Am întâlnit-o pe Andrea Gavriliu în primul an de facultate, pe scena din sala Ileana Berlogea de la UNATC, în spectacolul „Zic Zac”. Era a doua reprezentație a unui spectacol care urma să ajungă pe buzele tuturor, în toate festivalurile și în străinătate. Unul din foarte puținii absolvenți care reușeau să aibă succes și să câștige atât de repede un premiu UNITER pentru teatru-dans împreună cu partenerul de lucru, Ștefan Lupu. Evident, premiile au continuat să curgă, la fel și oportunitățile de a lucra cu mari regizori. Andrea Gavriliu a semnat coregrafiile a două mari spectacole care au avut premiera în această toamnă: „Omul cel bun din Seciuan” de Bertolt Brecht în regia lui Andrei Șerban la Teatrul Bulandra și „Lecția” de Eugen Ionesco în regia lui Mihai Măniuțiu la Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu. Dincolo de CV, Andrea Gavriliu, coregrafă și actriță, e o minte care privește cu maturitate lumea teatrului românesc, un artist care se adaptează din mers fără să uite că înainte de toate e important să fii profesionist.
La început nu a fost dansul, ci actoria…
Dansul a fost prima mea pasiune de pe la vârsta de opt ani când am urmat niște cursuri de balet la mine acasă în Sfântu Gheorghe timp de șase ani, dar nu am continuat, deși se pusese problema să merg mai departe la liceul de coregrafie. Mi-am dat seama că nu-mi doream neapărat balet clasic oricât de mult îmi plăcea dansul, iar mama mi-a sugerat subtil să mă focusez pe carte (și bine a făcut!). Dansul a rămas un pic în stand by. Dar cred că e un soi de selecție naturală, ajungi unde te trage inima…
Și totuși te-a lăsat să dai la actorie?
Da, am făcut teatru din liceu și mi-am dat seama că e o modalitate de a le îmbina pe toate, inclusiv dansul. Teatrul e meniul complet până la urmă. Am terminat la Cluj în 2008 la clasa domnului Miklós Bács. El m-a încurajat încă din primul an de facultate să continui cu dansul. Susținea că pentru un coregraf de teatru e foarte bine să fie actor la bază, deoarece comunică altfel cu actorii și când vine vorba despre dans poate să le ofere niște explicații suplimentare, acele „de ce”-uri pe care și le pun adesea.
Tinzi mai mult spre o carieră în coregrafia de teatru decât spre cea de creator de spectacole sau dansator?
À propos de selecția naturală despre care spuneam, asta mi se întâmplă. Chiar dacă am terminat actoria, sunt în continuare angajată la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț de aproape șapte ani deja și acolo mi-am început drumul. S-a întâmplat ce s-a întâmplat și mă simt în elementul meu. Multă lume mă întreabă dacă nu mi-e dor să joc. Mi se face dor de multe ori, dar nu e un dor care să devină o frustrare. Atunci când fac coregrafia unui spectacol de teatru mă simt împlinită, e ceva la care se pare că mă pricep.
Ai realizat un spectacol de teatru-dans, ești tentată să mergi pe acest drum?
Am niște propuneri pe viitor pentru care mă pregătesc și în același timp am foarte mari emoții tocmai pentru că am avut o încercare cu rezultate foarte frumoase și, evident, îmi pun întrebarea non stop: oare o să-mi iasă și a doua oară, și a treia?! Nu știu… rămâne de văzut. Va fi un challenge mai ales că în cazul acestor spectacole nu voi mai fi interpret, voi fi doar creator, pe margine tot timpul. Uneori mă roade foarte tare și vreau să fiu și eu acolo să performez. În același timp de-abia aștept, pentru că am idei. Sunt foarte curioasă dacă ceea ce am în minte și în fantezie va coincide cu produsul finit.
Mi-am dorit să fac un spectacol de la care publicul să nu iasă în ceață, din ciclul „ce ție îți place, altuia îi face”. Așa cum am văzut spectacole care mi-au dat senzația că e ireal ce văd, nu vreau să se mai termine niciodată, că oamenii aceia aproape că sunt inumani pe scenă. Asta îmi doream să fac, pentru că, la rândul meu, am fost la spectacole de dans de la care am ieșit în ceață, cu multe întrebări și nu înțelegeam ce am văzut.
La „Zic Zac” a coincis?
Da, ba chiar mai mult decât atât. Dar asta și datorită echipei pe care mi-am ales-o. Ei au înțeles foarte bine ce vreau să fac și au muncit cot la cot cu mine.
Proiectele la care lucrezi acum sunt „secrete”?
Nu, am o mică rezervă pentru că mi-e teamă să dau foarte multe detalii până nu mă apuc de lucru. Un proiect care s-a bătut în cuie va fi realizat la Teatrul German de Stat din Timișoara. O să încep la sfârșitul lunii ianuarie și în martie vom vedea ce-a ieșit. Scenariul este inventat de mine, mi-am ales și echipa cu care vreau să lucrez, pe scenografie lucrez în continuare cu Andreea Săndulescu, pe muzică – Mihai Dobre. E foarte clar în mintea mea ce vreau să se întâmple, dar las loc și propunerilor din partea actorilor, cum s-a întâmplat și la „Zic Zac”. Eu aveam totul pregătit, dar a suferit foarte multe modificări în momentul în care ne-am apucat de lucru. Ideea mea inițială s-a îmbogățit și a devenit mai complexă.
Cum a fost colaborarea cu regizorul Mihai Măniuțiu?
A fost foarte frumoasă. Îmi doream să lucrez cu el ca actriță, pe vremea când jucam. A fost nu numai prima colaborare cu el, dar și prima colaborare cu teatrul de la Sibiu. M-am bucurat foarte mult când m-a sunat domnul Chiriac să-mi propună acest proiect. Chiar pot să zic că domnul Măniuțiu e unul dintre cei mai echilibrați regizori cu care am lucrat până acum. Mi-a oferit foarte multă libertate și m-am simțit bine și cu echipa. E un teatru în care, prin comparație cu altele prin care m-am mai perindat, lucrurile sunt bine puse la punct, actorii dau dovadă de profesionalism și ne-am împrietenit foarte repede.
Am vrut să dansăm cu un scop, să spunem o poveste, să transmitem un mesaj, energie. Un compliment foarte important pe care îl primim adesea este că oamenii spun că au venit nervoși, indispuși la spectacol și au plecat cu chef de viață, de dans și foarte fericiți. Cred că acesta este scopul spectacolelor în general. Să modifice ceva în oameni, să plece cu niște senzații, cu niște întrebări, cu niște răspunsuri.
Există vreo personalitate cu care ți-ai dori să colaborezi în ceea ce privește dansul?
Daaa! Sunt cu ochii pe multe companii de dans din Europa. Mi-ar plăcea foarte mult să intru în contact cu anumite personalități care sunt în zona de teatru-dans. Sunt companii pe care le urmăresc, evident, pe internet pentru că alte posibilități, din păcate, noi nu prea avem. Întorcându-mă la Sibiu și la festivalul de acolo, anul acesta am avut șansa să văd unul dintre spectacolele pe care le-am urmărit foarte mult. Mă refer la compania Batsheva din Israel, a lui Ohad Naharin care mi se pare un coregraf extraordinar. Deși recunosc că văzusem integral spectacolul pe internet faptul că l-am văzut live a fost ceva nemaipomenit. E un mare păcat că la noi în țară nu ajung spectacolele acestea. Sunt companii și coregrafi care îmbină teatrul cu dansul exact cum trebuie. E o proporție foarte bună și reușesc să facă spectacole totale. Interpreții sunt desăvârșiți. Nici nu știi dacă sunt actori, dansatori sau circari. Bineînțeles, sunt performeri, aceasta ar fi titulatura cea mai potrivită care le îmbină pe toate. Dacă mi s-ar oferi o colaborare, oricât de mică cu oricare dintre aceste companii, cred că aș fi foarte fericită… Dar simt și că trece timpul. Mi-ar fi plăcut să se fi întâmplat toate acestea mai demult, deși toate se întâmplă la timpul lor…
De obicei îți ia foarte mult timp să construiești ceva în propria țară, uneori nu ți se oferă nici șansa. Pentru tine cum a fost acest parcurs?
Și eu am simțit că ar fi trebuit să fac pasul spre București și spre masteratul de coregrafie un pic mai devreme, dar până la urmă și anii petrecuți la teatrul din Piatra Neamț au fost foarte importanți pentru mine. Acolo am avut șansa să lucrez cu niște regizori valoroși, să învăț ce înseamnă să-ți construiești un rol, lucruri care m-au ajutat enorm. Am avut și timpul necesar să-mi dau seama ce anume vreau să fac. Imediat după ce am absolvit eram ușor rătăcită. Cred că decizia de a mă angaja la Piatra Neamț a fost una dintre cele mai spontane și inconștiente decizii pe care le-am luat… Acolo am făcut primele coregrafii pentru spectacolele în care jucam și atunci am realizat că e o pistă bună pe care mi-ar plăcea să merg la un moment dat. La București am luat-o de la zero, a fost foarte dificil la început… Au fost patru ani la Cluj, patru la Piatra Neamț, apoi București, ia-o de la capăt, financiar nici nu mai vorbesc… Dar aveam un scop clar. Să fac acest spectacol „Zic Zac”.
Deși publicul nu e foarte receptiv la spectacolele de teatru-dans, „Zic Zac” este o formulă cuceritoare pentru toți. Ți-ai propus de la început acest lucru?
Mi-am dorit să fac un spectacol de la care publicul să nu iasă în ceață, din ciclul „ce ție îți place, altuia îi face”. Așa cum am văzut spectacole care mi-au dat senzația că e ireal ce văd, nu vreau să se mai termine niciodată, că oamenii aceia aproape că sunt inumani pe scenă. Asta îmi doream să fac, pentru că, la rândul meu, am fost la spectacole de dans de la care am ieșit în ceață, cu multe întrebări și nu înțelegeam ce am văzut. Atu-ul este că toți trei suntem actori. Am vrut să dansăm cu un scop, să spunem o poveste, să transmitem un mesaj, energie. Un compliment foarte important pe care îl primim adesea este că oamenii spun că au venit nervoși, indispuși la spectacol și au plecat cu chef de viață, de dans și foarte fericiți. Cred că acesta este scopul spectacolelor în general. Să modifice ceva în oameni, să plece cu niște senzații, cu niște întrebări, cu niște răspunsuri.
Din păcate teatrul de stat e o fabrică în care se montează spectacol după spectacol, de obicei sunt cam aceiași actori și nu au timpul necesar să se focuseze foarte mult pe un rol pentru că au la dispoziție maxim o lună în care trebuie să facă „Hamlet”. E nevoie pentru orice artist să aibă timp să-și recapete inspirația, să acumuleze energie și idei pentru următorul spectacol. Iar în teatrul independent… e un vertij în care am intrat și eu, pentru că nu ai încotro. Toți caută să aibă cât mai multe proiecte în paralel. Ca să poată supraviețui în primul rând. Astfel, nu mai au capacitatea să spună „nu” și acceptă tot. Atunci aleargă de la o repetiție la alta, dar nu se pot dedica în totalitate, pentru că sunt cu ochii pe ceas.
De ce crezi că nu există companii de dans la noi, oameni care să se ocupe de tineri sau spectacole valoroase de acest tip?
Dacă ne gândim că în toată țara există un singur Centru Național al Dansului, asta din start spune foarte multe. Din păcate, sunt foarte puțini care luptă în această direcție. Oamenii din zona dansului au foarte puține opțiuni. Foarte mulți se îndreaptă spre baletul clasic, alții merg în televiziune inclusiv videoclipuri, ajung să predea la diferite școli particulare de dans. Posibilitățile sunt limitate și ca să ai acces la Centrul Dansului sau la WASP trebuie să muncești foarte mult. Puțini reușesc să facă diferența. E trist, nici nu știu ce explicație să dau. Cred că oamenii sunt destul de rătăciți, în general. În teatrul de stat, de exemplu, actorii nu se simt motivați și pe bună dreptate. Să nu mai zic că salariile sunt foarte mici. Din păcate teatrul de stat e o fabrică în care se montează spectacol după spectacol, de obicei sunt cam aceiași actori și nu au timpul necesar să se focuseze foarte mult pe un rol pentru că au la dispoziție maxim o lună în care trebuie să facă „Hamlet”. E nevoie pentru orice artist să aibă timp să-și recapete inspirația, să acumuleze energie și idei pentru următorul spectacol. Iar în teatrul independent… e un vertij în care am intrat și eu, pentru că nu ai încotro. Toți caută să aibă cât mai multe proiecte în paralel. Ca să poată supraviețui în primul rând. Astfel, nu mai au capacitatea să spună nu și acceptă tot. Atunci aleargă de la o repetiție la alta, dar nu se pot dedica în totalitate, pentru că sunt cu ochii pe ceas. E un lucru bulversant, nu toată lumea face față. Normal că produsele finite sunt la jumătate de măsură. Încerc să nu dezvolt, totuși, o atitudine de revoltă față de sistem pentru că nu vreau să-mi contaminez gândurile cu genul acesta de problematici. Atât timp cât nu pot să schimb nimic stau în banca mea. Mă bucur că am de lucru. Dar, povestea „Zic Zac”-ului e un exemplu că se poate. Cu muncă și ambiție, se poate! Consider că în continuare sunt la început de drum și explorez cum pot, cum simt…
Dansatorii au un orizont mai limitat?
Din păcate, la coregrafie se separă prea mult dansul de teatru. Colaborarea e foarte importantă. Am cunoscut mulți studenți de la actorie care după multiple colaborări cu secția de coregrafie s-au dezvoltat foarte frumos. Am câțiva oameni în această situație cu care am lucrat la Costinești, în proiectul de la Gala Hop. Foști studenți pe care îi știu de când erau în anul I și care, antrenându-se cu cei de la coregrafie, au șanse mari de a deveni actori compleți. Regizorii cer din ce în ce mai mult în ziua de azi o condiție fizică foarte bună și aptitudini coregrafice. Actorii sunt mai ambițioși la acest capitol. Cei de la coregrafie nu mi se par suficient de deschiși, evident că sunt și excepții… Deși toți coregrafii importanți precum Florin Fieroiu, Vava Ștefănescu și Răzvan Mazilu fac coregrafii de teatru. Chiar și propriile lor spectacole au o componentă teatrală… Tocmai pentru că au lucrat cu actori, regizori și înțeleg foarte bine lucrurile acestea. La fel ar trebui să facă și tinerii coregrafi…
Contează foarte mult ca ceea ce vreau să fac să mă ardă. Eu merg pe instinctul meu. Îmi place să visez cu ochii deschiși, să am tot soiul de senzații, de idei. Rațiunea le structurează și încearcă să le pună într-o formă coerentă. Apoi testez dacă ceea ce m-a emoționat pe mine sau m-a sedus are aceeași influență și asupra publicului.
Ce contează cel mai mult pentru tine când vrei să faci un spectacol?
Contează foarte mult ca ceea ce vreau să fac să mă ardă. Eu merg pe instinctul meu. Îmi place să visez cu ochii deschiși, să am tot soiul de senzații, de idei. Rațiunea le structurează și încearcă să le pună într-o formă coerentă. Apoi testez dacă ceea ce m-a emoționat pe mine sau m-a sedus are aceeași influență și asupra publicului. Într-adevăr e vorba despre foarte multă muncă. Cred că e important să ne luptăm cu problema „merge și așa”. Adică să îmi depășesc limitele. Îmi place ideea de a contamina lumea cu ceva fresh, tineresc și energic!
Print