Ziua Mondială a Teatrului a fost creată de Institutul Internaţional de Teatru în cadrul Congresului Mondial din 1961, la Viena şi a fost sărbătorită prima oară în 1962, la 27 martie, ziua în care se deschidea stagiunea Teatrului Naţiunilor, la Paris. De atunci, în fiecare an, la aceeaşi dată, comunitatea teatrală internaţională, artişti şi public deopotrivă, precum şi centrele naţionale din cele o sută de ţări membre ale Institutului Internaţional de Teatru, celebrează Ziua Mondială a Teatrului, ca un moment de afirmare a forţei de comunicare a artei scenice, ca mod de expresie a umanităţii, dincolo de toate frontierele geografice sau culturale, lingvistice, religioase sau politice.
În fiecare an, de Ziua Mondială a Teatrului, o personalitate din lumea teatrului sau din alt domeniu al culturii este invitată să-şi exprime gândurile legate de acest eveniment, într-un Mesaj internaţional, care se difuzează în lumea întreagă, în zeci de limbi.
Anul acesta, Mesajul internaţional este semnat de Anatoli Vassiliev, cunoscut regizor de teatru și profesor din Rusia, fondator al Școlii de Artă Dramatică de la Moscova și profesor de teatru la Lyon. Este considerat unul dintre cei mai importanți regizori ai generației sale, care treptat a câștigat o reputație internațională. Școala pe care a fondat-o s-a transformat într-un laborator de experimente, asupra vocii și corpului actorului. Vassiliev s-a dedicat montării textelor non-teatrale, cu scopul de a le pune în discuție valoarea literară. Având o educație muzicală serioasă, Anatoli Vassiliev se întoarce adesea la muzică în creațiile sale. Studiază materialitatea sunetului, intonația, căutând să transpună cuvântul în mișcare: sunetul trebuie să devină carne. Din 2006, după ce a avut un conflict cu autoritățile de la Moscova, a renunțat la poziția lui de la Școala de Artă Dramatică și a ales Europa, lucrând la Paris, Lyon și Londra.
Pentru anul 2016, Mesajul de Ziua Internațională a Teatrului îi aparține. Vi-l oferim integral în traducere din limba rusă realizată de Bogdan Budeș.
E nevoie, oare, de teatru?
Întreabă mii de profesioniști dezamăgiți de teatru și milioane de oameni obosiți de el.
La ce ne trebuie?
În vremurile când scena e atât de neînsemnată prin comparație cu suprafețele orașelor și întinderile țărilor în care se desfășoară tragedii veritabile ale vieții reale?
Ce este el pentru noi?
Loje aurite, fotolii de catifea, culise murdare, glasuri stridente sau, dimpotrivă, cutii negre înecate în mizerie și sânge, pline de trupuri goale și turbate?
Ce poate spune el?
Totul!
Teatrul poate spune tot.
Și cum trăiesc zeii din ceruri, și cum se chinuie cei închiși în peșteri, și cum te înalță pasiunea, și cum te poate distruge dragostea, și cum nimeni n-are nevoie de omul bun, și cum domnește înșelăciunea, și cum trăiesc oamenii în apartamentele lor, iar copiii în lagăre de refugiați, și cum e să te întorci într-un pustiu, și cum se despart oamenii – teatrul poate vorbi despre tot.
Teatrul a fost și rămâne veșnic.
Iar acum, în ultimii cincizeci, șaptezeci de ani, e cu atât mai mult necesar. Fiindcă dintre toate artele publice, doar în teatru cuvintele trec din gură în gură, privirea e față către față, mâinile și trupurile se ating. El nu are nevoie de mijlocitor între om și om – e partea transparentă a luminii, nu e nici sud, nici nord, nici est, nici vest – e el însuși lumina care se revarsă din toate cele patru zări, recognoscibilă și de prieten, și de dușman.
E nevoie de diferite feluri de teatru.
Iar dintre toate diferite și nenumărate, cele mai cerute sunt formele arhaice de teatru. Teatrul formelor ritualice nu trebuie pus în opoziție cu teatrul popoarelor civilizate. Cultura laică e din ce în ce mai goală de conținut, iar „informația culturală” ia locul realităților simple și al întâlnirii cu ele.
Teatrul e deschis. Intrarea e liberă.
Dați la dracu’ gadgeturile și computerele – mergeți la teatru, umpleți rândurile la parter și la balcon, ascultați cuvintele rostite și priviți imaginile vii – teatrul e dinaintea voastră, nu-l desconsiderați și nu-l treceți cu vederea în graba vieții voastre.
E nevoie de teatru de tot felul.
De un singur fel nu e nevoie – de teatrul jocurilor politice, de teatrul capcanelor politice, de teatrul politicienilor, de teatrul politicii. De teatrul terorii zilnice – individuale sau colective –, de teatrul cadavrelor, și de teatrul sângelui în piețe și pe străzi, în capitale sau în provincie, de teatrul bătăliei între religii și culturi diferite.
Print