Acum câțiva ani buni am ajuns întâmplător într-o seară, la teatrul studențesc Podul. Acolo le-am întâlnit pentru prima oară pe Crista Bilciu și Anda Saltelechi. Regizoare și actriță. Spectacolul era un experiment excelent după „Hamlet”. Apoi au trecut anii și următoarea întâlnire importantă cu acest cuplu de creatoare a fost „Nostalgia 53”. Era în 2013 și se întâmpla în clădirea Carol 53. Am spus-o la acel moment și am repetat-o de câte ori am avut ocazia: „Nostalgia 53” este unul dintre cele mai valoroase spectacole independente din ultimul deceniu, un spectacol care ar fi meritat ceva mai multă atenție… Un spectacol de care astăzi mi-e dor și pe care mi-aș dori oricând să-l pot revedea. Am revăzut-o apoi pe Anda Saltelechi pe scena Teatrului Odeon, unde este acum angajată și unde o puteți vedea în cel mai recent spectacol al lui Alexandru Dabija: „Svejk”. Când m-am întâlnit cu Anda să stăm de vorbă despre teatru, am fost la ea acasă. Și n-a fost deloc o întâlnire obișnuită pentru că înainte am văzut o repetiție generală cu un one-woman show care va avea premiera în cadrul Festivalului Internațional al Recitalurilor Dramatice „Valentin Silvestru” de la Bacău. Acum un an, Crista Bilciu, care este și o scriitoare talentată și premiată, a câștigat concursul de dramaturgie de la Bacău, cu monodrama „Pe jumătate cântec”, obținând Premiul „Valentin Nicolau”. Textul, devenit acum spectacol cu Anda Saltelechi, va putea fi văzut în această ediție, pe 14 aprilie, înainte de Gala de Premiere. În sufrageria unui apartament de undeva din Pantelimon am asistat la o excelentă repetiție generală, cu tot cu chinurile, bucuriile și tristețile ei, am simțit din plin nebunia de a face teatru a două fete care, de când au venit în București, s-au luptat cu viața ca să-și împlinească visul. Iar visul lor a purtat ani întregi un singur nume: „teatrul”. După ce ne-am despărțit de Francesca, personajul ei din acest one-woman show – pe care îl puteți vedea în această seară la Podul –, am stat de vorbă despre drumul ei prin viață. O poveste care ar putea fi un roman sau… un spectacol de teatru.
Cum e viața de tânăr actor într-un teatru de stat?
Începe să fie mai bine. Când am intrat în Odeon, eram ușor speriată de bombe. Mă simțeam atât de mică… Și nu-mi venea să cred că am reușit.
Și ce anume te speria?
Că nu aveam experiență.
Păi nu lucraseși în teatrul independent?
Da, dar dintr-odată să deschiseseră porțile și speranțele și acum aveam și un salariu.
Până atunci nu avuseseși niciodată salariu?
Eu am lucrat în învățământ vreo 5 ani. Am făcut Facultatea de Litere la Târgu Mureș. Un an am fost profesoară la Sângeorgiu de Pădure, undeva în județul Mureș, și după aceea am venit în București și nu mi-a plăcut deloc. Nu mi-am dorit niciodată să fiu actriță. Eu sunt o persoană foarte timidă. Prima mea amintire de la cămin este că mama îmi zicea: „Hai, zâmbește la poză!” Și eu n-am putut să zâmbesc, sunt înlăcrimată în poza aia de la patru ani. Eram îngrozitor de timidă, când venea cineva la noi eu mă băgam sub masă și îmi doream după un timp să mă bage cineva în seamă, să mă scoată afară de acolo. Tocmai de-asta, nu înțeleg ce se întâmplă atunci când mă urc pe scenă, ce se deconectează în mine, pentru că eu în mod normal n-aș putea să fac asta.
Și-atunci cum ai intrat în povestea asta?
Eram în sala de lectură de la Litere, cu ochelari la ochi și citeam. Eram patru fete acolo și a venit Crista așa agiată și a zis că are nevoie de două fete, că i-au plecat două dintre fetele din distribuție, că peste trei zile merge la Galați la un festival și că e un proiect fain. Și eu am zis: „Vin eu.” Niciodată nu mi se mai întâmplase mie să zic așa ceva. Pentru prima dată în viața mea am spus „Da”. Așa a început legătura mea cu teatrul. Dar când am jucat prima dată, am jucat cu ochii închiși. Jucam mama lui Richard oarbă…
Tu ai vrut să intri așa, cu ochii închiși?
Da, pentru că nu știam cum era să fii oarbă.
Voiai să experimentezi cum e să fii oarbă sau voiai să te protejezi?
Cred că voiam în primul rând să mă protejez să nu văd atâția oameni în fața mea. Mi se părea că fac o nebunie. Parcă nu eram eu.
Am descoperit că orice e posibil. Și cred că am descoperit oameni… Pe Cătălin Naum, care știi ce mi-a zis prima dată când m-a auzit zicând un text? „Ești urâtă ca noaptea, dar poți deveni un vis frumos”.
Atunci te-ai hotărât să faci teatru?
Nu. Nici gând… Atunci eram încă un copil. De fapt eu m-am maturizat foarte greu. Și chiar și acum, că nu mai am părinți, încă nu conștientizez totul.
Ești singură?
Da, tata a murit acum, pe 7 martie… Luna asta am fost în transă. La un moment dat nu-mi mai păsa ce se întâmplă. N-am putut să merg la înmormântare, pentru că aveam spectacol. Mereu am auzit asta, că nu știu care actor a jucat cu tatăl sau mama pe catafalc și mă întrebam ce faci dacă se întâmpla asta? Și mi s-a întâmplat… Știam că tata e bolnav și că la un moment dat o să se întâmple. Și într-o sâmbătă, acum fix o lună, am rugat-o pe o prietenă să mă ducă la Mureș cu mașina, tata era la spital. Am ajuns sâmbătă noapte, duminică m-am dus la mama la mormânt, am pus două flori, iar când a venit ora de vizită m-am dus să-l văd pe tata. Am plecat la București și a doua zi de dimineața m-a sunat sora mea că a murit și m-am întors la Reghin. Au fost cele mai cumplite patru zile din viața mea. Pe urmă am venit la București, pentru că aveam spectacol. M-am dus pe scenă la „Svejk” să facem cântecele și n-auzeam nimic… Mă simt foarte ciudat că n-am fost la înmormântarea tatălui meu. Parcă nici n-a murit.
Copilăria ta la Reghin cum a fost?
Superbă. M-am jucat. Târziu m-am apucat să citesc. Părinții mei nu erau intelectuali. Mama era bucătăreasă și-și dorea foarte mult să cânte. Nu știu de ce nu s-a făcut cântăreață. Cânta mereu, cânta când curăța cartofi… Iar tata era maistru într-o fabrică de mobilă. Deci ei nu citeau. Și nici eu până târziu…
Și totuși, ai ajuns la Litere…
Da, total convinsă că-mi doresc să devin profesoară.
Și cum a fost acel prim an de profesorat?
Am fost profesoară la Sângeorgiu de Pădure. Stăteam cu chirie. 50 de lei. Am stat întâi la o tanti unde am înghețat de frig și pe urmă la un moș pe care n-o să-l uit niciodată. Era genial, se trezea dimineața și-și făcea păpăraie cu slănină și bea vin din via lui. Omul nu bea apă. Nu era niciodată beat și mergea cu bicicleta prin sat. Iar în acel an eu am făcut un spectacol de teatru cu copiii.
Intrase deja microbul… Între timp ai aflat de ce te-a atras teatrul atât de tare?
Cred că mă atrage foarte tare momentul ăla când tu ești pe scenă. Parcă e altă realitate.
A doua oară ai deschis ochii pe scenă?
Da, a doua oară deja intervenise și ceva orgoliu. Mă transformam. Apropo de sinceritate și de ce-am învățat de la Andrei Șerban la Academia Itinerantă, trebuie să ai grijă să nu ți-o iei în cap. Pentru că e foarte ușor să deraiezi. Eu cred că nu e bine să te crezi prea bun. Cred că e bine să te îndoiești.
Și tu te îndoiești?
Da, prea mult.
Drumul a fost atât de interesant și mi s-au întâmplat atâtea, de parcă nici n-a fost viața mea. Da, cred c-a meritat. Doar că acum s-a întâmplat o mare dezamăgire. Lupți, lupți și când să deschizi ușa și să intri nu mai poți. Eu am un soi de oboseală. Un ceva care, atunci când vorbesc cu alți colegi de generație, la ei nu există. E vorba despre un background care e total altfel.
Timiditatea a mai dispărut?
Nu prea. Am emoții foarte mari. Pentru mine a fost o trecere foarte mare de la scenuțe de teatru independent la SCENĂ… Mi-era teamă că nu mă aud, că nu mi se vede fața. Mă intimida scena.
Când ai venit în București și te-ai apucat să faci teatru, ce portițe s-au deschis?
Portița Cătălin Naum și Teatrul Podul.
Deci ai lăsat deoparte povestea cu profesoratul și te-ai apucat de teatru?
Da, am venit la București să dau la facultate. Am picat. De mai multe ori.
Și asta te-a dezechilibrat?
Da. Când am venit în București – am venit împreună cu Crista – nu mi-a plăcut deloc orașul. Eram deprimată. Nu prea aveam unde să stăm. Până la urmă ne-am mutat undeva pe Căderea Bastiliei, într-o încăpere cât jumătate din bucătăria asta, aveam o saltea pe jos și șobolani. Stăteam la o băbuță de 80 de ani, într-o casă foarte frumoasă, boierească, dar sus de tot, acolo unde locuiam noi, fusese probabil cămăruța pentru slugi. Ne simțeam ca Raskolnikov… Între timp intrasem la facultate. Crista scria, lucra seara, eu încercam să mă odihnesc, n-aveam apă caldă, aveam un robinet pe hol cu apă rece, înghețată, și iarna plecam la școală mai devreme că acolo era mai cald. Nu știu cum am rezistat. Pe urmă am stat într-un beci, unde aveam limacși.
Ați locuit într-un beci?
Da, ne-a ajutat o prietenă. Am pus poliester pe pereți, ca să nu fie direct cimentul. Intram prin spate pe la câine, un câine rău, pe care-l chema Brutus și cu care mi-a luat o săptămână să mă împrietenesc. După aia, când am devenit prieteni, i-am povestit lui Brutus despre mama, pentru că în perioada aia murea mama…
Nu mai erai angajată la școală?
Nu. Mă lăsasem de asta, pentru că nu aveam timp să facem teatru… Și atunci a fost greu. Pentru că dintr-odată n-am mai avut bani.
Îmi mai trimitea tata bani, mai făceam mici ciubucuri cu spectacole cu școala, odată ea găsit Crista 600 de lei pe jos, veneau spre ea aduși de vânt… Trăiam foarte modest. Îmi pare rău că n-am scris un jurnal. S-au întâmplat atâtea de parcă am mai trăit o altă viață aici la București, iar viața de la Reghin și de la Mureș e altă realitate. Foarte straniu! Dar am trecut peste povestea aia. Iar de când am un salariu mi-e foarte bine.
Actorii de obicei se plâng că salariile sunt foarte mici…
Pentru mine, e inimaginabil de mare. Nu e inimaginabil de mare să plec în lume s-o vizitez, dar pentru că atâta timp n-am avut, acum mi se pare mare… Eu nu am putut să-mi iau haine sau să merg în cluburi în timpul facultății. Aveam o prietenă care mă ajuta să-mi spăl hainele la ea.
Și teatrul a meritat tot acest drum? Tot acest efort?
Nici nu-mi pun întrebarea asta. Drumul a fost atât de interesant și mi s-au întâmplat atâtea, de parcă nici n-a fost viața mea. Da, cred c-a meritat. Doar că acum s-a întâmplat o mare dezamăgire. Lupți, lupți și când să deschizi ușa și să intri nu mai poți. Eu am un soi de oboseală. Un ceva care, atunci când vorbesc cu alți colegi de generație, la ei nu există. E vorba despre un background care e total altfel. Majoritatea oamenilor zâmbesc, ies la bere, și eu fac asta, dar parcă am o încrâncenare. Dar, da, cred că a meritat. Am ajuns între oamenii care fac meseria asta. Am ajuns printre oamenii pentru care teatrul e o meserie, și nu un vis!
Atunci când lucrezi gratis și lucrezi doar pentru că ți-a venit o idee și trebuie să faci ceva minunat, e mai bine decât atunci când ești condiționat de bani. Când e vorba doar de creație, și nu de bani, nu mai ai nicio piedică.
În timpul ăsta ce-ai învățat? Ce-ai descoperit cel mai important despre tine, despre oameni?
Că orice e posibil. Și cred că am descoperit oameni… Pe Cătălin Naum, care știi ce mi-a zis prima dată când m-a auzit zicând un text? „Ești urâtă ca noaptea, dar poți deveni un vis frumos”. Și mi-am mai depășit din frici. Deși eu sunt cea care își pune piedici întotdeauna.
Care e piedica cea mai mare?
Gândul că nu-s destul de bună. Că nu servesc teatrul, ci pe mine. Aș vrea să scap de asta. Dar când ești îndârjit, atunci parcă n-ai cum să scapi. Și când ajungi în sfârșit să joci, ai impresia că ești ruginit. Te temi că te judecă oamenii. Urăsc gândurile astea. Cred că n-ai dreptul să te gândești atâta la tine.
Cât de greu e, la modul concret, pentru un om tânăr, care termină facultatea de teatru, să ajungă să joace?
E foarte greu. Dacă nu ești în anumite găști, dacă nu cunoști anumiți oameni și dacă n-ai un start bun din facultate, e foarte greu. Și mulți se lasă. Și mie mi-a dat prin cap…
Acum ce formă mai are visul?
Să joc mai mult. Și să întâlnesc regizori care să mă vrea pe mine. Regizori care atunci când își fac distribuția să știe că mă vor pe mine și că fără mine nu se poate chestia asta. Și să investească în mine. Să mă de-formeze…
Ai nevoie de asta?
Tot timpul cred că e nevoie de o re-formare. Pentru că altfel mi se pare că te poți banaliza și rutiniza.
În teatrul independent e mai ușor de pătruns?
Eu n-am mai jucat în independent de când am intrat la Odeon.
Iar înainte ați făcut „Nostalgia” lui Mircea Cărtărescu…
„Nostalgia” a fost o nebunie. A pornit ca un vis. Și s-a concretizat într-un spectacol, la care nici noi nu înțelegeam cum de veneau cârduri de oameni și intrau acolo și se lăsau legați la ochi. Știu că am fost într-o după-amiază în spațiul ăla doar să-l vedem. Și Crista când a văzut spațiul și posibilitățile lui a zis: aici trebuie să facem „Nostalgia” lui Cărtărescu.
Ați câștigat vreun ban?
Nu. Niciun leu. Dimpotrivă, noi plăteam locul ăla. La sfârșitul serii se adunau niște donații și din ei plăteam.
Și restul nu-i împărțeați?
Nu. Restul se puneau pentru ce mai trebuia pentru proiect.
Și nu era frustrant?
Nu. Era atât de frumos proiectul ăla, că nu mă puteam gândi la bani.
Să fii ratat înseamnă să uiți pentru ce-ai răbdat. Să uiți să visezi și să-ți dorești. Să zici „lasă dracului că e bine și așa”…
E clar că pui prea puțin bază pe bani. Dar e o atitudine normală? Teatrul trebuie să fie doar de dragul artei?
Nu. Deja m-am contaminat. Acum n-aș mai face-o gratis. Dar parcă atunci când lucrezi gratis și lucrezi doar pentru că ți-a venit o idee și trebuie să faci ceva minunat, e mai bine decât atunci când ești condiționat de bani. Când e vorba doar de creație, și nu de bani, nu mai ai nicio piedică.
Crezi că ești pe drumul cel bun? Că te-ai născut ca să faci teatru?
Nu știu dacă m-am născut să fac teatru… În ultima vreme, am avut ceva mai mult timp să mă uit la lume și parcă-mi place așa cum e ea, fără nimic. Chiar și fără teatru. Cred că lumea e un loc foarte frumos. Între timp am aflat că sunt și alte lucruri, și alte drame decât că nu joci… sau că te poți rata.
Ce înseamnă să fii ratat?
Să uiți pentru ce-ai răbdat. Să uiți să visezi și să-ți dorești. Să zici „lasă dracului că e bine și așa”…
De ce vrei cu atâta patimă să faci teatru?
Să zicem că n-am un motiv anume, nu vreau să-i salvez pe oameni sau să fac lumea mai bună. Pe oameni nu cred că poți să-i schimbi. Oamenii sunt așa cum sunt. Probabil că vreau să fac teatru, ca să trăiesc mai curat. Când ești pe scenă parcă ești mai curat și parcă ești atemporal.
Cum ar arăta lumea fără teatru?
Probabil s-ar inventa. Cineva l-ar inventa până la urmă.
Atunci când au venit la Sighisoara cu piesa ,, Pe jumătate cântec ” premonițiile mele nu m-au înșelat. Ele mi-au spus că voi vedea un spectacol de excepție. Am văzut ,aproape în stare de transa, un regal teatral oferit de două mânuțe de om, dar doi artiști uriași pentru mine, cu un talent cât toată imensele trăiri din sufletul și din inima mea cu care am urmărit tot spectacolul până la sfârsit, când, cu lacrimi în ochi le-am aplaudat și ovaționat minute în șir. La sfârșit am luat-o pe Crista in brațe și am felicitat-o din toată inima. Anda își strângea lucrurile. M-a privit surprinsă, nu cunoșteam pe nici una aceste două inestimabile bijuterii umane. Și în acea seară existența mea lineară a fost spartă de superbul lor spectacol. Le-am mulțumit și de atunci le mulțumesc pentru ceea ce mi-au dăruit, fac parte din viața mea, le urmăresc pașii și sunt fericit că ele există. Au dat culoare unei imense părți a vieții mele, ternă până la apariția lor. Și acum fac parte din viața mea și aici vor rămâne, ale mele, atât timp cât exist. Și acum să mă explic. Sunt economist, pensionar, am 80 de ani, am stat în bucurești cca 40 de ani, iar acum 13 ani m-am întors din Bucurști ,acasă, în Sighișoara singur, deoarece soția mea în anul 2002 a trecut în lumea umbrelor făra umbră. Sighișoara este un oraș mic batjocorit de niște edili iresponsabili, iar din punct de vedere al vieții spirituale este aproape inexistent. Și mie imi lipsește hrana spirituală pe care în București o aveam din plin. De aceea le mulțumesc din toată inima actorilor de la teatrul T.a.C.T. pentru că datorită lor teatrul este prezent și în Sighișoara prin ei și prin colegi de ai lor printre care și Crista si Anda.