Yorick vă invită în aceasta toamnă la concurs. Tema concursului: „Propuneţi o schemă de reabilitare a sistemului teatral românesc”. Trimiteţi la redacţie, până pe 1 octombrie, un text pe această temă. Pe cele mai interesante le vom publica şi le vom premia. Premiul constă în câte trei pachete de cărţi din colecţia de teatru Yorick de la Editura Nemira.
Anca Mihaela Giurgiu, una dintre cititoarele noastre, propune o imagine inedită asupra peisajului teatral actual şi câteva măsuri care, din punctul ei de vedere, ar ajuta teatrul autohton.
În minunata şi turbulenta mea carieră de om de teatru, am dat şi peste bune, şi peste rele.
Sinceră să fiu, în momentele în care am colaborat direct, mi se părea ca toata lumea vorbeşte despre stagiune, despre spectacole, parcă fiecare om întâlnit pe stradă era gata-gata să mă întrebe când e următorul spectacol…
Când s-a sistat colaborarea, am avut senzaţia că am intrat într-un „vid teatral”, nu vedeam afişe, mi se părea că nimeni nu ştie nimic despre teatru şi nici nu i-aş putea face pe oameni să devină interesaţi.
Teatrul, ca artă scenică, e undeva pe marginea prăpastiei, dar poate şi dintr-un avânt „muncitoresc”, prin care, fără a socoti consecinţele, scena a devenit macabră sau plină de goliciuni insipide.
Nu spun, ce-i frumos şi lui Dumnezeu îi place…da, dar în alt context.
Nici ca om de teatru, nici ca spectator nu admit goliciunile, de dragul publicului amator de erotisme, pe bani puţini. Iar despre macabru, mă feresc să-i prezint fiicei mele teatrul, de teamă să nu asist la crime, bătăi însângerate şi corpuri fără viaţă apărute pe scenă.
Teatrul românesc suferă cumplit din cauza talentului extraordinar al actorilor de dramă. De aceea, prima şi cea mai importantă schimbare ar fi ca, pe o perioadă scurtă, de măcar cinci ani, să fie interzis ca în teatrul românesc să se joace drame.
Vreau să aud sala duduind de râsete sau să mă tem că va trebui să reparăm clădirile, din cauza cântecelor vibrante din muzicaluri. Putem, cu siguranţă, să încercăm.
Să concurăm cu televiziunea nu putem – trebuie să scoatem publicul din casă, să-l obligăm să facă un duş, să-şi pună ciorapii cei buni şi poşetuţa de piele, să folosească un parfum scump şi să uite vocabularul de stradă, astea toate cer un efort susţinut.
Pentru a putea ajuta publicul, paradoxal, aş mări preţul biletelor. Nu tresăriţi, că nu e cazul. Atunci când lumea va înţelege că teatrul este, totuşi, un lux, că participarea la un spectacol de calitate este o onoare şi nu e la-ndemâna oricui, atunci vom avea ocazia să ne reconstruim publicul de calitate care are capacitatea de a savura arta scenică. Poate sufăr de snobism teatral, dar simt că am dreptate, cu fiecare fibră a sufletului meu.
Dar, unui public de calitate nu-i putem oferi un spectacol de amatori. Înainte de toate, în teatrul românesc aş face o triere „la sânge”, actorii să fie frumoşi sau interesanţi – cu trăsături fizice uşor de recunoscut şi apreciat –, cu voce bună şi cu comportament exemplar. De reţinut, aş angaja actori care nu se simt mai puţin importanţi dacă li se cere să dea o audiţie pentru obţinerea unui rol.
Actorii sunt sufletul unui teatru, dar nu trebuie neglijaţi ceilalţi „participanţi” a căror triere ar fi dificilă, dar nu imposibilă. Oameni cu pregătire în domeniu, care vor neapărat să lucreze în teatru, nu ar avea de ce să fie refuzaţi, tineri care vor să colaboreze să fie ţinuţi aproape de scenă, oameni cu idei multe şi bune – promovaţi.
N-am să uit niciodată grila după care ne dădeam seama dacă ne-am arătat dovada talentului, în studenţie : dacă maşiniştii erau atenţi atunci când evoluai pe scenă însemna că-ţi făceai bine treaba.
Aşadar, de la mic la mare, cu schimbări mărunte sau paşi uriaşi, cred că Teatrul Românesc are şansa să-şi păstreze fruntea sus. Depinde de noi toţi, aparţinători sau nu artei spectacolului, să devenim mai buni şi mai întelegători, să ne ferim cămăruţa sufletului care-i aparţine teatrului, pentru că, nu-i aşa, în fiecare dintre noi sălăşluieşte un artist.
Print
si ce faci cu cei care se spala, studiaza, se imbraca decent si se dau cu parfum bunicel, care iubesc teatrul, dar… la naiba!, nu au bani asa multi pentru un bilet scump…? eu vin din provincie in Bucuresti – noroc ca am acolo o prietena care ma gazduieste moca – ca sa vad un spectacol-doua… Deci: bilete de tren, Dus-Intors, 10 ore pe tren, bilete de spectacol, eventual un autobuz-doua, un metrou sau/si un taxi si am rezolvat doza de cultura. Crezi ca am atatia bani??? O data pe an vin la Bucuresti. Si imi croiesc amintiri de-mi tin de cald.
Si eu cred ca actorii trebuie sa fie oameni speciali. Sa aiba o bogatie spirituala aparte. Dar, cand ma uit la tinerii studenti, imbracati ca naiba, cu fulare, sepci, blugi cu tur lasat, sosete aiurite trase peste pantaloni… imi vine sa vars. Pai unde e prestanta unui George Vraca?????????? DUmnezeule mare!……. Studentii nostri isi petrec vremea in cafenele, la castinguri, la karaoke, cu beutura in mana, au un limbaj de ti se incretesc urechile si de citit — cum sa-i pui sa citeasca? Si nici cu profesorii nu mi-e rusine: amantlacuri, pile, aventuri, aluzii sexuale in discurs, total dezinteresati de actul educational, sarsanale, doctorate si doctorande care isi traduc lucrarile… la traducatori, evident…. si ETC.asta e lumea teatrala de azi! nu-mi vine sa cred ca exista un Andrei Serban, sincer. Dar el face parte din alte vremuri, alta scoala, alta viata.
Intr-adevar stiu si eu ca in Bucuresti pretul unui bilet la Teatru este mare. La noi la Targu Mures e mai acceptabil. Un om care se respecta pe sine intotdeauna va veni aranjat, spilcuit si pregatit sa se lase prada artei frumosului, calcand intr-un teatru. Din pacate, de mult prea multe ori aceasta pregatire cere sacrificii imense financiare. Pe de alta parte, pe undeva e si vina noastra, a tuturor celor care nu am sustinut teatrele mai mici din tara, prin simpla noastra prezenta, dar am dat buluc la reprezentatiile bucurestene.
In ceea ce priveste al doilea comentariu, e trist. E vina fiecarui tanar sau matur student ca nu ia in serios menirea pe care s-a angajat s-o aiba din momentul inscrierii la o Universitate de Teatru. Fiecare dintre ei arata respectul fata de cei din jur, oglindindu-se si oferindu-se lumii. Este asadar greseala lor, pe care trebuie sa si-o asume si pe care o vor plati scump, in cariera.