De ce aţi hotărât să participaţi la Gala HOP?
Probabil, în primul rând, pentru a-mi demonstra mie că pot, că am o şansă să realizez ceva, să ajung undeva mai sus pe scara ierarhică a acestei meserii. Apoi cred că e un mijloc foarte bun de promovare; dacă, într-adevăr, pot fi un actor bun, nu trebuie să o ştiu doar eu, trebuie să o ştie şi ceilalţi. E un test pe care trebuie să-l dau, un prag pe care trebuie să-l trec, un hop pe care trebuie să-l sar, la care am doar două şanse prin care îmi pot demonstra că pot avea încredere în mine. Nici chiar atât de drastic, dar ceva de genul.
Ce şanse reale consideraţi că vă oferă acest concurs?
Sincer, nu m-am gândit. Cu siguranţă, sper să îmi ofere şansa de a întâlni oameni care mă pot ajuta să fiu ceea ce îmi doresc. Dar nimic mai mult de atât. Există posibilitatea să nu îmi ofere nici o şansă, există posibilitatea să îmi ofere „şansa vieţii mele”. Totul este atât de subiectiv în această meserie, încât, chiar şi cu cele mai reale capacităţi artistice poţi fi înlăturat de la o şansă pe care, cel mai probabil, o meriţi. Şansa reală pe care ar putea-o oferi acest concurs, cred, că este aceea de a fi implicat într-un proiect care să îţi aducă o mai mare vizibilitate decât ceea ce ai deja.
Încercaţi să realizaţi un autoportret la acest moment al existenţei voastre în teatru.
Să ne jucăm puţin: sunt pe un drum de munte, foarte aglomerat, cu toţii vrem să ajungem în vârf. Bagajul meu nu e nici foarte greu, nici foarte voluminos, dar nici foarte mic şi uşor. Este exact ceea ce cred că am nevoie deocamdată. Voi improviza în caz de nevoie. Încerc să nu îmi pierd nici o resursă, drumul va fi lung şi anevoios. Dacă, totuşi, nu voi avea ceva de care am neapărat nevoie mă voi baza pe resursele muntelui. Sper să nu am prea multă încredere în mine, încât să îmi consum energia înainte de destinaţie. Încerc să mă bucur de călătorie, poate va dura toată viaţa până voi ajunge sus. Dacă privesc înapoi pot spune că am parcurs ceva drum şi, totuşi, sunt abia la bază. Sunt sigur că această călătorie va fi pe cât de grea, pe-atât de frumoasă. Gata cu joaca: sunt un „A” dintr-un „actor” şi un punctuleţ dintr-un „artist”. Sunt un puşti cu vise multe care acum se maturizează, sunt un om care vrea să înţeleagă lumea, care şi-a ales o meserie grea, dar frumoasă.
Care sunt cele mai mari dificultăţi pentru un tânăr care termină acum Facultatea de teatru?
Pierderea naivităţii, situaţia financiară şi cea administrativă. Ieşi de pe băncile facultăţii şi îţi dai seama că nu e tot atât de roz precum ai sperat, că visele pe care le aveai nu vor fi atât de uşor de împlinit sau, poate, deloc. Atunci ori renunţi, ori apelezi la „mama şi la tata”, ori îţi dai două palme şi te trezeşti mult mai brusc decât ţi-ai fi dorit. Banii nu îţi ajung nici măcar de o masă, nu mai punem în calcul chiria, şi domeniul în care lucrezi nu e renumit pentru salariul ridicat al angajaţilor, cu atât mai puţin, sau chiar deloc, al studenţilor, fiindcă asta vei fi considerat, din punct de vedere financiar, mult timp după ce termini facultatea. Cum în sistemul bugetat nu se fac angajări, iar părinţii sau cam săturat sau, pur şi simplu, nu te mai pot ajuta, eşti pe cont propriu, singur împreună cu alte câteva mii de tineri ca tine, încercând să urcaţi acelaşi munte.
Care este cea mai mare problemă a sistemului din teatrul actual?
Cea mai mare problemă cred că este inexistenţa managerului artistic, care să promoveze actorul. Iar apoi, la nivel de instituţie, cred, că fiecare lucrează de unul singur şi nu în echipă. Se cer prea multe lucruri teoretice de la practicieni şi prea multe lucruri practice de la teoreticieni. Cam atât poate spune experienţa mea, oricum, nu cred că ţine de competenţa mea.
Propuneţi o soluţie, oricât de utopică, pentru ca sistemul teatral să funcţioneze mai bine.
Cred că dacă toate teatrele s-ar transforma în teatre de proiecte şi s-ar naşte un sistem managerial, la fel de bun ca cel din America, problemele menţionate mai sus s-ar putea rezolva puţin. Mai mult nu ştiu. Oricare va fi situaţia sistemului teatral soluţia mea e una personală, şi anume, să fac în aşa fel încât să mă pot descurca.
Print