Deşi tânără, este deja de 15 ani angajată a Teatrului Bulandra, unde spune că „a fost încurajată să crească şi să înveţe foarte mult”. Cel mai recent rol de amploare pe care l-a construit este Ciumiţa, din spectacolul „Îngropaţi-mă pe după plintă”, de Pavel Sanaev, în regia lui Yuryi Kordonskyi. De altfel, prin câteva partituri din teatrul rus (Sonia din „Unchiul Vania”, de A.P. Cehov, sau Agafia Tihonovna din „Căsătoria”, de N. Gogol, ambele regizate de Yuriy Kordonskiy) s-a impus pe scenă. Nu-i lipsesc însă nici experienţa teatrului underground şi nici cea a filmului de televiziune. Aţi văzut-o recent în serialul „În derivă”, produs şi difuzat de HBO. Nemulţumită de ce vede în jur, revoltată în faţa ignoranţei, mereu în căutare şi dornică de mai mult, actriţa Andreea Bibiri se află în căutarea profunzimii. Din propriul sine, din teatru şi din viaţă. (Interviu publicat pe 21 martie 2011)
Ce faci când nu lucrezi?
Când nu am repetiţii sau spectacol, zilele sunt destul de lejere. Cam pierd vremea. Mă duc la sală, deşi nu atât de mult cât aş vrea. Nu sunt disciplinată şi nu prea sunt în stare să-mi fac un program. Eu nu sunt de acord cu stilul de viaţă boem al artiştilor – n-ajungi nicăieri, dacă nu-ţi faci un program care să te forţeze să faci anumite lucruri. Nimic nu iese din nimic! Altfel, nu prea-mi place să merg prin oraş – e urât, iar circulaţia e îngrozitoare. Mi-e foarte greu să ies din casă. Ar trebui să-mi amenajez un spaţiu acasă, în care să lucrez mai mult. Dar e aşa de greu să lucrezi acasă de unul singur…
Acum un an şi jumătate am iniţiat un atelier la Teatrul Bulandra. Mă întâlnesc cu câţiva colegi actori din mai multe teatre (Bulandra, Comedie, Odeon, Naţional) în fiecare luni. Cel mai important e că ne întâlnim, iar ce facem acolo e mai mult sau mai puţin treaba noastră. Pur şi simplu ne permitem să lucrăm şi să exersăm noi cu noi înşine. Nu ştiu dacă se mai face aşa ceva la vreun teatru. Pe vremuri, actorii lucrau la un spectacol şi câţiva ani şi se crea un fel de organism viu al echipei, coordonat de un regizor-mentor. Aşa evoluau şi atingeau profunzimi sau îşi dezvoltau mijloacele. Acum, acest spirit de trupă s-a cam pierdut.
Povesteşte-mi, te rog, despre cel mai recent rol, Ciumiţa din „Îngropaţi-mă pe după plintă”, de la Teatrul Bulandra. Cât din personalitatea ta e în acest personaj care e femeie, mamă şi copil în acelaşi timp?
M-am gândit la multe lucruri în timp ce am lucrat la personaj. Am încercat mai multe laturi. Mi-au plăcut extrem, încă de când am citit scenariul, Bunica, Mama şi relaţia dintre ele. Conflictul mamă-fiică îl regăsesc la multe prietene şi colege şi chiar şi eu l-am avut şi-l am cu mama. Tendinţa părinţilor de a interveni excesiv în viaţa copilului şi de a-i spune cum şi ce e mai bine pentru el există la noi toţi, e drept, şi cred că o am şi eu, dar sper să nu fie atât de puternică cum e în spectacol, atât de tare, încât să distrugă personalitatea copilului.
După premieră, Ciumiţa a căpătat nuanţe noi. Încă sunt în căutare. Dar, uşor-uşor, de la o reprezentaţie la alta, ea se îmbogăţeşte. Renunţ la unele lucruri, iar pe altele abia le găsesc. La primul spectacol, Ciumiţa a fost puţin cam prea puternică şi nărăvaşă, încercând să se impună. Între timp, şi-a pierdut din forţă. Într-acolo a împins-o viaţa spectacolului. E un personaj viu şi lucrurile se aşază de-abia acum. Spectacolul a fost făcut într-o lună şi jumătate, cum montează Kordonskyi de obicei. Pentru ritmul meu personal, e puţin cam repede pentru a ajunge unde vreau eu să ajung cu un personaj – să-i ating toate laturile.
Probabil că, dacă o să jucăm „Îngropaţi-mă pe după plintă” zece ani, cât am jucat „Unchiul Vania”, o să se schimbe. Şi Sonia s-a schimbat mult. Kordonskyi şi-a revăzut acum această creaţie de acum zece ani şi a zis că se bucură foarte tare că spectacolul e încă viu. Mie mi-a spus: „Da. E şi asta o variantă foarte bună şi mă bucur că nu te-ai oprit din căutare. Se vede că te-ai schimbat.” La început, Sonia era naivă şi avea ceva din puritatea mea de atunci. Acum e într-o zonă mai dură, mai aspră. E un personaj frumos, încă-mi face mare plăcere să-l trăiesc.
Tu te regăseşti în vreo latură din Sonia sau din Ciumiţa?
Nu prea. Mi-a fost greu în al doilea caz să găsesc ceva nou într-un timp atât de scurt. Asta a trebuit să fac, fiindcă nu-mi place să mă repet.
Copilăria, chiar şi cea din „Îngropaţi-mă pe după plintă”, mi-a adus aminte de celebrele vorbe ale lui Brâncuşi: când nu mai suntem copii, nu mai putem crea. Eşti de acord?
Da, dacă e vorba despre inocenţă şi puritate. Dar asta nu înseamnă că trebuie să rămânem proşti. Mi-e teamă să spun că nu sunt de acord până la capăt. Ştiu mulţi oameni care ţin la puritate şi la naivitate. Însă poate că astfel riscăm să fim inutili – până la urmă, trebuie să fim conştienţi de ce se întâmplă în jur, dacă vrem să ajungem la cunoaştere.
Apropo de cunoaştere, crezi în distincţia „actor intuitiv” – „actor lucid”?
Da.
Tu cum cum eşti?
Sunt o actriţă lucidă, enervant de lucidă. Din pricina asta intru de multe ori în conflict cu regizorul.
Ce gen de regizor ţi se potriveşte?
Cu dictatorii nu mă înţeleg, fiindcă şi eu sunt dictatoare pe rolul meu (râde) şi doi dictatori n-au loc pe scenă. Însă mă supun, căci, până la urmă, spectacolul este al regizorului. Dacă viziunea ta, ca actor, asupra personajului nu coincide cu a regizorului, mai bine părăseşti corabia.
Nu se poate ajunge la un numitor comun?
Dacă sunt concepţii total diferite, e imposibil. Ar însemna compromis, care nu satisface deplin pe nimeni. Şi de ce să te chinui, dacă ai putea fi pe deplin satisfăcut cu alt actor sau regizor?
Deci cum e regizorul ideal?
Îţi spun ceva ce mă nemulţumeşte în clipa de faţă şi mă preocupă mult. E o problemă pe care aş vrea s-o rezolv. Singura regizoare cu care am lucrat eu până acum este Cătălina Buzoianu. Mi-aş dori foarte tare să lucrez cu regizoare. Există un fel de dictatură a regizorului de sex masculin la noi, şi femeile pătrund foarte greu în lumea lor. Şi în piesele care se montează, şi în spectacole universul feminin este net defavorizat. E o frustrare pe care o trăiesc şi n-am soluţie pentru ea. Mi-aş dori să înţeleg de ce este situaţia astfel, ca să pot încerca o rezolvare, dacă nu pentru mine, măcar pentru viitor.
De ce crezi că stau lucrurile aşa?
Fiindcă trăim într-o societate macistă. Autoritatea unei regizoare încă nu e posibilă în România. Şi actorii, şi actriţele sunt sceptici în ce priveşte puterea unei regizoare. Într-un fel, pe bună dreptate. Dar, pe de altă parte, dacă nu-i dai credit omului, ca profesionist, dacă nu-i acorzi dreptul de a se dezvolta, el nu se poate dezvolta peste noapte. Femeile încă intră greu la facultatea de profil, încă nu au cu adevărat dreptul la o independenţă care să le ofere confortul de a crea. Multe absolvente de regie de teatru se transformă în neveste, în mame şi în bunici. Cu bărbaţii nu se întâmplă aşa. Este o problemă a societăţii. La noi, femeile sunt admise la facultate de câteva sute de ani. Dacă eşti femeie şi eşti dedicată studiului, dacă vrei să lucrezi şi să te dezvolţi, eşti acuzată că eşti carieristă, că nu eşti o femeie adevărată etc. Mulţi spun că, până nu eşti mamă, nu eşti femeie cu adevărat, dar nimeni nu spune că, până nu eşti tată, nu eşti bărbat cu adevărat. Sunt lucruri importante, de ale căror consecinţe nu ne dăm seama. Şi ne mai întrebăm de ce atâta suferinţă în cuplu şi între oameni în general!
Tu ai jucat destul teatru clasic şi ai experimentat şi teatrul underground etc. De fapt, ce fel de teatru te atrage?
Din păcate, ca actor de teatru în România de azi nu-ţi prea poţi alege piesa în care vei juca. Eu am refuzat roluri şi îmi pare rău să recunosc că am şi renunţat la anumite spectacole. Actorii de la noi, acum, nu vor să joace cu orice preţ, deşi poate părea aşa din exterior. Ştiu actori care-şi aleg strict rolurile. Iar teatrul underground e un spaţiu foarte important pentru creatori. Eu am jucat în câteva spectacole care n-ar fi putut exista nicicum într-un teatru de repertoriu. În cluburi, cunoşti un alt fel de public. E un exerciţiu absolut necesar, fiind vorba despre un gen relativ nou la noi, care le poate crea oamenilor teama în faţa noutăţii şi senzaţia de superficialitate. Dar nu este deloc aşa. Teatrul underground are profunzimile lui, la care ajunge prin alte mijloace. În curând, teama sau reticenţa faţă de acest gen se va risipi.
Dacă aş avea ocazia, mi-ar plăcea foarte mult, apropo de ce mă atrage, să joc în spectacole după Ibsen sau Strindberg. N-am jucat niciodată tipul ăsta de teatru şi-mi pare foarte rău.
Ce înseamnă pentru tine Teatrul Bulandra, în care ai intrat la scurtă vreme după ce ai terminat facultatea?
Am fost acceptată aici şi încurajată să cresc şi să învăţ mult. Din facultate ieşi speriat şi, dacă nu eşti adoptat de o trupă, n-ai nicio şansă să evoluezi. Eu fac parte dintre norocoşii adoptaţi cu adevărat de trupa Teatrului Bulandra. M-am simţit ca un copil al acestei trupe. Am fost susţinută şi ocrotită de actori. E foarte important să ţi se creeze un locşor al tău, în care să poţi să te dezvolţi… Apoi, tradiţia teatrului se simte în lucrul şi în jocul actorilor, ca şi în felul lor de a se raporta la public. Există acolo ceva ce nu lasă lucrurile s-o ia razna. Am văzut de curând un spectacol al unui alt teatru, în care juca o actriţă de la Teatrul Bulandra. Când intra ea în scenă, era cu totul altceva. Actori de Teatrul Bulandra au un fel de nobleţe a spiritului.
Ce bucurii ţi-aduce teatrul acum?
Anul acesta sunt pentru un drum nu foarte diferit de ce am făcut anii trecuţi. Repetăm la un spectacol montat de Alexandru Berceanu la Teatrul Bulandra, după piesa „Top Girls”, de Caryl Churchill. E altceva decât am lucrat până acum. Cred că mă va ajuta să trec la o altă etapă, una mai matură.
Ai făcut şi televiziune. Cum te simţi în lumea aia?
E o altă poveste – alt ritm, alte mijloace, alt mecanism, alte scopuri. Dar experienţa rămâne interesantă şi destul de importantă pentru noi, care eram mai puţin obişnuiţi cu un anumit ritm de lucru (în teatrele de stat, un spectacol se construia, de obicei, în câteva luni). Actorii care ajung să facă şi televiune îşi dau seama că ritmul de lucru s-a schimbat. Trebuie să fii mai „pe fază”, lucrurile merg mai departe cu sau fără tine.
Ce-ţi doreşti, ca actriţă?
E clar că n-am cum să văd viitorul independent de ce se întâmplă în jurul meu. Suntem prinşi într-un mecanism şi evoluăm odată cu el. Dacă el nu tinde spre mai bine, nici noi nu prea avem şanse să fim fericiţi. E o etapă dificilă, în care ar trebui să iau nişte decizii pentru mine, să fiu mai stăpână pe ce mi se întâmplă. Până acum, s-a cam întâmplat independent de ce mi-am dorit eu. Poate că ar trebui să lupt pentru anumite lucruri. Încă mă gândesc la asta, sunt în căutări.
După primele spectacole cu „Unchiul Vania”, l-am întrebat pe Horaţiu Mălăele ce crede că ar trebui să fac mai departe în teatru. Mi-a răspuns că ceva cu totul diferit de Sonia. După zece ani, oamenii încă mă mai felicită pentru acest rol. Într-un fel, mă deranjează, pentru că îmi doresc să fac mai multe lucruri importante, nu numai unul. Şi cred că am făcut. Dar, în acelaşi timp, nu poţi ţine să faci un lucru neapărat, fiindcă totul depinde atât de mult de context. Însă există actori care doresc cu tot dinadinsul să facă un anumit rol. Pentru mine, nu e o satisfacţie să bifez un rol în CV. Pe de altă parte, cred că e mai important ca regizorul, care vine cu energia care adună forţe, să-şi dorească ceva anume. În teatrul nostru însă, e foarte greu să aduni oameni dedicaţi cu adevărat. Regizorii care reuşesc asta reuşesc să facă spectacole bune, iar actorii fac roluri importante în astfel de spectacole. Kordonskyi a avut capacitatea de a ne face pe noi, actorii, să îndrăgim personajele din „Îngropaţi-mă pe după plintă” pe loc, când l-am lucrat, deşi niciunul dintre noi nu ştia nimic despre ele. Ne-a adunat pe toţi să contribuim la spectacol.
Când eşti mulţumită de cum îţi iese un rol?
Sunt mulţumită de cum iese un spectacol, nu un rol. Uneori direcţia e dată foarte clar de regizor şi actorii caută în aceeaşi direcţie şi e posibil ca spectacolul să nu se strice. Dar există şi creaţii care n-au cum să te mulţumească, în care, orice ai face, nu poţi schimba mare lucru – lucrurile nu se adună, fiecare vorbeşte pe limba lui, direcţia e greşită…
Publicul bucureştean cum ţi se pare?
Să spun un cuvânt dur? Prost. Poate că e o ocazie bună să transmit şi un mesaj la care mă gândesc de ceva vreme. Mi se pare jignitor faptul că se aplaudă la orice spectacol, indiferent că le-a plăcut sau nu. Obiceiul de a se ridica în picioare să aplaude la toate spectacolele, obicei împământenit la noi, mă deranjează. Ştii de ce? Pentru că ei nu se ridică din admiraţie, ci pentru că au amorţit! Mi se pare nepoliticos să nu mai poţi sta pe scaun câteva minute ca să aplauzi. Am vorbit cu mai mulţi oameni, care mi-au spus că aplaudă „efortul” actorilor. Mi se pare îngrozitor. De ce să aplauzi un spectacol prost, care ţi se pare că a chinuit actorii?
Există artişti care-şi măsoarea valoarea interpretării în funcţie de aplauzele de la final. Există şi actori care au diferite mecanisme de a le lungi sau de a le mări intensitatea. Se practică uneori un întreg show pentru stimularea publicului, ceea ce mă dezgustă. Trebuie să te intereseze ce efect produci în mintea şi în sufletul oamenilor, nu aplauzele, care nu sunt măsura a ceea ce ai făcut. Dacă vrei cu adevărat să ştii ce efect ai produs, ar trebui să le ceri oamenilor să-ţi transmită asta cinstit.
Şi încă un lucru: am impresia că nivelul publicului a scăzut foarte mult. Se simte foarte tare de pe scenă când nivelul de subtilitate scade. Simţi pentru că pierzi spectatorii din mână – nu au răbdare, nu au capacitatea de a se concentra, sunt alteraţi de televiziune. Exerciţiul de a fi spectator a fost stricat îngrozitor de televiziune.
Oare şi această scădere de nivel îi determină pe creatorii de teatru să facă spectacole proaste?
Da. În teatru se întâmplă lucruri bune, dar şi multe rele, pe care nu le amendează nimeni. Stă şi în puterea publicului să amendeze spectacolele proaste. De ce o instituţie ca Teatrul Act reuşeşte să aibă numai spectacole de calitate, iar un teatru de stat, care trăieşte numai din subvenţii, trebuie să aibă spectacole-show, din care să câştige mai mulţi bani? E ca şi cu televiziunea publică. Ea are cu totul şi cu totul alt scop decât televiziunile particulare, scop pe care nu şi-l atinge, de vreme ce trage tot spre facil şi superficial.
De fapt, pe puţini îi preocupă nivelul cultural al ţării. Oamenii vor să facă bani şi să-şi trimită copilul la studii în străinătate. N-ar fi mai bine dacă ar trăi în ţara lor, care să fie civilizată cu adevărat? Oare de ce trebuie ca unii să-şi bată joc de un popor încurajându-i ignoranţa şi vulgaritatea, ca să facă rost de bani şi să trimită copilul într-o ţară în care oamenii au muncit, de generaţii, ca să ajungă la un anumit nivel?
Print