Andreea Grămoșteanu a fost ani întregi una dintre vedetele de la Mondenii. O țară întreagă a iubit-o și a râs, urmărind-o în rolurile care au ironizat ani întregi personajele mondene de pe scena României în veșnică tranziție. Cariera ei în televiziune a continuat în paralel cu cea din teatru, până într-o zi în care și-a dat seama, așa cum mărturisește acum, că avea nevoie să respire… teatru. În acest moment joacă în mai multe spectacole la Teatrul Mic, precum și în trei proiecte alături de trupa lui Victor Ioan Frunză, la Teatrul Metropolis: „Romeo și Julieta”, „Hamlet” și „Titanic vals”. A copilărit la Constanța, pe malul mării și e sigură că marea face parte din ea dintotdeauna, deși azi, când se întoarce acasă, orașul i se pare deprimant. Andreea Grămoșteanu spune că dacă ar avea o baghetă magică ar da o lege ca râsul și zâmbetul să fie obligatorii…
În ultima vreme lucrezi destul de mult în teatru. De ce te-ai îndepărtat de televiziune, după o perioadă destul de lungă la Mondenii?
Simțeam nevoia să respir. Și s-a întâmplat că așa s-au aranjat lucrurile după o decadă de TV. S-a terminat un produs, am avut o ofertă să merg mai departe în altceva, dar eu am zis: Nu. Și mulțumesc lui Dumnezeu că îmi permit luxul să spun „nu”. Apoi au început să se lege lucrurile și am intrat în cele două spectacole ale lui Victor Ioan Frunză, „Hamlet” și „Titanic vals” la Teatrul Metropolis.
Spui că voiai să respiri. De ce-ți lua aerul televiziunea?
Pentru că lucrezi într-un ritm care nu-ți dă prea mult voie să respiri. Respirațiile sunt scurte. În televiziune nu poți să stai, nu poți să dilați timpul, nu poți să-i pui pauză. Lucrurile sunt mult mai comprimate. Și apoi voiam să respir teatru… Cred că am învățat însă ceva în televiziune: un soi de disciplină. Pentru că fără ea nu poți să reziști. Și asta m-a ajutat apoi în teatru. Eu știu că în acele ore în care sunt acolo trebuie să dau un randament maxim. Nu pot să-mi permit o zi pierdută.
Și altfel, din experiența din televiziune, ce-ai câștigat și ce-ai pierdut?
Am câștigat tehnică. Am reușit să continui ce-am învățat în școală. Și noi în școală chiar am învățat meserie. Am fost, poate, una dintre ultimele generații care au învățat meserie. Și, așa cum ne spunea Gelu Colceag, când știi meserie, nu poți să scazi sub un nivel. Ăsta e plusul. Minusul este că n-am putut să fac pauze. Și apoi, e o altă cheie, un alt limbaj. În teatru poți să lucrezi cu subtilitățile. În televiziune mai puțin. Mai ales azi… azi trebuie să faci rating.
Da, ratingul care ne mănâncă viața. Ai simțit presiunea ratingului?
Da, de multe ori.
În teatru n-o mai simți?
Nu, nu mă gândesc niciodată la asta.
Dar publicul pe care-l aveai acolo, a venit după tine la teatru?
Da, a venit și mă bucur. Unii au continuat să vină datorită lucrurilor pe care le-au văzut la teatru. Și câștigul ăsta mi se pare și mai mare.
Ai făcut multă comedie. Tu ești o persoană veselă?
Eu în copilărie am fost o fată extrem de veselă și de curioasă. Dar când vine adolescența se prăbușesc lumile. Iar când am ajuns la facultate, la Casandra, mă interesa zona asta de teatru serios. N-am crezut niciodată că o să fac comedie, fiind eu destul de dramatică pe dinăuntru. Dar a fost o întâmplare… Eram la „Stele în lumina dimineții” la examen. Eram în anul 3, mi-aduc aminte că era Adrian Pintea la examen, și aveam un monolog din Valentina Pompiereasa și stăteam pe un pat de spital. Și a început patul să scârțâie. Lumea a început să râdă. Și mi-am dat seama că scârțâitul ăla o să-mi strice tot ce construisem eu până atunci. Și încercam cumva, în timp ce spuneam monologul, să caut un loc în pat unde să nu scârțâie. Și au început să râdă din ce în ce mai tare, eu rămânând tot serioasă. Și atunci mi-am dat seama că seriozitatea poate naște comic. Atunci mi-am dat seama că aș putea face și comedie.
Vorbeai de adolescență. Ai avut întâlniri care ți-au schimbat acul busolei?
Am avut marele noroc să am un diriginte în liceu care să fi fost un fel de discipol al lui Noica. Și care a format niște caractere. Fiecare oră de literatură română începea cu un motto pe tablă. Fiecare dintre noi, când îi venea rândul, scria un motto din ce citea în momentul acela. Și discuția începea de-acolo. Pe mine omul ăsta m-a învățat ce înseamnă lectura, necesitatea și vitalitatea actului de a lectura. Care s-a mulat foarte bine pe structura mea dramatică. Și credeam că lucrurile dramatice sunt alea serioase. Nu râdeam foarte mult. Eram foarte serioasă. Știu că unul dintre actorii cu care m-am pregătit pentru facultate, când am ajuns la el, mi-a zis: „eu pe tine trebuie să te învăț să râzi”. Și când am ajuns la București și am intrat la facultate n-am putut să mă bucur. Am zis: „Ok, de-acum începe treaba”. Cred că asta a fost și educația pe care am primit-o. Tata îmi spunea mereu că banii vin și se duc, ce rămâne între ești tu. Și Tu acela ar fi ideal să stea în picioare. Iar pentru asta trebuie să muncești.
Și cum ești acel Tu care rămâne în picioare?
Mi-aș dori să nu se îndoaie cât să se frângă…
E vorba despre căutarea ta personală. Restul e maculatură. Și le-aș dori tuturor să aibă faimă și bani ca să-și dea seama că nu despre asta e vorba. Că asta nu te ține. Că banii și faima te fac o stea căzătoare.
A te frânge înseamnă a face compromisuri?
N-aș spune compromisuri, aș spune că ține de vulnerabilitățile și slăbiciunile pe care le ai de-a lungul vieții. Compromisuri facem cu toții pe ici, pe colo, dar important e să nu te frângi, să nu-ți vinzi sufletul. Pentru faimă…
N-ai făcut-o?
Nu. Și mă bucur că am cunoscut notorietatea, ca să-mi dau seama că nu despre asta e vorba.
Și despre ce e vorba?
E vorba despre căutarea ta personală. Restul e maculatură. Și le-aș dori tuturor să aibă faimă și bani ca să-și dea seama că nu despre asta e vorba. Că asta nu te ține. Că banii și faima te fac o stea căzătoare.
Deci ești o ființă veselă? Nu mi-ai răspuns…
Cred că depinde mult de context. Sunt și veselă, și tristă, uneori extrem de pesimistă, de melancolică.
Copilăria ta cum a fost?
Italienească.
Italienească în Constanța? În vremea comunismului?
Da, da, o copilărie gălăgioasă, cu multe rude, cu mulți veri, cu întâlniri la noi acasă. O copilărie veselă, cu multe discuri, multe diafilme, cu mult lucru manual pe care-l făceam cu mama, cu muzică, fotbal… O copilărie superbă la malul mării.
Și totuși, era comunism. Ce-ți lipsea?
Nu-mi dădeam seama. Pe mine m-a prins Revoluția când eram mică. Nu-mi dădeam seama că-mi lipsește ceva. Oamenii, având același nivel și același statut, nu simțeai lipsa. După aia a fost dificil, în adolescență, după anii ’90, când lumea s-a schimbat, iar în casă a început să nu se mai adune lumea. Atunci a fost o perioadă foarte dificilă. Și mă tot gândeam la ai mei, cât de greu le-a fost, au trecut dintr-un sistem în altul, cu niște principii de viață, văzând cum oamenii de lângă ei o iau razna. Nu am fost bogați. Purtam o pereche de pantaloni până se rupeau. Dar s-a compensat totul în dragoste.
Dar e vreun obiect pe care ți l-ai dorit și nu l-ai putut avea?
Da… O pereche de adidași. Toată lumea de la Constanța pleca în Bulgaria să facă trocuri. Și țin minte că ai mei au plecat cu niște prieteni de la o scară vecină și mi-au adus o pereche de adidași din piele alb cu roz. Numai că mie mi-au adus adidașii prietenei mele și ei pe ai mei. Eu m-am încălțat și înotam în ei, iar pe o strângeau rău. Și ne-am întâlnit, fiecare i-a arătat celeilalte adidașii, dar n-a zis una un cuvânt că-i sunt mari sau mici… Așa era de mare bucuria că avem adidași, că nu mai conta că nu erau buni. Și am dormit la ea și ne-am culcat amândouă cu adidașii lângă pat. Iar dimineața, când ne-am trezit, din întâmplare i-am luat invers și erau buni… Am râs o zi întreagă. A fost o nebunie.
Și în Constanța copilăriei tale ți-ai dat seama brusc că vrei să fii actriță…
Daaa, făceam spectacole în casa scării prin clasa a II-a și mi-aduc aminte că aveam frunze drept bilete. Și le rupeam la intrare. Pe urmă am scos și-un ziar. Când eram la liceu. Era cu circuit închis, pentru trei scări de bloc. (râde) Da, nu-mi aduc aminte să fi vrut vreodată să mă fac altceva decât actriță, cu o singură excepție: am vrut la un moment dat să mă fac vânzătoare de pâine, pentru că pe vremea lui Ceaușescu mama știa o vânzătoare de la blocul turn și puteam să luăm pâine proaspătă prin spate, pe sub mână. Și mi se părea că e extraordinar să poți să dai pâine…
Crezi că generația ta, a noastră e altfel pentru că a trăit în comunism?
Da, e altfel. E altfel prin educație. Avem o educație sănătoasă. Generația noastră are repere umane. Lucruri care țin de bun simț și care azi s-a cam dus.
Și asta ține de faptul că am trăit în comunism?
Cumva da, pentru că nu aveai alternativă. Atunci toată lumea avea același dușman. Azi, dușmanul e pretutindeni și nicăieri. Toți funcționam cumva după aceleași principii. La bloc ne știam toți. Acum nu știu cine stă vizavi de mine.
Toleranța… Eu nu cred că noi, ca națiune, suntem azi foarte toleranți. Doar zicem că suntem. Dar ne aruncăm repede să judecăm. E mai ușor să pui etichete. Ne grăbim să facem asta. Însă poți să ai niște surprize colosale din partea oamenilor. Și e vital să-ți dai timp să descoperi oameni. Unde alergi? Către ce alergi? Fii atent la omul de lângă tine, că s-ar putea să schimbe ceva în tine.
Crezi că asta ne face mai toleranți?
Toleranța… Eu nu cred că noi, ca națiune, suntem azi foarte toleranți. Doar zicem că suntem. Dar ne aruncăm repede să judecăm. E mai ușor să pui etichete. Ne grăbim să facem asta. Însă poți să ai niște surprize colosale din partea oamenilor. Și e vital să-ți dai timp să descoperi oameni. Unde alergi? Către ce alergi? Fii atent la omul de lângă tine, că s-ar putea să schimbe ceva în tine. Dar asta necesită muncă. Și nu mai vrea nimeni să muncească azi. La noi, cultura se face la TV. Din păcate. Și ce vezi acolo? Că se poate și așa… Iar noi, ca branșă, ar trebui să înțelegem că suntem responsabili. Și că trebuie să le arătăm oglinda.
Nu s-a învechit povestea asta cu oglinda?
Nu, sigur că nu. Oglinda cu toate reflexiile ei. Altfel de ce ne urcăm acolo, pe scenă? Cât timp ești acolo, nu ai voie să ai altceva în minte. Omul vine și plătește bilet. Ești responsabil pentru asta. Să nu-l minți, să fii acolo.
Îți pui și ție oglinda în față?
Clar. Pun și biciul de multe ori…
Și ce vezi în oglindă?
De multe ori mă subestimez. Și atunci văd lucruri mai puțin plăcute. Dar noroc că am oameni lângă mine care mă ridică. Am un profund sentiment al smereniei. Față de viață și față de meserie. Întotdeauna mi-am ținut un soi de lanț. Poate mi-a fost teamă să nu confund căutarea mea cu scopul. Să nu confund drumul cu ținta. Să nu zic că am ajuns. Am senzația că, dacă îmi trâmbițez punctul în care am ajuns, căutarea se termină în momentul acela. Pentru că, în loc să-mi ocup timpul cu continuarea căutării, mi-l ocup cu trâmbițarea victoriei.
Ai folosit un cuvânt puțin la modă în lumea noastră: smerenie. Are legătură cu credința?
Sigur că are. Relația mea cu Dumnezeu există, este intimă și nu poate fi pusă în discuție. Pentru că nu cred că pot s-o definesc în cuvinte. Există o putere deasupra, dedesubt, peste tot. Dar acum trăim niște momente în care, dacă spui că ești credincios, se interpretează. Și asta e o chestie atât de intimă, încât n-o supun niciodată discuției. Am auzit tot felul de păreri, că ești prost dacă mergi la biserică, că ești incult, că nu gândești, încât prefer să tac.
Poate c-ar trebui să avem curajul s-o spunem, tocmai ca să nu se audă o singură voce…
Așa e. Din păcate trăim niște vremuri în care intimitatea nu mai e la modă. Totul e expus. Iar relația ta cu Cerurile e ceva intim. Și nu e treaba nimănui să judece. Până la urmă suntem toleranți, nu? (râde amar)
La ce visai când erai mică? Voiai să schimbi lumea?
Nu, n-am visat să schimb lumea. Am visat să mă schimb pe mine.
Nu-ți plăcea de tine?
Nu, nimic nu-mi plăcea. Dar, de fapt, cred că visam să pot să fac ceva prin exemplul propriu ceva. Și cred că azi e singura soluție. Suntem atât de divizați… și atât de plini de prejudecăți, că doar propriul exemplu mai poate schimba ceva.
Visai să pleci din Constanța?
Doar când mi-am dat seama că tot ce înseamnă viață culturală se întâmplă la București. Dar asta a fost mai târziu. În rest, aveam marea. Și era suficient. Asta cred eu că înseamnă un actor cu dimensiune, când te uiți la el e ca și cum te-ai uita la mare…
Care e cel mai frumos moment al tău cu marea?
Îmi place foarte mult marea iarna, toamna, când plaja e pustie, când nu e lume, când nu sunt turiști și atunci poți să ai o relație de onestitate cu ea. Am un loc preferat. E undeva lângă Sf. Gheorghe, unde se varsă Dunărea în mare, este o fâșie de nisip alb, bătătorit, care are de-o parte Dunărea și de-o parte marea. Și e o liniște teribilă. E un soi de pustietate între ape. Eu acolo aș vrea să locuiesc.
Dar când te întorci acum acasă, cum e Constanța?
Tristă. Pentru că nimeni n-a făcut nimic pentru orașul ăla. N-au făcut decât să sugă din el. Constanța există numai din turismul de vară. Și nu e normal așa ceva. Orașul e azi un mix de ceva din anii ’90, cu ceva dinainte. Lumea e foarte dezamăgită, și tristă, și încrâncenată, și săracă. Și nu numai financiar… Mi se pare un oraș degradat. De câte ori mă întorc acolo am senzația asta.
Constanța există numai din turismul de vară. Și nu e normal așa ceva. Orașul e azi un mix de ceva din anii ’90, cu ceva dinainte. Lumea e foarte dezamăgită, și tristă, și încrâncenată, și săracă. Și nu numai financiar… Mi se pare un oraș degradat. De câte ori mă întorc acolo am senzația asta.
Pe tine te-a schimbat teatrul? Te-a făcut mai bogată? Ce-ai fi pierdut dacă n-ai fi făcut teatru?
M-aș fi pierdut pe mine. Nu știu dacă aș fi putut să fac altceva prin care să mă arăt autentic.
Cum te înțelegi cu tine?
Acum m-am mai împăcat…
Să înțeleg că a fost rău…
Da, foarte rău. M-am biciuit foarte tare. Aveam senzația că nu-s de-ajuns… Eu trăiam un paradox. Lucrând în TV, m-am confruntat tot timpul prejudecățile: dacă ești actriță trebuie să fii și model. Iar eu am trăit mulți ani cu ideea că aspectul fizic nu are importanță, că nu despre asta e vorba, numai că eu eram într-un context în care era foarte mult vorba despre asta. Și mi-a fost foarte greu să accept. Așa că am luptat împotriva acestui lucru, făcându-mi rău. Mă îngrășam, pentru că voiam să demonstrez că nu despre asta e vorba. Dar nici nu mă simțeam bine… După care, am ajuns la fundul sacului, eram într-o depresie groaznică, nu mă mai simțeam bine cu mine. Obosisem. De fapt, și asta era o prejudecată. A mea. Și am cedat, m-am oprit și am schimbat perspectiva.
Și acum te simți frumoasă…
Nu mă mai gândesc așa. Acum nu mai am nevoie de confirmare. Mi se pare că frumusețea e ceva foarte subiectiv. Acum realmente viața îmi demonstrează că nu e vorba despre asta.
Și despre ce e vorba?
Despre încredere. Să ai încredere că nu e nimic întâmplător. Ceea ce e foarte greu. Pentru că sunt momente când rătăcești îngrozitor. Dar îți aduce ceva și rătăcirea…
Acum ești în punctul în care vrei să fii?
Da. Sunt fix în punctul acela. N-aș vrea să fiu altcineva, n-aș vrea să fiu altfel. Și nu-i deloc ușor să fii în egalitate cu timpul în care te afli.
Cum a fost întâlnirea cu trupa lui Victor Ioan Frunză?
Eu am avut un mare noroc să fiu invitată acolo. Am toată admirația pentru dedicația lor. Alături de ei am avut experiența altui tip de lucru. Care e unic la noi. Și mi-a plăcut la nebunie. Iar relația cu dl Frunză e foarte specială, mai liberă cu fiecare proiect… Eu mă simt extraordinar când cineva ca dl Frunză mă vede și îmi dă credit. Mie nu-mi mai rămâne decât să zbor.
Ce cauți tu la un regizor?
Am nevoie să vadă acolo unde eu nu mai pot să văd. Și am nevoie să fie un comun acord în care niciunul să nu fie mai presus. Am nevoie să ne întâlnim la mijloc. Eu nu funcționez când cineva mă bruschează, mă închid foarte repede. Și să mă ajute să descopăr lucruri pe care nici eu nu știam că pot să le fac.
Dacă n-ar fi publicul, n-aș exista. El e primul meu critic. Omul, mai ales azi, când nu suntem niște oameni bogați și nu trăim într-o țară bogată, plătește niște bani să vină la teatru. Și atunci, îmi doresc foarte tare să nu se foiască în scaun și să nu se plictisească. Și să plece cu ceva. Că e un zâmbet, că e o întrebare, important e să plece cu ceva… Cred că asta e măsura mea. Prima și cea mai adevărată.
Cum știi că faci bine ce faci? Care e măsura ta? Publicul? Critica?
Dacă n-ar fi publicul, n-aș exista. El e primul meu critic. Omul, mai ales azi, când nu suntem niște oameni bogați și nu trăim într-o țară bogată, plătește niște bani să vină la teatru. Și atunci, îmi doresc foarte tare să nu se foiască în scaun și să nu se plictisească. Și să plece cu ceva. Că e un zâmbet, că e o întrebare, important e să plece cu ceva… Cred că asta e măsura mea. Prima și cea mai adevărată.
Și cum simți că publicul e cu tine?
Când se lasă liniște e un sentiment foarte înălțător, pentru că simți acolo o tensiune. Și orice mic lucru care iese din această armonie strică tot. Exiști numai în relație. Eu simt și aud când publicul se plictisește. Și tot ce-mi doresc e ca publicul să fie mulțumit, pentru că altfel nu mai vine…
Dacă ai avea o baghetă magică și ai putea să schimbi lumea s-o faci puțin mai bună, ce ai face?
Probabil că aș da o lege prin care aș face obligatoriu zâmbetul și râsul.
Print