au speriat deloc?

Le-am ignorat. Sunt niște curbe, sunt valuri… Sunt perioade în care e bine. Dacă toate teatrele la care colaborez programează spectacolele în care joc, atunci e ok, dacă vin câteva luni în care nu le programează, încep să-mi fac griji, pentru că și noi suntem oameni și avem facturi. Dar atunci, încerc să rezolv asta cât mai repede, împrumut niște bani… încerc să nu intru în panică. Cred că un artist – și îmi doresc într-o zi să mă pot numi „artist” – trebuie să poată depăși lucrurile astea, nu se poate încărca cu astfel de griji și să creeze în același timp. Așa că încerc să le rezolv cât mai repede, să le pun deoparte și să mă pot întoarce la muncă. Iar apoi, când lucrez sunt și mai motivată, ca să am și mai multe proiecte care să mă ajute să ies din criză.

Și cum poate un actor tânăr liber-profesionit, în această junglă, să ajungă să lucreze? Că aici e marea problemă…

Cred că important e să repete și să nu se demoralizeze. Să fii cu moralul sus e esențial, pentru ca atunci când vine șansa să nu te găsească deja demoralizat, blazat și frustrat. În primul rând, să repete, chiar dacă o face cu prieteni, colegi, la el în sufragerie… Cred că timpul de așteptare trebuie folosit foarte inteligent. Dacă nu intri în panică și nu te blochezi pe o problemă materială și continui să asimilezi, la un moment dat eu cred că lucrul ăla atrage oameni, atrage o sală unde să-ți poți juca spectacolul etc. La mine lucrurile s-au legat dintr-unul într-altul, dar fără să văd exact cum și fără să pot anticipa. Tot ce-am făcut a fost să fiu disponibilă și să fac, atunci când mi se dă ocazia, lucrul ăla, de parcă ar fi cel mai important proiect din viața mea. Și la o adică, dacă e nevoie, poți să găsești o soluție să faci ceva pe lângă, să-ți iei un job care să te ajute cât de cât…, dar și asta trebuie să-ți placă, pentru că altfel te demoralizezi.

Cred că timpul de așteptare trebuie folosit foarte inteligent. Dacă nu intri în panică și nu te blochezi pe o problemă materială și continui să asimilezi, la un moment dat eu cred că lucrul ăla atrage oameni, atrage o sală unde să-ți poți juca spectacolul etc.

Ți s-a întâmplat?

Da, am avut o perioadă complicată, foarte schizoidă. De-abia intrasem la doctorat, repetam la Metropolis, la „Lautrec la bordel”, repetam într-un examen de regie la școală, „Hotelul dintre lumi”, lucram ca barmaniță seara la Godot și dimineața uneori aveam cursuri și mă duceam la studenți și trebuia să predau. Și jucam la Teatrul de Comedie „Zvăpăiata”, care luase premii… Dar nu puteam să trăiesc din bănuții ăia, așa că eram și chelneriță. O perioadă am putut, pentru că și asta cu servitul la masă îți oferă foarte multă experiență de viață, cunoști mulți oameni și multe fețe ale oamenilor și te pui pe tine în niște situații noi. Eu mă jucam uneori, spunându-mi că lucrez la un personaj…

Te simțeai umilită?

Nu. Asta poți controla tu. Eu făcusem asta și în New York, într-un program de vară „work and travel” unde erau studenți la teatru, la arhitectură, la medicină, dar oamenii erau foarte relaxați și nimeni n-avea nicio problemă. Dacă tu știi foarte clar de ce-o faci e ok. Dar, la un moment dat, eram foarte obosită. Și asta m-a durut. De fapt, de-asta m-am oprit, pentru că mi-am dat seama că am o responsabilitate față de repetiția și spectacolul de a doua zi. Nu poți să-ți bați joc.

Faptul că ești o femeie frumoasă te ajută în teatru, să iei un casting, sau îți poate fi și o piedică?

În liceu am luptat împotriva oricărui clișeu de fată frumoasă. Voiam să demonstrez că sunt mai mult de atât. Am fost olimpică, am fost într-un grup de debate, am dat teste de limbă Cambridge etc., era un fel de competiție cu mine să nu rămân la ceea ce se așteaptă oamenii să fiu. În facultate, tot din aceeași dorință eram foarte atrasă de rolurile celelalte… doica, menajera… Dar acum, apropo de emploi-ul pe care n-ai cum să-l depășești, în „Omul cel bun din Seciuan” sau în „Pool no water” joc o femeie… Și e important înveți să-ți asumi corpul, energia. Acum cred că aș vrea să fiu creditată pentru ambele ipostaze.

Experiența cu Andrei Șerban, ce loc ocupă în dezvoltarea ta artistică?

E o experiență formatoare. „Lear” la Bulandra a fost prima mea experiență într-un teatru profesionist, când eram în anul IV. A fost esențial, mă simt foarte norocoasă că am început cu dna Mihuț, cu dna Valeria Seciu… faptul că poți în primul tău spectacol să o ții de mână pe Mariana Mihuț e uluitor. A fost o audiție, am luat-o pe forțele proprii și la început s-a lucrat ca un atelier. Aveam 14 personaje mici în „Lear”. Andrei Șerban îmi simțise disponibilitatea și, de câte ori era nevoie de un personaj nou care să intre în scenă cu o scrisoare, cu o oglindă, apela la mine. Și am avut ambția de a încerca să fac 14 personaje diferite. Nu știu cât de vizibil era, important era că eu îmi făceam mici trasee psihologice, chiar dacă aveam de făcut doar trei pași în scenă. Dar pentru a fi acolo, la intensitatea la care se desfășura scena respectivă, trebuia să fii foarte sus. Și Andrei Șerban ne-a indus asta, că fiecare rolișor e important. Că toată munca și tot spectacolul și tot textul era purtat de noi toți, care avem responsabilitate egală. Mi-am început cariera într-o atmosferă de rigoare și disciplină și pentru asta îi sunt recunoscătoare lui Andrei Șerban. După aia ține de tine să impui acea disciplină, chiar dacă faci un spectacol într-un bar, pe stradă, oriunde… Pentru că Andrei Șerban îți ridică ștacheta foarte sus ori de câte ori lucrezi cu el.

Cerând ce?

Mai mult, mai bine, mai precis, mai clar, mai implicat, mai curat… Are un soi de religiozitate vizavi de lucrul în teatru și asta se simte. Cu el nu există niciodată o relaxare banală, comună, de viață de zi cu zi. Atunci când te relaxezi, e o relaxare disciplinată, e un mediu în care poți să-ți spui părerea, dar în care ți se cere să fii foarte precis în executarea ideii. Și religiozitatea asta, pe care o are de când intră în teatru, cu tot ce-i legat de scenă, se molipsește.

Tocmai pntru că ai lucrat și în teatrul independent, și în cel de stat, care e atmosfera și care sunt problemele și într-o parte, și în alta?

În teatrul de stat există relaxarea, încrederea că se va finaliza proiectul… Chiar și ca liber profesionist, când lucrezi într-un teatru de stat știi că o să existe un buget și toată lumea e mai adunată pe partea creativă a procesului. În teatrul independent, responsabilitatea se împarte pe tot grupul. Nu doar regizorul trebuie să găsească spațiul, e o muncă de echipă și toată lumea își asumă că vrem să facem asta, nu știm încă unde și cu ce fonduri, dar vom găsi… E important să poți îmbina experiențele, pentru că publicul e destul de diferit și pentru mine a contat mult să mă pot întâlni și cu publicul de la Godot, dar și cu cel de la Bulandra sau Metropolis. La Godot am avut odată o experiență extraordinară. Ni s-a oprit curentul în timpul unei furtuni și regizorul a întrebat publicul dacă vor să aștepte să vină curentul sau vor să vadă povestea mai departe la lumina lumânărilor. Și a fost ca la teatrul de copii, toată lumea a zis: „Vrem să vedem povestea” și am pus lumânări pe marginea scenei, spectatorii au ținut spre noi câteva telefoane cu lanternă și am mers aproape o oră și jumătate de spectacol la lumina lumânărilor, la un public de bar, care e obișnuit la Godot să mănânce, să bea, în timpul spectacolului. Mi se pare important pentru tine, ca actor, să vezi dacă poți să menții atenția unei săli care are multe alte opțiuni, nu a venit acolo doar la teatru.

Poți să folosești faptul că ești atât de aproape de oameni ca să spui ceva un pic mai curajos sau un pic mai radical. Cred că teatrul independent trebuie să fie foarte divers și curajos și să vină dintr-un soi de nevoie de a spune mai mult decât apuci să spui în teatrul de stat. Poate că trebuie să fie și un pic de furie acolo și de revoltă.

Date fiind condițiile de toate felurile, poți să faci mai degrabă teatru de calitate într-un mediu sau în celălalt? E vreunul care limitează?

Teatrul are în nucleul său ceva foarte direct, care nu ține de sala în care joci. Dacă oamenii care joacă au un mesaj de spus și-și asumă povestea, e esențial. Poți să folosești faptul că ești atât de aproape de oameni ca să spui ceva un pic mai curajos sau un pic mai radical. Cred că teatrul independent trebuie să fie foarte divers și curajos și să vină dintr-un soi de nevoie de a spune mai mult decât apuci să spui în teatrul de stat. Poate că trebuie să fie și un pic de furie acolo și de revoltă.

Spui că toate astea „ar trebui” să se întâmple. Înseamnă că acum nu se întâmplă?

Lumea de-abia își face curaj…

Sau teatrul independent e în mare doar o supapă de supraviețuire?

Da, e o supapă, dar am văzut că spectacolele pe texte slabe nu supraviețuiesc nici în teatrul independent. Poți să faci entertainment, poți să faci un tip de teatru comercial, dar trebuie să fie foarte bun. Pentru că lumea are de unde să aleagă… Iar în teatrul de stat e un alt risc: al prea marii siguranțe. Siguranța că ai public. Și nu te mai agiți să-ți faci promovare, pentru că știi că oamenii vin oricum. Și parcă riști să pierzi un pic contactul cu responsabilitatea ta. Mi se pare bine când cei angajați în teatre de stat se amestecă în proiecte cu cei liber-profesioniști pentru că se molipsesc de energia lor, de cheful lor de a face, de șansa aia. Pentru că atunci când ești liber-profesionist și iei un rol ești foarte conștient că ai o șansă. Și nu-mi dau seama dacă cei angajați de zece-douăzeci de ani într-un teatru mai realizează atât de bine asta. Cred că ambele au de învățat unul de la altul. În teatrul independent te zbați să aduci public și pui afișe, faci promovare și-ți chemi prieteni și ei își cheamă prietenii, or, în momentul ăla, tu știi foarte clar că ei au făcut un efort și au răspuns la chemarea ta și atunci joci într-un anume fel. Pentru că știi că oamneii ăia nu sunt o masă, ci niște individualități care au ales să-și rupă câteva ore din timpul lor și să vină să te asculte. Asta trebnuie să-ți aduci aminte și când joci într-un teatru de stat care se bucură de un public constant: că ai o responsabilitate față de fiecare omuleț care a venit acolo și căruia poți să-i modifici puțin ziua, dacă nu viața.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.