Este în Teatrul Nottara de peste 50 de ani, timp în care a jucat roluri cuceritoare, alături de unii dintre cei mai mari actori ai teatrului românesc, de la George Constantin la Ștefan Iordache, de la Gilda Marinescu la Alexandru Repan. În acest an împlinește 80 de ani, iar pe 14 februarie are premiera cu spectacolul „Repetiția vieții mele”, în regia lui Alexandru Jitea, pe scena aceluiași teatru Nottara căruia i-a rămas aproape mai bine de jumătate de secol. Textul, scris special pentru ea de dramaturgul Claudiu Sfirschi-Lăudat, e o poveste despre o viață petrecută pe scenă… Anda Caropol, într-un dialog la o ceașcă de cafea, povestește despre teatrul tinereții ei, despre o existență petrecută pe scenă, despre o frumoasă prietenie cu Radu Tudoran și despre ceea ce înseamnă pentru ea acest rol pe care-l consideră un cadou și un „cântec de lebădă”.
Ce v-a plăcut la rolul din „Repetiția vieții mele”? Ce v-a făcut să-l simțiți aproape de dvs?
L-am simțit aproape de mine, în primul rând pentru că am simțit că a fost scris chiar pentru mine. Pentru că autorul mă cunoștea de mult și-mi știa toată cariera. Și cea mai mare bucurie a mea, pe lângă actorii din distribuție, a fost că am lucrat cu tehnicul. Iar faptul că vine un coleg care-ți spune: „Vai ce bună ești în spectacolul acesta!” sigur, e foarte important… Dar când vine un sunetist sau un electrician și spune: „Doamna Anda, ați fost minunată…”, asta pentru mine înseamnă ceva extraordinar.
Traseul pe care-l creează autorul în text seamănă cu viața dumneavoastră?
Da, seamănă, pentru că viața mea a fost teatrul și n-aș fi putut să fac vreodată altceva. Sunt aici, în Teatrul Nottara, de peste 50 de ani.
Și vă dau lacrimile când spuneți asta…
Da… sunt lacrimi de bucurie și nostalgie. Viața mea în Teatrul Nottara a început cu rolul din „Sonet pentru o păpușă”.
Dacă v-aș întreba cum era Anda Caropol la 20 de ani și cum e acum? Cum s-a schimbat?
Am câștigat, cred, și uman, și profesional. Dar… oricât aș vrea să realizez că împlinesc 80 de ani, nu pot. E adevărată treaba aia că, dacă sufletul ți-e tânăr, așa te simți. Nu o dată mi s-a întâmplat să vreau să-mi pun o fustă scurtă, ca să vin la repetiție. Și pe urmă m-am gândit: „Dar stai, că ai 80 de ani…” (râde).
Dar când începe bătrânețea? Începe vreodată?
Pentru mine nu… Însă mă sperie nu atât bătrânețea, cât pericolul unei boli, care să mă facă să nu mă mai pot mișca. Sigur că am un șoc când văd actrițe de vârsta mea și văd cum a trecut timpul peste ele și aproape mă doare. Cum eram eu la 20 de ani mă întrebi? Ușor inconștientă… Frumoasă… Și îmi plăcea la nebunie marea.
Eram adolescentă. Și-mi aduc aminte că era o concurență mare în casă pe aparatul de radio. Pentru că tata era meloman convins și făcea audiții acasă și-i mulțumesc mereu, fiindcă, fără să vreau, am o cultură muzicală bună. Tata era avocat. Și-și chema prietenii acasă și făcea un fel de serate muzicale. Iar la singurul aparat de radio pe care-l aveam în casă el voia să asculte concerte și eu voiam să ascult teatru la microfon. Și era o mare bătălie acolo în casă. Deci nu s-au mirat deloc părinții mei că vor să dau la teatru…
Ați spus mereu că marea dumneavoastră „boală” a fost teatrul. Dar când ați luat „microbul”?
Eram adolescentă. Și-mi aduc aminte că era o concurență mare în casă pe aparatul de radio. Pentru că tata era meloman convins și făcea audiții acasă și-i mulțumesc mereu, fiindcă, fără să vreau, am o cultură muzicală bună. Tata era avocat. Și-și chema prietenii acasă și făcea un fel de serate muzicale. Iar la singurul aparat de radio pe care-l aveam în casă el voia să asculte concerte și eu voiam să ascult teatru la microfon. Și era o mare bătălie acolo în casă. Deci nu s-au mirat deloc părinții mei că vor să dau la teatru…
Și ce v-a atras așa de tare la teatru?
Îmi plăcea această lume. Făceam pasiuni… Mă duceam și vedeam de nu știu câte ori un spectacol, vizavi de mine stătea un actor celebru, toată ziua stăteam în balcon să-l văd când vine, când pleacă… Dar culmea e că prietenele mele, colegele mele, profesorii, au fost cu toții uimiți când au auzit că vreau să dau la teatru. Pentru că eram o fire teribil de timidă, eram foarte tăcută, nu-mi plăcea și nu-mi place nici acum să vorbesc în ședințe publice.
Și cum s-a împăcat cu timiditatea o actriță celebră?
Nu știu… Dar a trebuit s-o înving. M-am obișnuit în timp și cu emoția. Și a fost ceva extraordinar să stau alături de actori pe care-i urmăream din culise: George Constantin, Ștefan Iordache… Și asta m-a ajutat să-mi înving emoțiile. Ei m-au ajutat mult. Probabil că plăcerea de a fi pe scenă și de a face meseria asta a fost mai puternică decât timiditatea mea și a învins-o. Iar în momentul în care eram pe scenă tot restul se estompa.
Vorbeați despre copilăria dvs și de concertele la radio. Dar cum arăta lumea din jurul dumneavoastră la acel moment?
Casa mea era prin centrul Bucureștiului, prin zona Batiștei, într-un apartament frumos. Eram singurii proprietari din bloc. Mă întrebi cum era copilăria mea… Era altfel decât lumea de azi. Am avut niște părinți minunați, mama mea era casnică, ardeleancă. Tata era de origine greacă. Părinții lui erau din Constanța, unde mi-am și petrecut copilăria, de aici și marea mea iubire pentru mare. Și acum iubesc marea la nebunie și pur și simplu nu pot să nu merg la mare vara. Eu cu soțul meu mergeam acolo, ne puneam cortul pe mal și acolo stăteam toată vara. Și am avut o perioadă foarte frumoasă, minunată, când ne-am împrietenit cu Radu Tudoran. Am fost una din slăbiciunile vieții lui… Și cred că undeva, în „Maria și marea” mă recunosc…
Apartamentul de pe Batiștei nu-l mai am acum. După ce s-a prăpădit și tata, n-am mai avut bani să-l întrețin. Mă despărțisem de soțul meu, actorul Ion Marinescu, și eram singură și nu mai aveam posibilitatea să-l întrețin. Așa că m-am mutat de acolo, împreună cu o prietenă minunată cu care locuiesc și acum. Era recuziteră la teatru și ne-am împrietenit dintr-o întâmplare. La un moment dat eu a trebuit să plec în America și n-aveam cu cine să las câinele și nici pe tata, care trăia. Ea s-a oferit atunci să stea cu câinele și să aibă grijă de tata și așa a început o prietenie de o viață… Dacă Anca ar dispărea mâine din viața mea, eu n-aș ști nici să dau drumul la mașina de spălat. Pentru că sunt total atehnică. Și refuz să învăț și să citesc mesajele de pe telefon și să dau mesaje.
Dar de ce refuzați?
Pentru că nu-mi place această lume tehnică… Mult timp am refuzat și telefonul.
Comunismul v-a afectat în vreun fel copilăria, adolescența?
Nu, treaba asta cu politica pe mine m-a depășit total. Doar la un moment dat am avut chiriași băgați cu forța în apartament. Dar eu eram în afară, aveam o lume a mea. Era o lume compusă din muzică, din cărți, animale… Am avut patru boxeri în viața asta. Iar acum avem o pisică.
Există vreo imagine din copilărie care v-a marcat?
Pasiunea tatălui meu pentru muzică și faptul că în fiecare săptămână își chema prietenii și se făcea un fel de serată. Am și acum podul plin de discuri de vinil… Sunt o comoară.
Podul dvs e plin de discuri?
Da… de discuri și de fotografii și instrumente de fotografiat. Pentru că am mai avut o pasiune, care mi s-a tras de la soțul meu: fotografia. Acolo lângă apartament era o cămăruță pentru servitori și-mi făcusem o cameră obscură, unde developam pozele, le măream… Fotografiam natură, oameni, marea, făceam fotografie alb-negru. Și acum există în pod aparatul de mărit, pe care nu-l mai folosesc. Nu se mai fac azi poze alb-negru…
Dacă tot vorbiți de fotografie, vă amintiți imagini, cum arăta Bucureștiul când ați intrat la facultate?
Era Bucureștiul tinereții mele… Când am intrat la institut, acolo îmi petreceam tot timpul și seară de seară eram la teatru. Mama nu se învăța deloc cu chestia asta… că veneam mereu pe la ora 10 seara acasă. Parcă era mai frumos pe-atunci Bucureștiul, într-adevăr. Sau poate era doar bucuria tinereții.
Vă amintiți ziua în care ați dat la facultate?
Da, mi-amintesc coadă mare și multe emoții. Apoi mi-aduc aminte că am avut niște profesori minunați. Am făcut o școală frumoasă.
Care e ce mai important lucru pe care l-ați aflat prin teatru?
Despre mine am descoperit faptul că n-am făcut niciodată un rol pentru a fi recompensată într-un fel. Am făcut din drag, din trăire și din convingere. N-am avut ambiții cu premiile… Am fost foarte uimită când am luat premiul de interpretare al Fundației „Camil Petrescu”. M-am bucurat, dar n-am făcut teatru pentru asta. Și nu m-am luptat niciodată pentru un rol. Rolurile au venit ele la mine. Am avut parte și de regizori minunați… Vlad Mugur, Dinu Cernescu…
Ce anume căutați dvs la un regizor?
Să reușească să scoată din tine ceva ce n-ai crede că există și ceva ce n-ai crede că ești în stare să dai. Asta mi se pare cel mai frumos lucru. Adică să te ajute să nu te repeți la nesfârșit.
De ce ați rămas în Nottara peste 50 de ani?
Mi-a fost bine aici. Am avut câteva evadări, dar aici mi-a fost cel mai bine. Mai ales că mare parte din timp am fost sub directoratul lui Horia Lovinescu. Să ai parte de un director ca Horia Lovinescu și de un secretar literar ca Alecu Paleologu nu-i puțin lucru… Nu-ți mai trebuia altceva.
Cum era Horia Lovinescu?
Era un boier… Și el, și Alecu Paleologu erau boieri, erau de rasă. Și se simțea asta în relația cu oamenii, cu angajații… Și scria minunat. Am jucat în mai multe piese de-ale lui. Scria piese special pentru actorii din teatru. A scris pentru Alexandru Repan, pentru Gilda Marinescu… De fapt, mă gândesc mult la Gilda Marinescu atunci când joc acest rol din „Repetiția vieții mele”. Pentru că așa a fost și viața ei, exact ca a personajului din această piesă, și pentru că chiar așa s-a întâmplat cu Gilda: a fost găsită moartă. După ce a fost scoasă la pensie, a clacat. Teatrul era viața ei…
Care a fost cel mai dificil moment din viața dvs?
Momentul despărțirii de soțul meu…
L-ați iubit…
Da! Era un excelent actor. A fost trist pentru că a fost despărțirea destul de urâtă, procesul a fost greu. A fost greu faptul că trebuia împărțit un apartament care era al părinților mei, că se numărau prizele, era trecută la partaj colecția de reviste Pif, mașinuțele, bibelourile. A fost un moment greu, dar m-am ridicat… Însă altă legătură mai serioasă în viață n-am mai avut.
Când treceți acum pe lângă casa unde ați copilărit ce simțiți?
E multă nostalgie, firește. O singură dată m-am dus acolo, am urcat în apartament. Și erau niște birouri… De-atunci, n-am mai fost niciodată.
Acest rol a venit exact la momentul când aveam nevoie. Ceva la care nu mă așteptam și care m-a uluit, nu cred că anul 2019 îmi putea face un dar mai minunat decât acest spectacol… Anul 2019 este și anul în care împlinesc 80 de ani. Mă rog la Dumnezeu să fiu sănătoasă ca să pot să joc cât mai mult timp acest spectacol pe care eu îl numesc cântecul meu de lebădă…
Aveți vreun regret?
M-am gândit mult, așa cum se gândește și personajul din „Repetiția vieții mele”. Dar nu, nu regret că n-am copii. Mă tem că n-aș fi avut răbdare și timp să fiu mamă. Deci nu regret.
Cum e teatrul de azi din punctul dvs de vedere?
Sunt lucruri care nu-mi plac, spectacole vulgare… cuvinte vulgare. Asta mă supără. Dar sunt actori tineri foarte buni și mă înțeleg foarte bine cu ei. Asta vreau eu de la un actor, să simt că-și iubește meseria. Iar teatrul trebuie să fie înainte de toate emoție.
Dumneavoastră sunteți acum în punctul în care vreți să fiți?
Da. Acest rol a venit exact la momentul când aveam nevoie. Ceva la care nu mă așteptam și care m-a uluit, nu cred că anul 2019 îmi putea face un dar mai minunat decât acest spectacol… Anul 2019 este și anul în care împlinesc 80 de ani. Mă rog la Dumnezeu să fiu sănătoasă ca să pot să joc cât mai mult timp acest spectacol pe care eu îl numesc cântecul meu de lebădă…
Print