Ana Ularu: Mi se pare că noi, ca popor, avem prea puțină revoltă

(Interviu publicat pe 26 august 2014)

Este cunoscută în toată lumea, este premiată, este una dintre actrițele cele mai iubite ale momentului. Are 29 de ani și un CV impresionant. A debutat la 16 ani, în „Lolita”, pe scena Teatrului Mic, în regia Cătălinei Buzoianu, alături de Ștefan Iordache. De la rolul din „Periferic”, care i-a adus numeroase distincții, la cel din „Sunt o babă comunistă”, și de la „Index zero” la serialul „Familia Borgia”, Ana Ularu a jucat în nenumărate filme importante care i-au adus celebritatea și succesul, atât în țară, cât și în străinătate. A primit Trofeul „Shooting Stars”, la Festivalul de Film de la Berlin, program care îi promovează pe cei mai buni zece tineri actori europeni. Iar în această vară, a jucat în primele repetiții cu public ale spectacolului „Omul cel bun din Seciuan” în regia lui Andrei Șerban, pe scena Teatrului Bulandra, care va avea premiera în luna octombrie. Ana Ularu vorbește despre ea însăși cu firesc și modestie. Iar despre teatru, cu o mare bucurie. La o cafea cu Ana Ularu, „despre lucrurile cu adevărat importante”…

Cânți, joci în o mie de filme și de spectacole, ești una dintre cele mai importante și mai cunoscute actrițe din România… Ce-ți lipsește?

Îmi lipsește mai mult lucru… E o trăsătură de care nu sunt neapărat foarte mândră și îmi dau seama că odată cu maturizarea o să vină ușor-ușor și momentul în care o să ajung să stau pur și simplu și o să mă bucur de stat. Dar acum, mai mult decât grija financiară, decât nevoia de a mă păstra în mințile oamemilor – pentru că ești uitat destul de repede – e nevoia mea de a lucra. Nu mă simt bine când nu lucrez.

E o formă de workaholism?

Se poate să fie și asta… Dar îmi place foarte mult momentul când descopăr lucruri și îmi place interacțiunea umană. Îmi place plimbatul de la o echipă la alta și tipul de deschidere pe care ți-l dă. Faptul că nu ai același stăpân întotdeauna îți deschide tot felul de ușițe în creier. Și asta te face să-ți explorezi mai multe posibilități ca actor, să nu te plafonezi niciodată. Într-un fel, e bine că trebuie să lupți pentru meseria ta, că nu că ești așezat confortabil într-un loc.

Nevoia asta de a lucra în permanență nu e și o teamă de a rămâne singură cu tine?

Nu. Eu mă bucur foarte mult de compania mea. Problema e tocmai să nu ajungă să-mi placă prea mult să stau. Și să nu-mi dau seama că mi se atrofiază mușchiul imaginației. Nu e o fugă de mine. Pur și simplu simt că acum sunt exact un lup tânăr și foarte capabil de vânătoare și mi se pare păcat să stau, pentru că meseria asta are vârstele ei. Și fiecare vârstă are rolurile ei, iar eu am ajuns să mă lupt – pentru că așa a fost destinul meu până acum – și pe alte fronturi. Și când te lupți pe alte fronturi, te lupți cu niște armate pe care nici măcar nu le vezi.

Care sunt celelalte fronturi?

Nu din alegerea mea, deși nu regret, s-a întâmplat că în ultima vreme mi s-a oferit mai puțin de lucru în filmul românesc – ceea ce, altminteri mi-a provocat nu puțină suferință… Dar așa se face că am avut mai mult de lucru în filme străine. Iar când lucrezi pe plan european, te bați practic cu toată Europa. Adică pentru același rol nu vin aceleași zece actrițe cu datele tale cu care te întâlnești în general, vin 500 de actrițe, pe care nu le vezi niciodată.

Probabil că foarte mulți oameni s-au speriat de faptul că eu am avut șansa de a fi găsită de un agent. Și s-au temut că eu cost mult mai mult. Or, costul meu e exact cât poate suporta piața, la experiența mea și la cât ar trebui să câștige un actor tânăr. Deci oamenii s-au speriat aiurea. Probabil că au fost obișnuiți cu actori care să facă dumping ani de zile, pentru că nu avem un sindicat și toate lucrurile de genul ăsta pe care le are lumea civilizată…

Și de ce crezi că s-a întâmplat să ți se ofere mai puțin de lucru în filmul românesc?

Cred că e o serie de conjuncturi. Pe de o parte probabil că foarte mulți oameni s-au speriat de faptul că eu am avut șansa de a fi găsită de un agent. Și s-au temut că eu cost mult mai mult. Or, costul meu e exact cât poate suporta piața, la experiența mea și la cât ar trebui să câștige un actor tânăr. Deci oamenii s-au speriat aiurea. Probabil că au fost obișnuiți cu actori care să facă dumping ani de zile, pentru că nu avem un sindicat și toate lucrurile de genul ăsta pe care le are lumea civilizată… Pe de altă parte, pentru că n-au existat conjuncturi, se scrie foarte puțin despre oameni de vârsta mea, se scrie foarte puțin în lume în general despre femei…

Dar în teatrul din România lucrezi cât ai vrea?

La un moment dat n-am putut să lucrez pentru că am fost plecată. Dar acum nu am a mă plânge câtuși de puțin, sunt într-un context atât de bun și am avut șansa de a fi descoperită și de a a lucra la „Omul cel bun din Seciuan” cu Andrei Șerban, un om cu care am senzația că am o chimie extraordinară. Am crescut enorm în luna în care am repetat cu el. Nici nu pot să explic de fapt de ce e atât de minunat lucrul cu el. E un om care-ți cere tot timpul un pic mai mult decât știi că poți, ca să ajungi acolo unde poți.

Experiența repetițiilor cu public cum a fost? A fost spectacol? A fost repetiție?

Cam era spectacol… Dacă ai o sală plină de oameni în față, ești pe o scenă, spui ceva și ei te ascultă, asta cam înseamnă spectacol. Și mie îmi place foarte mult că el face astfel de repetiții, pentru că ai nevoie să te verifici și pentru că până la urmă un spectacol trăiește cu publicul. În România sunt mai puțin obișnuite, dar Andrei Șerban vine dintr-o lume în care lucrurile se fac și ajung în istorie. Eu cu asta am o problemă majoră. Vezi cât de puține am dat noi istoriei? Și asta nu doar din cauza problemelor geopolitice, ci din cauza unui anumit tip de gândire. Foarte localizat aici. Or, lumea e mare și arta e mare… Iar să gândești un pic mai larg în general te ajută. Mai larg, cu mai multă modestie și fără să ai senzația că ai escaladat munți. E mult până acolo. Oamenii care escaladează munți și ajung în vârfuri nu prea își dau seama decât când ajung acolo. Și uneori nici atunci.

Vezi cât de puține am dat noi istoriei? Și asta nu doar din cauza problemelor geopolitice, ci din cauza unui anumit tip de gândire. Foarte localizat aici. Or, lumea e mare și arta e mare… Iar să gândești un pic mai larg în general te ajută. Mai larg, cu mai multă modestie și fără să ai senzația că ai escaladat munți. E mult până acolo. Oamenii care escaladează munți și ajung în vârfuri nu prea își dau seama decât când ajung acolo. Și uneori nici atunci.

Tu cum ai intrat în „Omul cel bun din Seciuan”?

Am dat două probe. Eu dau probe întotdeauna. S-a întâmplat datorită lui Radu Iacoban cu care am făcut un spectacol la Godot și care era la probă… El i-a spus de mine, iar dl. Șerban a zis: „Da, chiar, ia cheam-o”. Și m-a sunat, iar eu mi-am tras blugii pe mine și am fugit din casă. Total nepregătită. Citisem piesa asta odată, demult, în adolescență, pentru că mi-a plăcut tot timpul Brecht, dar era ceva timp de-atunci. Și m-am dus ca o furtună. Asta e. Eu nu câștig niciodată roluri fără probe.

Cum face, deci, un actor tânăr să ajungă să joace?

Cred că trebuie în mare parte să ne facem noi drumul. Și acum e foarte deschisă piața, față de cum era acum câțiva ani. Când am terminat eu facultatea încă nu era așa. Acum avem niște spații, ne putem aduna, putem pune un spectacol și ne putem arăta. Și ne vede foarte mult public. De-aia nu cred în disprețul față de spațiile alternative… Eu am destul de puțină legătură cu spațiul independent, n-am ajuns să joc în el atât de mult ca alții, dar îi apreciez enorm, pentru că sunt oameni care și-au construit contexte. Oamenii ăștia care în teatre au fost puși să ducă tava și li s-a spus că au marele noroc de a fi pe o scenă au zis „Ok!” și atunci și-au scris ei piese și le-au regizat și uite că publicul vine și-i știe, și-i iubește.

De acord, dar în acest sistem independent, tocmai din cauza faptului că e greu de trăit și e nevoie de bani se mai întâmplă și să scadă calitatea… sau nu?

Calitatea e variabilă și în teatrul independent, și în cel de stat. Nu putem spune că în teatrul de stat sunt numai capodopere. Și nu sunt capodopere, deși sunt mulți bani și nume mari…

Ce înseamnă un spectacol valoros din punctul tău de vedere?

Când sunt eu spectator, un spectacol valoros e un spectacol care reușește să mă emoționeze. Iar emoție înseamnă și lacrimă, și râs. E un spectacol care reușește să mă facă să uit unde sunt, să mă fascineze, să-mi suspende neîncrederea. Dar eu contez mai puțin în această schemă a lucrurilor decât contează omul obișnuit, care își cumpără un bilet.

Emoția, deci, nu e ceva datat?

Nu! Cred în emoție. Cred că tot ceea ce se întâmplă pe lumea asta ca act artistic și nu numai e un rezultat sau are ca scop emoția. Toți oamenii din jur au sentimente puternice față de lucruri sau față de alți oameni, detestă și adoră… Până la urmă e vorba despre ceea ce ne pasionează. De-asta nu prea înțeleg arta care nu vrea să iște mari pasiuni. De exemplu, teatrul social ar trebui să aibă o forță emoțională uriașă. Ar trebui să ridice oamenii și să-i aducă în stradă. Mie mi se pare că revolta este o latură extrem de importantă a existenței și că noi, ca popor, avem prea puțină revoltă. Mă deranjează că mi se pare că ne mințim vorbind despre noi, ca națiune, într-un fel sec. Noi nu suntem, ca structuri psihologice, niște oameni seci. Noi suntem niște oameni foarte pasionali. Noi suntem oameni care gesticulează mult, care vorbesc tare. Străinii care ne aud vorbind – mi s-a spus asta de multe ori – au senzația ori că ne certăm încontinuu, ori că noi cântăm cuvintele. Iar atunci când vezi că toate sunt tratate așa, la un nivel minim, ți se pare că e un soi de minciună, ceva prefabricat. Există un curent să fii cool. Sec și cool… Și nu e ok, pentru că e o trădare a noastră.

Cred în emoție. Cred că tot ceea ce se întâmplă pe lumea asta ca act artistic și nu numai e un rezultat sau are ca scop emoția. Toți oamenii din jur au sentimente puternice față de lucruri sau față de alți oameni, detestă și adoră… Până la urmă e vorba despre ceea ce ne pasionează. De-asta nu prea înțeleg arta care nu vrea să iște mari pasiuni. De exemplu, teatrul social ar trebui să aibă o forță emoțională uriașă. Ar trebui să ridice oamenii și să-i aducă în stradă. Mie mi se pare că revolta este o latură extrem de importantă a existenței și că noi, ca popor, avem prea puțină revoltă.

Îți place România?

Da…

Ai răspuns cu jumătate de gură.

Știi care e durerea cea mai mare? Că „da”-ul ăsta cu jumătate de gură vine din faptul că eu iubesc locul ăsta și că e o alegere conștientă faptul că sunt aici. Aș fi putut pleca, așa cum poate oricine. Dar mă simt legată pe de o parte de spiritul de aici, pe de altă parte de lucrurile pe care le înjur, dar care mă definesc într-o măsură și pe mine. Poate că o să se întâmple și la un moment dat o să mă satur și o să plec. Poate că viața îmi va oferi niște șanse fabuloase pe care aș fi imbecilă să le ratez dintr-un patriotism sec, dar iubesc țara asta și mi se pare că ce avem noi valoros e absolut unic. Și că asta ar trebui crescut și grădinărit mai curățel.

Spuneai mai devreme despre mușchiul imaginației. Asta e cel mai important pentru un actor?

Să te păstreze treaz, da! Cred că e foarte important pentru un actor să-și păstreze imaginația deschisă și elastică, iar asta se face doar văzând încontinuu teatru, citind încontinuu. Nu cred în mitul actorului stupid și talentat. Cred că actorul trebuie să fie un om extrem de citit și de umblat prin lume, care să fie tot timpul atent la tot ce se întâmplă în jurul lui, care să spioneze viața din jur și să fure din ea. E o meserie pe care o faci de dimineața până seara. Și când îți cumperi pâine mai observi câte ceva. Și în același timp nu cred în martiriul actorului care este un suflet chinuit… E o meserie foarte frumoasă și, până la urmă, e o meserie. Nu moare nimeni dacă îți iese un spectacol prost, dar ar fi bine să-ți iasă bine…

Într-adevăr, nu-i operație pe creier…

Nu, nu e operație pe creier și m-aș simți mult mai folositoare societății dacă aș putea să operez pe cineva de apendicită, dar în același timp cred că e nevoie și de ce fac eu. Și, în primul rând, cred că e un act de vanitate.

Cred că e foarte important pentru un actor să-și păstreze imaginația deschisă și elastică, iar asta se face doar văzând încontinuu teatru, citind încontinuu. Nu cred în mitul actorului stupid și talentat. Cred că actorul trebuie să fie un om extrem de citit și de umblat prin lume, care să fie tot timpul atent la tot ce se întâmplă în jurul lui, care să spioneze viața din jur și să fure din ea. E o meserie pe care o faci de dimineața până seara.

Un act de vanitate? Așadar, faci teatru pentru tine sau pentru public?

Când am început, când mi-am dorit prima dată să fac teatru – adică la șase ani – nu exista în ecuație „eu”. Important era publicul. Eu iubesc publicul. Și mi se pare că faci enorm pentru public. Dar faci și pentru tine. Și e foarte plăcut să faci și pentru tine. E plăcut să te joci. E așa plăcut când descoperi ceva, un ton în voce, o muzicalitate oarecare, despre care îți dai seama că va funcționa. Și atunci pătrunzi într-un subconștient colectiv.

Și e plăcut să ai succes?

Al naibii de plăcut. Al naibii de plăcut să primești aplauze, să iei premii și să câștigi mulți bani. Și cine spune că nu e așa e ipocrit… Este minunat! Eu mă bucur foarte tare când iau un premiu. N-am senzația că sunt o actriță mai bună, dar simt că cineva m-a iubit. Iar eu sunt dependentă de asta și în relațiile mele zilnice, și pe scenă, îmi place să fiu iubită… mă hrănesc din asta.

E al naibii de plăcut să primești aplauze, să iei premii și să câștigi mulți bani. Și cine spune că nu e așa e ipocrit… Este minunat! Eu mă bucur foarte tare când iau un premiu. N-am senzația că sunt o actriță mai bună, dar simt că cineva m-a iubit. Iar eu sunt dependentă de asta și în relațiile mele zilnice, și pe scenă, îmi place să fiu iubită… mă hrănesc din asta.

Care e prima amintire despre teatru?

Mergeam cu mama la repetiții la „Teatrul descompus”, în regia Cătălinei Buzoianu. O vedeam pe Maia Morgenstern care avea un monolog despre fluturi – eu am o fobie înfiorătoare de fluturi și deseori m-am întrebat dacă nu mi se trage de acolo. Mă uitam la ea și la ei toți, erau acolo și Horațiu Mălăele, și Răzvan Vasilescu, mi se părea că nu există ceva mai frumos pe lume decât să fii actor. Pentru că valoarea cuvântului îmi părea cu totul alta decât cea din viața de zi cu zi. Lucrurile pe care le trezeau în mine actorii când îi vedeam pe scenă, voiam să le trezesc și eu în alții. Mi se părea fabulos că cineva care e la atâta distanță de mine, care nu mă agresează și nu mă răsfață în niciun fel, poate să trezească niște sentimente în mine. Mi se pare că faci un bine oamenilor.

Care e binele ăla?

E un altruism uriaș pe care-l creezi în secundele alea când empatizezi foarte tare cu ceva pe care știi că ai venit să-l vezi ca pe o ficțiune. Faptul că ne atinge atât de mult, că suntem pasionați de seriale, de povești, face parte din ADN-ul nostru. Avem nevoie să ni se spună povești. Și mă bucur să fiu un povestitor și mă bucur când îmi povestesc mie alții.

E un altruism uriaș pe care-l creezi în secundele alea când empatizezi foarte tare cu ceva pe care știi că ai venit să-l vezi ca pe o ficțiune. Faptul că ne atinge atât de mult, că suntem pasionați de seriale, de povești, face parte din ADN-ul nostru. Avem nevoie să ni se spună povești. Și mă bucur să fiu un povestitor și mă bucur când îmi povestesc mie alții.

Care e prima poveste care te-a cucerit pe tine?

„Amadeus”, filmul lui Forman, pe care l-am văzut când aveam, cred, vreo trei-patru ani. Eu am fost tot timpul insomniacă. Sunt un om pasionat de somn, dar care nu doarme. Mi se pare cel mai minunat lucru să dormi și să visezi, dar sunt insomniacă de mică. Și, la un moment dat, ce s-au gândit ai mei să-mi spună? Era celebra scenă din film, când toarnă var pe el și-l îngroapă. Și mi-au zis: „Uite, Mozart a murit de extenuare, dacă nu dormi așa ajungi…” Din momentul ăla nu m-am mai gândit decât cum o să toarne var pe mine. M-a atins îngrozitor filmul ăla și mi-a plăcut la nebunie. Iar următoarea poveste a fost filmul „Carmina Burana”. Era la un moment dat acolo o scenă cu îngerul care coboară și e prins de draci și pus la proțap. Ai mei nu mă lăsau să văd filme de-astea, că știau cu cine au de-a face și încercau să mă păzească, tocmai pentru că aveam o imaginație hiperactivă… Ei bine, asta cu „Carmina Burana” le-a scăpat. Era în mijlocul zilei, ei se pregăteau să se ducă la o petrecere, tata se dăduse cu Hugo Boss. Și eu n-am mai putut după aia să suport parfumul ăla, fiindcă pentru mine era îngerul, pe care-l frigeau… Și n-am mai dormit nopți întregi, pentru că eu aveam imagini cu îngerul fript, care avea orbitele goale, iar mama trebuia să stea să inventeze povești cu Tom și Jerry. Am revăzut de curând scena și am râs de m-am prăpădit.

Dar acum ce te sperie? De ce ți-e frică?

De fluturii de noapte. În rest nu prea-mi mai e frică de nimic.

Dar pe scenă de ce ți-e frică?

Mă tem că sunt „bine”… Mai bine ești prost. Mediocritatea mă sperie și m-a speriat întotdeauna. Mă tem că nu transmit nimic. Că nu trec rampa. Și am deseori coșmarul actorului, că nu știi în ce piesă joci și uiți textul. Am avut un coșmar care e absolut fabulos. La un moment dat, când jucam deja de vreo doi ani „Măsură pentru măsură”, am visat că eram în turneu cu o variantă restrânsă, undeva la o casă de cultură, într-un loc nedescris din România, unde era o scenă foarte îngustă și tot decorul pe care-l mai aveam era o lumânare uriașă, care ieșea din perete, paralel cu scena. Și eram eu, cu dl. Ilie Gheorghe și cu Sorin Leoveanu, doar noi trei pe scenă, iar publicul era foarte neatent în sală. Și asta e groaznic. (Da, și de asta mi-e frică! De publicul care nu e atent.) Și la un moment dat eu m-am întors cu spatele și am început să merg în direcția lumânării până a intrat în mine și m-a înjunghiat și mă durea groaznic și îmi curgea sânge. Iar dl. Ilie Gheorghe și Sorin mi-au zis: „Continuă, că uite, în sfârșit sunt atenți, mergi mai departe!”. Și mergeam, iar în timpul ăsta mi-a venit gândul: „Bine, dar eu n-am coloană vertebrală? Că lumânarea asta ar trebui să se oprească, totuși, în ceva…” Și atunci m-am trezit.

De actorii vedetă nu ți-a fost teamă? Ai debutat alături de Ștefan Iordache…

Da, prima dată când am mers la repetiție mi-a fost atât de frică, încât am luat-o pe mama cu mine. Aveam 15 ani, mă impresiona, îl adoram. Știu că mi-au zis ai mei, tata prin telefon din America, mama de aici: „Cum ți-o fi norocul… Lui ori îi plac foarte mult partenerii, ori nu-i plac deloc. Vezi și tu…” Cât noroc am avut că m-a plăcut! Am simțit asta tot timpul. La un moment dat s-a anulat un spectacol, aveam un soi de premoniție, cred că a fost chiar ultimul meu spectacol, înainte să nu se mai joace. Nu mai știu de ce, cred că era cineva bolnav și s-a anulat în ultimul moment. Eu eram în costum. M-am dezbrăcat frumos, am ieșit din teatru și stăteam la intrarea actorilor de la Teatrul Mic și plângeam. A venit și a stat cu mine și a fumat o țigară, m-a luat în brațe și mi-a zis că e foarte frumos că pot să plâng încă din cauza asta și să nu ajung niciodată la punctul în care să nu mă atingă atât de mult faptul că nu se mai joacă un spectacol. Și acum îmi dau lacrimile… Simțeam că mă iubea și eu îl adoram și încă nu-mi vine să cred că a plecat. Mi-e atât de dor de el! Ne-am întâlnit la TIFF ultima dată, când a primit premiul pentru întreaga activitate. M-am dus la el și l-am îmbrățișat când a ieșit din scenă și mi-a zis: „Măi fetiță, ce m-aș bucura să mai lucrăm împreună!”, dar n-am mai apucat… Însă orice s-ar întâmpla eu am marele privilegiu că Ștefan Iordache a fost primul meu partener pe scenă.

La un moment dat s-a anulat un spectacol, aveam un soi de premoniție, cred că a fost chiar ultimul meu spectacol, înainte să nu se mai joace. Nu mai știu de ce, cred că era cineva bolnav și s-a anulat în ultimul moment. Eu eram în costum. M-am dezbrăcat frumos, am ieșit din teatru și stăteam la intrarea actorilor de la Teatrul Mic și plângeam. Ștefan Iordache a venit și a stat cu mine și a fumat o țigară, m-a luat în brațe și mi-a zis că e foarte frumos că pot să plâng încă din cauza asta și să nu ajung niciodată la punctul în care să nu mă atingă atât de mult faptul că nu se mai joacă un spectacol. Orice s-ar întâmpla eu am marele privilegiu că Ștefan Iordache a fost primul meu partener pe scenă.

Ce șanse are această generație să fie la fel de puternică și apreciată precum ceea ce e numit de obicei „generația de aur”?

Suntem toți conștienți că atunci erau câte opt într-o clasă și nu trebuia să se bată cu Internetul, televiziunea și jocurile pe computer. Uită-te câtă informație e în jur, câte forme de divertisment, o mie de canale de televiziune, o mie de cluburi, o mie de filme, mall-uri.

Bine, dar teatrul nu e doar divertisment, nu?

Nu e divertisment, dar lumea noastră e axată mai mult pe divertisment, pentru că nivelul de stres e uriaș, acum, când toată lumea muncește ca să acumuleze tot mai mult și deja ajunge într-o buclă în care nu-și mai dă seama că muncește în gol și că nu-și mai hrănește sufletul cu nimic. Muncești ca să-ți cumperi a treia mașină, ca să te enervezi pe urmă că stai la stop… Lucrurile atunci erau mult mai simple și actorii din perioada aia au avut mult mai mult noroc. Pentru că noi n-am cerut să fim băgați câte 70 în facultate. Și să nu ni se acorde timpul care trebuie să ni se acorde. Ștefan Iordache, dacă atunci când era tânăr i s-ar fi spus cum ni se spune nouă: „Ai marea șansă să duci tava pe scena teatrului X”, atunci n-ar fi ajuns ceea ce este. Eu știu că am o generație foarte bună. Generația de aur de atunci a fost așa într-un anumit context istoric, într-un anumit timp și într-un anumit ritm al vieții pe care noi nu-l mai avem. Suntem mult mai mercenari pentru că nu ne permitem să fim altfel. Ei aveau timp… Noi trebuie să alergăm, să plătim și chiria. Ce familie să-ți faci? Cum să faci copii când ești plătit așa cum ești plătit? Și ți se spune: păi ești un actor tânăr… Tocmai, eu cred că ăsta e momentul, când ești tânăr.

Tu joci fără bani?

În producțiile studenților, sigur că da, cu mare drag!

Joci pentru bani?

Nu prea. E minunat să ai bani, sunt un om căruia îi plac moda, parfumurile și bijuteriile frumoase. Și îmi place să călătoresc și să mănânc la restaurant. Dar n-aș juca în ceva în care nu cred.