Andreea Ciocîrlan: Cred că e mai mare nevoie de regizori care să rămână mereu tineri, decât de o generație care să aibă o direcție definită și definibilă

Ca să o cunoașteți pe Andreea Ciocîrlan, mergeți să vedeți spectacolul „Improvizație la Alma” de Eugène Ionesco, recent introdus în repertoriul Teatrului Național din București! Unul dintre cei mai tineri creatori ai momentului, Andreea Ciocîrlan a absolvit Regie la UNATC „I.L. Caragiale” în 2017 și a reușit să impresioneze cu spectacolul său de licență, „Ei, Și ?” după „Improvizație la Alma” toți spectatorii, de la profesori la critici și colegi de breaslă.

Deși a terminat un profil realist la Colegiul Național „Ion Sava”, ea prefera să meargă la cenaclu și juca în spectacole în limba franceză. Fără să intuiască ce îi pregătește viitorul, a conținut mereu datele unui regizor, dar nu a descoperit cu adevărat lumea teatrului decât la facultate.

Ne-am întâlnit la Craiova, cu ocazia Festivalului Theater Networking Talents, unde Andreea a câștigat Marele Premiu al ediției precedente. Anul trecut era un tânăr regizor participant, iar acum a făcut parte din juriul de specialitate. Premiul obținut i-a oferit șansa de a monta la Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova și de a lucra cu o trupă profesionistă. Astfel s-a născut spectacolul „Fȇte” după Molière. Pregătită cu un răspuns pentru orice întrebare, ea ne povestește despre căutările, descoperirile și lecțiile unui creator aflat la început de drum.  

Cum ai regăsit atmosfera de Theater Networking Talents la un an distanță?

Mai întâi, m-am bucurat să revin la Craiova și să mă reconectez cu orașul și cu oamenii de aici. Mai apoi, am fost încântată de faptul că anul acesta am văzut și am cunoscut mai mult studenți la regie decât anul trecut. Atunci, în afară de cei care participam cu spectacolele de licență, respectiv disertație, nu am întâlnit prea mulți studenți interesați de această manifestare. Cu toate astea, cred că atmosfera era ceva mai veselă, oamenii erau mai efervescenți, plutea mai mult spiritul festivalier în aer. Dar măcar am satisfacția că am vorbit cu mai mulți oameni, că am ieșit puțin din bula mea de timiditate.

Ce a însemnat participarea ta la prima ediție a Festivalului TNT?

Pe moment, nu mi-am dat seama de amploarea evenimentului. Tot ce-mi doream atunci era să particip cu spectacolul „Ei, și?” la cât mai multe festivaluri, dar nu pentru a câștiga premii, ci pentru a acumula experiență. Mă interesa să învăț cum se modifică un spectacol în urma unei deplasări, ce se întâmplă când trebuie să renunți la anumite secvențe sau la elemente de decor și recuzită în funcție de posibilitățile tehnice și cerințele unui nou spațiu, fără ca spectacolul să aibă de suferit în esență. Voiam, de fapt, să învăț lecția adaptării. A fost, într-adevăr, amuzant când am fost chemată de Raluca Rădulescu, în timpul festivalului, să dau un interviu la radio alături de alți colegi de-ai mei aflați în competiție, iar în clipa în care Raluca ne-a întrebat dacă vrem să câștigăm, toți au răspuns cu „Nu”, mai puțin eu, care am spus „Da!”, un „Da!” hotărât. Știam în ce constă premiul. Era vorba de o șansă. Șansa de a monta la Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova. Nu ai cum să spui nu. Normal că voiam să câștig, dar nu voiam să câștig o distincție, ci miza, urmarea era cea importantă. Nu mi-am imaginat că se va și întâmpla.

Ce aduce în plus acest festival în peisajul nostru teatral?

În mod categoric, este incredibilă oportunitatea pe care festivalul ne-o oferă nouă, regizorilor aflați la început de drum, de a fi împreună pentru câteva zile, de a ne vedea spectacolele de debut, de a ne împărtăși opiniile crude despre meseria pe care ne-am ales-o. Trebuie să ne cunoaștem, cu atât mai mult cu cât nici nu suntem atât de numeroși. Afirmarea individuală cred că poate pica pe planul al doilea. Actorii debutanți au Gala Hop, cred că TNT poate reprezenta același lucru pentru absolvenții secției de regie și chiar scenografie. Mi-aș dori ca, odată cu ediția viitoare a TNT, să vină din ce în ce mai mulți tineri regizori, studenți din toți anii, din toată țara și chiar și din străinătate la acest festival, care are un potențial uriaș de a deveni un punct de atracție pe harta teatrală românească. Cred foarte mult în amploarea pe care o poate căpăta Theater Networking Talents la edițiile viitoare și sunt de părere că doar împreună putem crește.

Într-un fel e o competiție, pentru că vorbim de un premiu care reprezintă o provocare pentru fiecare dintre voi.

Da, dar pe lângă competiție, pe lângă premiu, mai există și întâlnirile, care și ele, la rândul lor, deschid uși, dacă nu la Craiova, cu siguranță că în altă parte. În plus, eu nu judec atât de aspru spectacolele de debut. Mă interesează mai mult oamenii din spatele spectacolelor. Procesul are altă durată la fiecare. Unii au un start foarte bun, alții au nevoie de mai mult timp. E firesc. Cel puțin în cazul meu, am senzația că voi putea să-mi asum complet un spectacol abia peste vreo zece ani. Până atunci, indiferent că spectacolele mele vor fi proaste sau bune, mă îndoiesc că voi fi pe deplin conștientă de toate aspectele care le compun. Ai nevoie de experiență pentru a deveni conștient de ceea ce creezi. Cred că, la început, e vorba mai mult de contextul favorabil în care un spectacol ia naștere. Asta pot afirma despre „Ei, Și?”. Am început să-mi dau seama de ceea ce construisem și să descopăr de ce era bine mai degrabă după decât atunci, în timpul lucrului. Ne ghidăm mai mult după instinct la început. De aceea, susțin cu vehemență că, mai mult decât orice, merită să fim prezenți la un astfel de festival și să discutăm, să învățăm unii de la alții.

Mă interesează mai mult oamenii din spatele spectacolelor. Procesul are altă durată la fiecare. Unii au un start foarte bun, alții au nevoie de mai mult timp. E firesc. Cel puțin în cazul meu, am senzația că voi putea să-mi asum complet un spectacol abia peste vreo zece ani.

Ai mai avut și alte participări la evenimente dedicate tinerilor regizori?

Există un festival similar cu ce se întâmplă aici, care se numește Fast Forward și se ține în Dresda, prin noiembrie. E de o anvergură puțin mai mare, la nivel european și, la fiecare ediție, organizatorii aduc între opt și zece producții, dar fiecare e dintr-o țară diferită. Am mers acolo la niște workshop-uri, trimisă de managerul teatrului din Craiova, Alexandru Boureanu. Unul dintre ele aduna 12 studenți la regie din țări diferite și, în fiecare zi, alături de un coordonator, aveam întâlniri în urma vizionării spectacolelor și discutam cu echipa fiecărei producții. Era un schimb extraordinar. Acolo am descoperit diferența majoră dintre Vest și Est. Școlile au căutări vizibil distincte. Cu Albania, Grecia, Muntenegru, Turcia, am descoperit că avem aproape aceeași programă, eram toți familiarizați cu ce înseamnă sistemul stanislavskian, studiam clasicii, Cehov, Shakespeare etc. În schimb, în Vest, se merge mult mai mult pe artă performativă, pe studiul aprofundat al fenomenului teatral actual, pe Devised Theatre etc. S-au disecat multe definiții, iar divergențele au apărut atunci când vorbeam de ce înseamnă un spectacol versus ce înseamnă un performance. Au fost dezbateri fructuoase.

Cum a fost să montezi prima dată într-un teatru cu o astfel de istorie?

Cred că ăsta a fost primul lucru care m-a copleșit. Până la urmă, e Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova, cu istoria lui cu tot. Și internațională, și națională. Simțeam cum calc pe istorie și mi-era frică să nu o șifonez.

Cum a fost primit tânărul regizor, proaspăt câștigător al Marelui Premiu TNT?

Am fost ajutată de faptul că o mare parte din echipa teatrului văzuse spectacolul cu care am participat la TNT și atunci am pornit cu un avantaj de care nu mulți tineri regizori beneficiază: încrederea colaboratorilor săi. Aveau o primă impresie pozitivă despre mine pentru că spectacolul funcționase ca o carte de vizită, ca o recomandare. „Fȇte” a fost o experiență foarte utilă pentru mine, care m-a călit. Poate nu trebuia, dar mi-am permis să fac toate greșelile posibile. Nu regret nimic din ce s-a întâmplat, ba chiar mă simt privilegiată și mândră că am avut parte, la prima mea colaborare cu un teatru profesionist, de întâlnirea cu o astfel de echipă.

E altfel lucrul cu o trupă de actori profesioniști spre deosebire de procesul de creație împreună cu alți colegi de facultate?

Diferența majoră a constat în libertatea și lejeritatea pe care le aveam în relație cu colegii apropiați de vârsta și experiența mea, care îmi erau și prieteni și cu care am crescut împreună. Acum colaboram, pentru prima dată, cu oameni care au avut prilejul lucrului la niște spectacole grandioase, la spectacole-reper, despre care înveți în facultate, oameni care aveau mai mulți ani în teatru decât vârsta mea biologică. Da, recunosc că m-am lovit de barierele pe care mi le-am pus singură în lucrul la acest spectacol. Am primit chiar și un feedback din partea anumitor actori. Mi-au spus că le-am plăcut, dar că am nevoie de mai mult curaj. Înainte de a veni, aveam curaj pentru că nu-mi proiectam nicio imagine despre oamenii cu care lucram.  Asta a fost una dintre lecțiile pe care le-am învățat pe pielea mea, deși reținusem de la Katie Mitchell că ceea ce gândești despre actorul cu care lucrezi are un aport uriaș la lucru, așa că e bine să îți înfrânezi și elimini din minte preconcepțiile înainte de a intra în sala de repetiții.

Ce te-a ajutat în depășirea momentelor mai dificile?

Comunicarea. Cu unii dintre ei am reușit să mă deschid mai mult, iar asta s-a simțit. Asta a modificat parcursul unor repetiții. Și, pe lângă depășirea dificultăților inerente, au mai fost și întâlniri revelatoare. De pildă, relația cu Minela Popa (make-up designer) pentru mine a fost o lecție excepțională. Într-o seară, am stat de vorbă două ore pe hol și îmi povestea despre chipul personajului, despre însemnătatea machiajului în construcția unui spectacol. Mi-a vorbit și despre întâlnirile fabuloase de care a avut și ea parte: Silviu Purcărete, Vlad Mugur, Robert Wilson. Am stat apoi în cameră și n-am dormit toată noaptea pentru că mi-am dat seama că eu, până la acel moment, nu-mi pusesem niciodată, în mod real, problema make-up design-ului în contextul creării unui spectacol. M-am bucurat ca un copil că am descoperit ceva nou.

Până la urmă, e Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova, cu istoria lui cu tot. Și internațională, și națională. Simțeam cum calc pe istorie și mi-era frică să nu o șifonez.

Care a fost oportunitatea pe care ți-a oferit-o experiența lucrului la Teatrul Național din Craiova?

M-am simțit foarte copleșită imediat după Craiova. Când am venit și am jucat aici spectacolul, a doua zi deja începuseră telefoanele cu propuneri de interviuri și colaborări. Nu m-am bucurat, ci m-am speriat rău de tot. Iar apoi, în lucrul la „Fȇte”, m-am lovit de probleme despre care nu înveți în școală, care nu țin neapărat de concepția regizorală. În facultate, afli despre cum să realizezi o concepție sau un caiet de regie, începi să te dumirești despre valoarea relației cu scenograful, te lupți cu studenții de la actorie, dar, de exemplu, de partea de producție a unui spectacol nu te lovești mai deloc. Cu cine trebuie să vorbești? Când anume? Cum trebuie să pui problema? Cât de bine organizat trebuie să fii ca să poți livra fără întârziere ceea ce ți se cere? Partea de producție a unui spectacol are o contribuție uriașă raportată la calitatea ulterioară a acestuia.

Ce greșeli ți-ai propus să nu mai faci pe viitor?

În primul rând, mi-am propus, pentru o perioadă mai lungă de timp, să nu mai construiesc colaje sau scenarii proprii, ci să plec de la alegerea unor texte foarte bine construite din punct de vedere dramaturgic. În al doilea rând, dar nu în mod neesențial, m-am convins că, înainte de a face o distribuție, trebuie să petreci mai mult timp în teatrul respectiv ca să cunoști mai bine actorii cu care urmează să lucrezi și, nu în ultimul rând, m-am decis să nu mă mai cenzurez niciodată în fața nimănui din dorința de a nu supăra sau deranja pe cineva. Iar asta pentru că spectacolul, care e motivul central al întâlnirii dintre oamenii din teatru, poate avea de pierdut dacă vrei să faci totul cu mănuși.

Anul acesta faci parte din juriul Festivalului. Cum e să privești lucrurile din postura asta?

Mi se pare o responsabilitate uriașă. Sunt genul de spectactor care-și pierde foarte ușor interesul în timp ce urmărește un spectacol a cărui poveste nu reușește să-i capteze atenția, din lipsă de verosimilitate sau logică. Mi-am exersat foarte mult răbdarea de-a lungul acestor zile și am învățat să privesc altfel un spectacol, am încercat să înțeleg, mult mai mult decât de obicei, ce și-a dorit regizorul să obțină de la fiecare element pe care l-a introdus în spectacol. Și, în plus, mi-a făcut foarte mare plăcere să fiu alături de colegii mei ceva mai mari, de ceilalți membri ai juriului adică, atât la dezbaterile legate de spectacole, cât și la feedback-urile cu regizorii participanți.

Care e impresia generală pe care ți-au lăsat-o spectacolele participante la această ediție?

Au fost propuneri curajoase la nivelul alegerii textelor, dar regizoral discrepanțele au fost evidente. Orice s-ar crede despre omul din umbra spectacolului, regizorul devine foarte vulnerabil prin intermediul creației sale, iar claritatea gândului său sau, din contră, detașarea ori nesiguranța lui, ies tot timpul la suprafață. Au fost atât spectacole mature, lucrate coerent și în amănunt, dar au fost și spectacole aflate într-o fază incipientă, lipisite de niște sondări mai în profunzime în privința construcției personajelor și a relațiilor dintre acestea sau în atenția acordată detaliilor.

Orice s-ar crede despre omul din umbra spectacolului, regizorul devine foarte vulnerabil prin intermediul creației sale, iar claritatea gândului său sau, din contră, detașarea ori nesiguranța lui, ies tot timpul la suprafață.

Ce ai făcut înainte să dai la regie?

Am fost complet ruptă de lumea asta. Când am intrat la facultate am observat că restul colegilor deja erau familiarizați cu acest mediu și se cunoșteau dinainte, din festivalurile pentru liceeni. Cam așa se întâmplă. Sunt cam două categorii: cei care descoperă pasiunea pentru teatru de timpuriu, din copilărie sau din liceu, și își aleg acest drum și mai sunt cei care provin din familii de artiști, copii născuți în teatru. Eu nu eram din nicio categorie.

Și atunci cum te-ai întâlnit cu teatrul?

În clasa a IX-a, profesoara de franceză ne-a vorbit despre trupa de teatru a liceului, trupă cu care pleca anual la un festival francofon, în Piano di Sorrento. Am acceptat provocarea pentru simplul motiv că studiasem limba franceză de la șapte ani. Făceam parte din figurație, dar după prima repetiție, protagonista spectacolului n-a mai putut veni, iar eu învățasem deja toate replicile ei și asta mi-a oferit ocazia să o înlocuiesc. Atunci am jucat pentru prima dată, pe scena din Piano di Sorrento, și tot atunci mi-am depășit multe complexe, în special, timiditatea mea exagerată. Am mai făcut parte din acea trupă încă un an, iar apoi am renunțat și am creat un spectacol pe cont propriu, cu alți doi colegi. Spectacolul s-a jucat de două ori la liceul nostru și a avut ecouri pozitive. Ne intitulam „actori amatori autodidacți”. Eram mândri și onești în același timp.

A fost momentul în care te-ai hotărât să dai la UNATC?

Atunci voiam să fac actorie, dar ai mei s-au opus, așa că n-am insistat. Eu făceam matematică-informatică, dar preocupările mele fuseseră dintotdeauna îndreptate spre științele umaniste. Abia în clasa a XII-a, prin februarie, tatăl meu mi-a sugerat, în urma unor procese de conștiință, bănuiesc, să aleg teatrul, dar nu actoria, ci regia. El mi-a ales meseria într-un fel, iar eu am răspuns afirmativ, fără să stau pe gânduri. A doua zi începeau cursurile de pregătire pentru admitere la UNATC, la care m-am înscris imediat și asta a fost decisiv.

Care a fost la început relația ta cu regia?

Am avut impresia că sunt pe deplin ignorantă, că n-am nici o tangență cu teatrul și, pe bună dreptate, așa era. Ulterior, privind retrospectiv, am observat că predilecția pentru teatru a existat încă din copilărie. Între cinci și zece ani, cred, de Revelion, ai mei plecau și mă lăsau la bunici, iar eu prezentam spectacole înainte de trecerea dintre ani. Nu-mi aduc aminte ce a declașat asta, dar recent am conștientizat că eram foarte interesată de organizarea minuțioasă a acestui eveniment, lucram asiduu la ordinea în care să prezint poeziile, cântecele și dansurile, mă preocupau și costumele pe care le foloseam și dacă este timp pentru realizarea schimbărilor. I-am cerut bunicului meu să-mi facă o cortină pentru că voiam să ascund o boxă și voiam ca sunetul să se audă dintr-o anumită direcție, dar fără ca sursa să fie vizibilă. Făceam repetiții serioase, la care bunicii mei nu aveau voie să fie prezenți. Și acum mai sunt cuiele bătute în biblioteca de care erau atârnate cearșafurile. Bunicul meu încă mai are filmările acelor spectacole.

Erai, încă de pe atunci, un artist complex, care-și punea probleme serioase de producător…

Nu știu dacă eram un artist complex, dar cu siguranță eram un copil care-și lua joaca în serios. Am mai avut o descoperire fascinantă legată de regie. La acel spectacol din liceu, care se numea „Măturăreasa” și care avea niște prefigurări simpatice de construcție și estetică brechtiană, ceea ce acum mă amuză teribil, eu aveam un fel de caiet de regie, pe care-l numeam „caietul proiectului”. Prin anul II, făcând curățenie, am dat peste el și am zis să-l deschid. În perioada aia lucram chiar la Cehov și trebuia să scriu caietul de regie. Când l-am deschis, nu mi-a venit să cred. Era aproape tot ce trebuia, într-o formă puerilă evident, dar era o structură de caiet de regie: erau caracterizări de personaje, erau situațiile din text decupate, erau identificate conflictele, exista un fel de rezumat al piesei, erau întrebări și răspunsuri despre ce va vorbi spectacolul, era chiar și o schemă de mișcare pentru anumite momente, exista un fel de jurnal de repetiții, apăreau temele principale, temele secundare… Eu mă ocupam de regie, altcineva de scenografie și tot așa. Și erau trecute deadline-uri, fiecare când trebuie să termine și să-și prezinte contribuția. Eu uitasem complet pentru că am șters cu buretele toată experiența aia. Am rămas stupefiată recitind acele pagini. De ce am uitat lucrurile astea? Eram convinsă că nu știu nimic și după mi-am dat seama de câte cunoștințe aveam. Cunoștințe pur instinctive, cunoștințe sălbatice.

Cât de diferită e lumea teatrului față de cum ți-o imaginai?

Până nu am intrat în ea, nu mi-am imaginat-o. Când am ajuns la facultate, am trăit într-o fascinație continuă. Mi-au plăcut oamenii. Păreau mult mai sinceri, mult mai liberi, păreau doritori să se întâlnească cu ei înșiși și nu le era frică de expunere, de a fi vulnerabili în fața celorlalți. Am aparținut mult timp unei lumi în care felul în care te îmbraci și vacanțele în care mergi, cine sunt părinții tăi și câți bani au, contau mai mult decât un bagaj intelectual, caracterul sau sensibilitatea ta. Nu regret despărțirea bruscă de acea lume. Și, indiferent de cum va suna ce spun acum, nu aș renunța niciodată la lumea teatrului, nu pentru că o idealizez, ci pentru că nu cred că alte lumi sunt neapărat mai bune. Răul e prezent în fiecare lume și e ceea ce face ca Binele să aibă sens. Eu aleg răul din lumea teatrului.

Am aparținut mult timp unei lumi în care felul în care te îmbraci și vacanțele în care mergi, cine sunt părinții tăi și câți bani au, contau mai mult decât un bagaj intelectual, caracterul sau sensibilitatea ta. Nu regret despărțirea bruscă de acea lume. Și, indiferent de cum va suna ce spun acum, nu aș renunța niciodată la lumea teatrului, nu pentru că o idealizez, ci pentru că nu cred că alte lumi sunt neapărat mai bune. Răul e prezent în fiecare lume și e ceea ce face ca Binele să aibă sens. Eu aleg răul din lumea teatrului.

Ai ieșit încrezătoare din facultate, că vei reuși, că ești pregătită?

Încrezătoare, da, pregătită, nu chiar. Cu fiecare spectacol, pornești mereu din același punct zero, iar asta n-am zis-o eu. Ca regizor, rămâi veșnic învățăcel, dacă nu vrei să te plafonezi, desigur. Eu mi-am propus doar să rămân un regizor amator toată viața. Etimologia acestui cuvânt, „amator”, a suferit pervertiri, a căpătat, odată cu iluminismul francez, sensul principal de „(Persoană) care se ocupă cu o meserie, cu o artă, cu o disciplină, fără a o exercita ca profesionist; diletant” și așa a rămas inserată în mentalul colectiv. Mai mult decât atât, „amator” este acum sinonim cu „diletant”, termen tot de sorginte latinească, derivat din verbul „delectare”, care, bunăoară, se referă la amuzament, încântare, desfătare și, până la urmă, divertisment. Ceea ce conduce la ideea degenerată că iubirea se identifică cu plăcerea, iar ambele se opun exercitării unei îndeletniciri aprofundate și remunerate, adică profesionismului. La bază, a fi amator, înseamnă a face ceva din iubire și pasiune. Vreau să rămân la sensul de bază al cuvântului.

„Ei, Și?” rămâne un spectacol fenomen, apreciat de toți cei care l-au văzut.

Ce s-a întâmplat cu acel spectacol a fost magic. Repetițiile au fost magice, inefabile, dacă nu sună prea bombastic. A fost un context cu totul special pentru că ne și cunoșteam foarte bine între noi, am și repetat în multe etape pentru că totul a pornit de la un examen parțial cu tema teatrul absurdului. Mai târziu a devenit spectacol de licență. Ne simțeam extrem de liberi. Aia a fost perioada mea preferată de repetiții dintotdeauna pentru că a mers totul uns.

În ce context s-a născut el?

Inițial, noi trebuia să facem Shakespeare la unul dintre examenele de semestru. Domnul profesor Mihai Manolescu a venit și ne-a întrebat ce altceva am vrea să facem. Cineva a propus teatrul absurdului. Răspunsul meu a fost: „eu nu sunt pregătită pentru așa ceva”. A urmat etapa de alegere a textului, iar ăsta mi-a căzut efectiv în mână. Era o carte primită în dar de la o colegă de liceu. Știind că îmi place franceza, mi-a făcut cadou un volum de Ionesco, în care erau piesele „Scaunele” și „Improvizație la Alma”. Am căutat prin texte de Beckett și Adamov, treceam și printr-o perioadă confuză, existau mulți oameni care-și dădeau cu părerea despre ce e teatrul și cum trebuie să se facă… Iar când am citit piesa asta, am râs copios și, într-o oarecare măsură, m-a alarmat. Ce scria Ionesco în 1955, simțeam că se întâmpla în realitatea mea imediată. Am propus textul, iar domnul profesor Manolescu mi-a zis că este un text foarte pretențios și inaccesibil majorității. Au existat reticențe în privința acestei alegeri, ceea ce m-a provocat. Într-un fel, a fost un pariu pentru mine și colegii mei.

Deci nu ți-a plăcut neapărat zona asta de teatru absurdului.

Prin intermediul acestei piese am început să-l descopăr cu adevărat pe Ionesco și să mă interesez mai serios de opera lui. Nu l-am înțeles neapărat din restul pieselor sale, ci, mai degrabă, din restul scrierilor sale, din răfuielile cu critica de specialitate. Am rezonat teribil cu majoritatea opiniilor lui despre teatru și despre lume, cu neliniștile și întrebările lui, cu umorul lui, cu firea sa polemică și curajul nemăsurat, cu împotrivirile lui legate de teatrul social și politic, cu nevoia sa de a căuta reinventarea expresiei, cu puritatea lui. Chiar și cu faptul că, pentru el, noțiunea lui Martin Esslin nu este foarte adecvată creațiilor sale.

Cât de ușor a fost să creați un limbaj accesibil tuturor?

Ni l-am făcut, pentru început, accesibil nouă, iar atunci cred că a devenit accesibil tuturor viitorilor spectatori. Am disecat textul și nu ne-am bazat pe preconcepțiile legate de teatrul absurdului. Nu încercam să construim nimic absurd. Asta am învățat despre Ionesco: că e greșit să-i percepi universul ca fiind absurd; fără să cad în clișeu, realitatea în care trăim e absurdă, iar el n-a făcut decât să surprindă foarte bine asta. La repetiții, încercam să devoalăm cât de real și adevărat este tot ce există în text, ne interesa mereu subtextul fiecărei replici și cum să facem ca replicile atât de pretențioase să fie susținute de un gând logic și clar, de intenție. Schimbam constant și lucram pe fiecare detaliu. Cred că momentul de început, care durează cinci minute, a fost repetat și câte două ore încontinuu. Era obositor pentru actori, dar înțelegeau că e nevoie de asta.

Îndrăznesc să spun că direcția, dacă ea există, mie mi-e neclară, dar, în orice caz, tinerii regizori nu sunt unidirecționali, ceea ce reprezintă o ușurare. E loc pentru toate tipurile de teatru și e și necesar ca ele să existe concomitent. Cred că, mai degrabă, e nevoie de regizori care să rămână mereu tineri, decât de o generație de regizori care să aibă o direcție definită și definibilă.

Cred că e destul de important să propună și actorii, toți cei din echipă.

Face parte din procesul creației, desigur. Actorii nu sunt simpli executanți, iar la ei am apreciat mereu faptul că nu veneau la repetiții întrebând ce să facă, unde să stea în spațiu. Exista un schimb permanent, vibram la fel. Când apăreau blocaje, îmi spuneau: „Aici e treabă de regie!” și asta mă responsabiliza. În plus, a contat că montam mereu decorul împreună. Prezența permanentă a scenografului la repetiții a avut un aport imens. Florentina Burcea ne-a fost atât de mult alături și ea era obsedată de detalii. Când aveam tedința să fiu neglijentă, era mereu acolo și se lupta pentru cauza ei.

Contează mult să fie cineva acolo care să te tragă de mânecă.

Enorm chiar. Eu propuneam mereu, încontinuu. Voiam prea multe deodată. Veneam des cu idei, cumpăram tot felul de obiecte pe care voiam să le introduc ca recuzită, dar ea mă oprea și mă ruga să punem necesitatea pe primul loc. M-a învățat ce înseamnă simplitatea și, mai ales, că apariția fiecărui element scenografic pe scenă trebuie să fie determinată de logică, înainte de a fi un semn teatral cu pretenții intelectuale sau vreo elucubrație.

Înseamnă că demersul vostru a fost unul foarte complex.

Faptul că nu ne-am simțit nici o secundă condiționați de factori externi procesului de creație a reprezentat un avataj, un privilegiu, cu care, într-un teatru profesionist, cu greu mai ai de-a face. Într-un teatru nu-ți permiți luxul din facultate. Ai mai mulți bani, dar ai și mai multe obligații.

Ți-a fost teamă vreun moment că lumea te va asocia cu acest spectacol și că ai ridicat ștacheta la un anumit nivel?

Nu știu dacă mi-e teamă, dar sunt conștientă că mi-am impus singură un anumit standard și atunci, la orice viitor spectacol care se află sub acest standard, este firesc ca lumea să reacționeze negativ. Ca spectator, iei mereu în calcul doar produsul final, reprezentația pe care o vezi într-o seară, dar nu ai imaginea de ansamblu a procesului, ceea ce e perfect acceptabil. Știu că sunt foarte la început și că o să mai fac gafe. E inevitabil. Important e să nu-mi pierd entuziasmul. Mi-e mai frică de asta. Indiferent dacă voi mai fi asociată cu acest spectacol, eu nu vreau să mă mai asociez cu el. A fost o etapă inițiatică. Da, mi-am dorit să creez un spectacol bun și coerent. Miza a fost mare pentru că am fost conștientă că acest spectacol îmi va dicta viitorul. Cred că ocazia unui tânăr regizor de a se afirma este spectacolul de licență sau de disertație pe care îl face. Acolo trebuie să-și adune forțele și să arate ce și cât a învățat în facultate. Mai departe, e altă mâncare de pește.

Crezi că tânăra generație de regizori are o direcție spre care merge?

Îndrăznesc să spun că direcția, dacă ea există, mie mi-e neclară, dar, în orice caz, tinerii regizori nu sunt unidirecționali, ceea ce reprezintă o ușurare. E loc pentru toate tipurile de teatru și e și necesar ca ele să existe concomitent. Cred că, mai degrabă, e nevoie de regizori care să rămână mereu tineri, decât de o generație de regizori care să aibă o direcție definită și definibilă. Limbajul teatral spre care se îndreaptă Dragoș Mușoiu, de pildă, este pe gustul meu, dar asta nu înseamnă că nu apreciez calitățile altor regizori tineri, chiar dacă nu rezonez până la capăt cu universul și căutările lor.