Cred că aproape nu există exegeză, eseu, cronică ori chiar și numai câteva notații fugare în cursul cărora să se încerce a se da seama despre Macbeth-ul lui Shakespeare și felul în care a fost el transpus în spectacol și să nu se repete cvasi-obligatoriu câteva lucruri.
Și anume că “piesa scoțiană” ar fi una blestemată, că trebuie să ai mult curaj să o pui în scenă, că mai mult ca sigur că te-ai născut într-o zodie norocoasă în cazul în care a dat bunul Dumnezeu ca spectacolul „să-ți iasă”. Aceasta în pofida faptului că majoritatea exegeților susțin sus și tare că în această tragedie Shakespeare totul s-a aflat foarte aproape de perfecțiune. Drept care unui profesionist ori unor profesioniști ai scenei Macbeth nu prea ar trebui să le ridice probleme.
Iată, de pildă, un cercetător mai vechi, însă cum nu se poate mai serios și mai temeinic, așa cum a fost Haig Acterian, invoca ceea ce el numea desăvârșirea scrierii, precizând că aceasta își află sursa în împlinirea condițiilor constituirii dramei elisabetane, în energia textului, în eliminarea inutilităților, în sobrietatea stilistică. La rândul său, polonezul A. Žurowski, considerat în țara sa și nu doar acolo un succesor de seamă al lui Jan Kott, subliniază concentarea, comprimarea, aplecarea doar spre ceea ce înseamnă tensionarea situațiilor dramatice pe care le probează scrierea și ajungea la concluzia categorică în conformitate cu care “în Macbeth nu e loc de umplutură”.
Poate mai des decât ceea ce am enumerat mai sus apar în comentarii observații referitoare la importanța Vrăjitoarelor, a semnelor premonitorii, a nopții, a sunetelor înfricoșătoare, a cântecelor bizare, a interjecțiilor, a cucuvelelor.
Indiscutabil, de toate acestea a ținut cont regizorul Sziksai Rémusz atunci când a trecut la întocmirea textului de spectacol (directorul de scenă a colaționat mai multe traduceri care circulă pe piața maghiară) și a regizat montarea cu Macbeth de la Teatrul Jaszai Mari din Tatabánya-Ungaria pe care am văzut-o cu ocazia celei de-a XII-a ediții a Festivalului TESZT care s-a desfășurat, în organizarea, Teatrului Maghiar de Stat Csiky Gergely între 20 și 26 mai la Timișoara. Avem, așadar, în acest spectacol, și energie, și concretețe, și eliminarea oricărui lucru care ar putea părea în plus. Aceasta însemnând, pesemne, că Sziksay Rémusz s-a născut într-o zodie norocoasă. Avem și apreciez în consecință o foarte bună coordonare a ansamblului (reușite sunt scenele colective, de grup), dar și izbutite creații individuale. Ele se datorează actorilor Nagypál Gábor, Danis Lidia, Crespo Rodrigo, Dévai Balász, Figezcky Bence,Kardos Róbert, Király Attila, Maróti Attila, Mikola Gergö, Pilnay Sára, Szakács Hajnalka, Crespo Antonio, despre care aș fi dorit să scriu mai multe dacă instrumentele de documentare pe care le-am avut la dispoziție ar fi atașat numelor lor și rolurile aferente. În astfel de condiții, mă mulțumesc cu remarci apreciative la adresa felului în care au fost aduși în scenă Duncan (puțin naiv, nițel prostuț, relativ ridicol), Macbeth (cu zbaterile lui sufletești puternice, cu frica atotstăpânitoare, cu obsesia că în nici un caz crima nu îi va rămâne nepedepsită și că cel ce va face asta va fi obligatoriu Banquo, bine, proeminent conturat scenic de actorul căruia i-a fost încredințat rolul), Lady Macbeth, sponsorul moral și instigator al crimei, Malcom și Macduff. Dinamismul, energia sunt generate deopotrivă de decorul veșnic în mișcare creat de Fekete Anna. Ea a imaginat un complex de paralelipipede din care ies ori se ascund nu doar Vrăjitoarele, ci și alte personaje. Contribuie la toate și conceptul video, capturile live de chipuri și imagini, persistența portretelor, costumele create de Kiss Julci, care subliniază atemporalitatea faptelor, adică perpetuarea crimei ca instrument politic, muzica scrisă de Kákonyi Árpád, mișcarea imaginată de Király Attila, luminile concepute și asigurate de Gergely Erzsébet și Mervel Miklós, spațiul sonor creat de Piroșka Ádám și Molnár Péter. Spectacolul fiind construit pe teme-forte precum aceea a permanenței și perpetuării trădării, a imposibilității opririi marelui mecanism al sorții și predestinării (de aici și finalul), crimei și terorii ca elemente pe care se fundamentează scrierea istoriei.
Foarte proeminente sunt în această versiune a lui Macbeth vrăjitoarele. Schiloade, în cârje, cârjele părând să inspire și formatul pumnalelor ori al spadelor. Coroana mi s-a părut a fi una de fier, înroșită, făcută din gloanțe, din elemente predestinate detonării, morții. Deloc întâmplător, de altfel, de vreme ce spectacolul cu Macbeth de la Teatrul Jászai Mari din Tatabánya-Ungaria se prezintă ca o explorare în anatomia și arheologia crimei.
Teatrul “Jászai Mari” din Tatabánya-Ungaria
MACBETH de William Shakespeare
Text de spectacol realizat de Sziksai Rémusz după traduceri de Szabó Lörincz, Kalay Géza și Szabó Stein Imre
Regia: Sziksai Rémusz
Costume: Kiss Julcsi
Decor: Fekete Anna
Muzica: Kákonyi Árpád
Mișcare: Király Attila
Lumini: Gergey Erzsébet și Mervel Miklós
Sunet: Piroska Ádám și Molnár Péter
Cu: Nagypál Gábor, Danis Lidia, Crespo Rodrigo, Dévai Balász, Figezcky Bence,Kardos Róbert, Király Attila, Maróti Attila, Mikola Gergö, Pilnay Sára, Szakács Hajnalka, Crespo Antonio
Data reprezentației 24 mai 2019
Print