Puck excentric și manipulator, Feste care atârnă un zâmbet larg pe fețele spectatorilor sau o lacrimă în colțul ochilor când își încheie baladele de inimă albastră, profesorul Miroiu plin de duioșie, naivitate copilăroasă și luciditate tăioasă, Rică Venturiano – un dandy comic prin stângăcia, ironia și teama sa permanentă; Andrei Huțuleac își poartă personajele pe scena de la Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu” sau pe cea de la Teatrul Metropolis cu profesionalism și seriozitate, calități deja verificate și specifice trupei directorului de scenă Victor Ioan Frunză. S-ar putea spune despre Andrei Huțuleac că este o speranță a teatrului românesc, că este un actor talentat, că la doar 25 de ani interpretează roluri complexe, solicitante cu succes, și totuși ar lipsi ceva. Pentru că Andrei Huțuleac e un artist în devenire, artist dincolo de teatru, și prin poezie, și prin încercarea de a-și stabili un sistem de valori și un anumit simț al moralității, și prin viziunea sa lucidă și critică asupra peisajului teatral românesc. Chiar dacă afirmă că „aș lăsa totul, mi-aș lua un rucsac în spinare, aș pleca în jurul lumii și aș scrie o carte despre asta”, pasiunea pentru poveste rămâne o constantă, la doar câteva rânduri distanță se contrazice și își dă seama că, totuși, „nu am plecat, sunt aici și fac teatru”.
Despre obiceiul de a scrie poezii spui că te vindecă sau că e o metodă de a nu da bani la terapeuți. Ce boli vindecă poezia?
Evident, boli ale sufletului. E un mod benefic pentru mine de a exhiba anumite lucruri pe care în alte contexte nu știu sau nu pot să le exhib. Eu, de exemplu, nu am o teorie despre cum se face teatru sau ce trebuie să faci ca actor ca să-ți iasă. Nu știu, nu am îndeajuns de multă experiență și nici nu cred că e bine să ai niște teorii împământenite. Ce știu sigur, e că prin teatru nu pot să descarc anumite lucruri pe care le conțin. Pentru mine teatrul este o meserie pe care mi-am propus să o fac foarte bine. Și în cazul meu nu funcționează bine dacă o amestec cu partea mistică, cu partea mai greu de controlat. Cred că în meseria de actor ai nevoie să fii foarte lucid și foarte în control. Atunci poezia îmi oferă acel spațiu în care pot să fiu haotic, liber, în sensul irațional până la urmă. Cred că a scrie poezie e un act irațional, nu calculez niciodată ce scriu, nu evaluez dacă o poezie e bună sau proastă. Uneori mi se întâmplă să fac asta după un an sau doi. Revin întâmplător asupra unui text și am o „părere”. Pentru mine scrisul e o igienă personală, scriu cum fac duș, ca să mă curăț.
Totuși, ce anume vindecă în cazul tău?
Cred că de multe ori există și un handicap de comunicare, adică nu sunt tot timpul capabil să comunic anumite gânduri pe care le am.
Poezia îmi oferă acel spațiu în care pot să fiu haotic, liber, în sensul irațional până la urmă. Cred că a scrie poezie e un act irațional, nu calculez niciodată ce scriu, nu evaluez dacă o poezie e bună sau proastă. Uneori mi se întâmplă să fac asta după un an sau doi. Revin întâmplător asupra unui text și am o „părere”. Pentru mine scrisul e o igienă personală, scriu cum fac duș, ca să mă curăț.
De obicei, actorilor le este mai ușor să comunice…
Cred că este și un mit… Am întâlnit actori foarte buni care în viața de zi cu zi nu comunicau foarte bine. Specia actorului are de fapt mai multe subspecii. Sunt și actori foarte volubili, dar eu sunt mai degrabă o mixtură. În cea mai mare parte a timpului, cu oamenii cu care am apucat să creez o relație mai intimă nu sunt foarte volubil. În relațiile acelea intime pe care le creezi cu prieteni apropiați, cu partenere de viață descoperi că nu ești tot timpul capabil să comunici tot ce dorești. Pentru că nu ai curaj, pentru că nu știi sau pentru că nu s-au creat niște circuite în creier. Tot ce nu pot să exprim acolo, scriu în poezie. E vorba despre niște mici sau mari neputințe pe care le am și pe care simt că le pot rezolva doar așa.
Joci câteva roluri reprezentative de bufoni, Puck în „Visul unei nopți de vară”, Feste în „A douăsprezecea noapte”, până și profesorul Miroiu din „Steaua fără nume”, dacă mergem departe cu imaginația, poate fi un bufon raportat la societatea de astăzi. Care este relația ta cu personajul bufonului?
Nu știu dacă se vede asta în rolurile pe care le-am construit sau am încercat să le construiesc, dar din mai multe perspective sunt foarte pasionat de tema clovnului trist, a bufonului. Am avut un vis în copilărie, acela de a fugi cu circul și de a fi clovn. Era o fantezie de-a mea în care la un moment dat ajunsesem să cred foarte tare. De câte ori mă enervau părinții mei, visam să mă duc la Sala Sporturilor în Galați, unde venea circul de obicei și se instala cortul, la niște italieni sau bulgari și să le zic: „Luați-mă cu voi, nu mai pot cu familia mea, m-am săturat.” În accesele mele de rebeliune visam la acest lucru, deși acum e mai degrabă un aspect trivial. La bufon mă preocupă capacitatea de a spune lucruri foarte importante fără a fi luat în serios până la capăt și fără a suferi consecințele. Într-un fel, e o formă perversă de lașitate să spui lucruri și să nu le spui în același timp. E și o libertate, dar și o mare constrângere pentru că îmbraci acele lucruri în niște glume, dar nu cred că te descarci vreodată. În capul meu mă raportez mereu la Orsino ca la un idiot absolut, dar nu pot niciodată să-i spun că e un idiot absolut și asta creează frustrare în personaj. Mă interesează tipologia bufonului, dar poate dacă am chemat-o spre mine, am făcut-o în subconștient. Foarte puțin din ceea ce sunt în viața reală este acolo și nu știu dacă mă reprezintă la modul real.
Simți că există un soi de bufon în tine, captiv între bucurie și tristețe, în căutarea fericirii?
Dacă e să punem degetul pe rană, mă preocupă această balanță între fericire și tristețe, dar niciuna nu cred că se duce la capăt în tipul acesta de personaj. Paradoxal, nici în tristețe nu se duce până la capăt pentru că nu are timp. Și atunci e doar ceva ce intuiești în pelicula aceea din spatele ochilor, te gândești ce drame, ce traume, ce tristețe se află dincolo. Aș putea spune că acest „amestec” mă reprezintă în viața de zi cu zi. Nu caut fericirea, dar nu sunt nici mega depresiv. Mi-e foarte greu să înțeleg și să empatizez cu oamenii hiperpozitivi, cu acest trend născut din televiziune și dintr-o educație tipic americană pe care am primit-o, conform căreia trebuie să fii tot timpul vesel, activ și erect. Nu mă regăsesc deloc în asta, pe de altă parte nu simt nevoia nici să plâng în pumni de dimineață până seara. Acest amestec de bucurie și tristețe mă interesează cel mai mult, fără a sonda până la capăt niciuna.
Hamlet este și el un tip de bufon. Te-ar tenta să joci acest personaj?
M-ar tenta să joc orice rol în principiu. Nu visez să joc neapărat un anumit rol în viața asta, dar Hamlet m-ar tenta, evident.
Am avut un vis în copilărie, acela de a fugi cu circul și de a fi clovn. Era o fantezie de-a mea în care la un moment dat ajunsesem să cred foarte tare. De câte ori mă enervau părinții mei, visam să mă duc la Sala Sporturilor în Galați, unde venea circul de obicei și se instala cortul, la niște italieni sau bulgari și să le zic: „Luați-mă cu voi, nu mai pot cu familia mea, m-am săturat.”
Teatrul te ajută să menții un echilibru emoțional în viața personală?
Cred că ar fi mult mai multă liniște fără teatru. Depinde și cum te raportezi la meserie, eu încă învăț, uneori suntem prieteni, alteori nu. Uneori, îmi imaginez că fără teatru aș putea fi mai liniștit din anumite puncte de vedere, dar pe de altă parte nu știu dacă aș putea să nu fac asta. Realitatea e că nu știu dacă mă pricep la altceva, și când spun „altceva” mă refer la un domeniu fără nicio legătură. Aș putea să nu mai fac teatru și să scriu, nepropunându-mi vreodată să devin un mare scriitor. Dar, deocamdată, nu vreau să încerc. Singurul lucru pentru care aș da teatrul este pasiunea pentru călătorit, care prin neexploatare a devenit obsesie. Îmi place foarte mult să călătoresc, dar de când m-am apucat de teatru nu am mai făcut asta. A crescut în mine dorința de a vedea și nu apuc, nu am niciodată timp. Dacă aș călători, aș face-o la modul profesionist. Aș lăsa totul, mi-aș lua un rucsac în spinare, aș pleca în jurul lumii și aș scrie o carte despre asta sau măcar aș ține un jurnal. Sunt foarte preocupat de un aspect pe care iarăși nu mai am timp să-l exploatez la maxim acum, și anume de întâlnirile întâmplătoare cu oameni, cu situații, cu locuri noi. Cred că îți oferă mai mult decât ce ți-ar putea oferi orice pe lumea asta. Pe de altă parte, ceea ce fac mă contrazice pentru că nu am plecat, sunt aici și fac teatru. Poate e doar o idee teoretică și în practică nu mi-ar reuși acest proiect de a călători.
Spuneai că teatrul e un fel de minciună frumoasă și oamenii nu-și doresc să te vadă pe tine, cel adevărat. Pentru tine există un adevăr personal în teatru?
În primul rând dragostea pentru poveste și pentru pesonajul pe care îl interpretez în momentul respectiv. Mă contrazic, dar poate mai importantă decât pasiunea pentru călătorii este pasiunea pentru poveste, pentru a povesti, pentru a mi se povesti. Mă mână credința că oamenii au nevoie de povești și că datoria mea este să fiu o rotiță sănătoasă într-o poveste frumoasă. Nu știu să vorbesc despre adevăr și neadevăr, nu stăpânesc acești termeni. Am doar niște credințe personale pe care nu le discut pentru că sper că se văd în munca mea. În momentele în care simt că m-am întâlnit cu un personaj important sau cu un text important aleg instinctiv niște lucruri pe care eu le consider adevăruri și pe care îmi doresc să le transmit.
Acum aproximativ doi ani începeai să-ți construiești un sistem de valori. S-a clădit ceva până acum?
Între timp s-a mai consolidat sistemul meu de valori, dar nu e definitivat. În continuare cred că este foarte periculos să ai un sistem de valori extrem de rigid. În orice trebuie păstrat un echilibru, inclusiv într-un astfel de sistem. Sunt oameni care trăiesc cu iluzia că au niște principii. Sistemul de valori ar trebui să fie un instrument în mâna unei conștiințe și nu grilajul sau cușca care închide conștiința respectivă. Ori sunt martorul foarte multor momente în care oameni cu care interacționez sunt, de fapt, limitați de propriul sistem de valori și nu-l folosesc ca pe un instrument de comunicare, de deschidere către lume. Asta e nuanța de care mi-e foarte frică și capcana în care încerc să nu pic. Întâlnesc în diferite ipostaze actori, din fericire nu colegi de-ai mei cu care lucrez acum, care nu-și pot face meseria bine din cauza unor prejudecăți pe care le-au deghizat în valori și principii.
O întâlnire foarte importantă, care a avut loc chiar înainte de a începe liceul sau la foarte puțin după, a fost cea cu biografia lui Chaplin. E o carte care mi-a dat, într-un fel naiv la vremea aceea, o direcție și o credință că lucrurile se pot face și trebuie să le faci cu dragoste.
Care au fost cele mai importante întâlniri în teatru? Chiar și fictive…
O întâlnire foarte importantă, care a avut loc chiar înainte de a începe liceul sau la foarte puțin după, a fost cea cu biografia lui Chaplin. E o carte care mi-a dat, într-un fel naiv la vremea aceea, o direcție și o credință că lucrurile se pot face și trebuie să le faci cu dragoste. După ce m-am apucat de meseria aceasta, absolut toate întâlnirile pe care le-am avut, în mod egal, au adăugat ceva la ceea ce sunt acum ca actor și la ceea ce îmi propun să devin mai departe. Sunt tentat și e normal să fiu marcat de întâlnirea în care mă aflu acum, cea cu Victor Ioan Frunză. În primul rând pentru că se întâmplă acum, dar nu vreau să uit nici de celelalte. De exemplu, am avut o colaborare chiar după facultate cu Felix Alexa, apoi cu Lia Bugnar. Oameni care sunt extrem de diferiți, cu metode sau principii de lucru radical diferite, dar fiecare în felul lui m-a ghidat pe drumul acesta al actoriei. Întâlnirea cea mai recentă, cea mai fructuoasă și, deci, cea mai importantă este cea din ipostaza căreia vorbesc acum, cea cu Victor Ioan Frunză. Este importantă pentru că îți creează acel sistem de valori despre care vorbeam înainte și pe care facultatea nu ți-l creează pentru că nu are cum. Eu în facultate nu am dobândit disciplina lucrului, atenția pentru detalii etc. Sunt lucruri pe care le dobândesc acum.
Care este cel mai frumos lucru pe care l-ai învățat făcând parte dintr-o trupă de teatru?
E un lucru pe care l-am învățat și pe care ar trebui să-l învăț și despre viața personală, și anume că o colaborare de succes nu e o colaborare în care lucrurile sunt roz tot timpul, nu e un rai permanent. Asta e foarte important pentru că am fost crescuți într-o cultură americană în care totul trebuie să fie perfect și pozitiv. Nu e tot timpul așa, nici într-o trupă și nici într-o relație de prietenie, de dragoste sau de altă natură. Dar nici nu înseamnă că e rău, atât timp cât produsul final e un produs care ne satisface și e conform cu principiile comune pe care le-am stabilit. În trupă am învățat să fiu mult mai îngăduitor cu mine, dar și cu colegii mei în procesul de lucru. Eram un tip foarte grăbit, mă aruncam cu capul înainte în orice și la acel moment asta era și un avantaj pentru că obțineam prin forță lucruri pe care acum le obțin poate mai des prin înțelepciune. Am învățat să am răbdare cu mine și cu cei din jur. Se creează un tip de relație când stai 12 ore pe zi cu același grup de oameni. Și cu bune, și cu rele, dar asta te învață când să lași de la tine, când să ceri mai mult de la ceilalți și tot așa.
Ai niște gânduri sau amintiri din copilărie care te-au marcat?
Am în cap de ceva timp o amintire cu o profesoară de matematică care i-a spus unui coleg că dacă nu va studia matematica va vinde ziare în frig, în Gara de Nord. Chiar și la momentul acela mi s-a părut aberant pentru un pedagog să poată să spună așa ceva. M-a marcat și mi-am dat seama că unii oameni trăiesc toată viața într-un soi de minciună a lor deghizată în principiu. În rest, am avut o copilărie liniștită.
Dacă ar fi să scrii o poezie despre teatru așa cum îl vezi tu, care ar fi primul vers?
„Teatrul așa cum îl văd eu este…” Mister.
Dacă cineva mă întreabă cum arată purgatoriul, așa arată: ca un airbus plin de oameni care nu mai ajunge niciodată la destinație.
Spuneai că frica este un produs virtual al minții noastre. Totuși ți-e frică de ceva?
Îmi este, dar încerc să-mi amintesc de fiecare dată că este un produs virtual, un mecanism care funcționează foarte bine în viața de zi cu zi. Dar cred că de-a lungul timpului s-a dezvoltat într-un monstru care în loc să ne fie de ajutor, mai rău ne încurcă. Sper că am la fel de multe frici ca toți semenii mei. Am anumite frici, am anumite momente în care mi-e greu să le stăpânesc, dar în general încerc să fiu liniștit. Am două frici fizice, concrete. Mi-e foarte frică de avioane și de șerpi. De șerpi mai mult decât de avioane. De fiecare dată, la fiecare zbor trăiesc aceeași panică. Dacă cineva mă întreabă cum arată purgatoriul, așa arată: ca un airbus plin de oameni care nu mai ajunge niciodată la destinație. Am o frică care cred că aparține acestei meserii și care mi-a și fost consolidată de mic din cauza lucrurilor care mi s-au cerut. Am o frică de ratare, de sentimentul că nu o să ajung ceea ce de fapt așteaptă alții să fac. Când pun capul pe pernă, eu cu mine însumi sunt destul de liniștit și împăcat la nivel profesional. Vin dintr-o familie în care așteptările părinților mei au fost foarte mari și în continuare așteptările profesioniștilor cu care lucrez sunt foarte mari. Ratarea ar însemna să-i dezamăgesc pe cei care au așteptări de la mine. Pe mine nu prea mă pot dezamăgi vreodată. Nu pentru că sunt într-o relație de dragoste profundă cu mine însumi sau sunt vreun egocentric patologic, dar în singurătatea mea nu funcționez după regulile după care funcționează oamenii din jurul meu. Mă adaptez cerințelor lor, dar ele nu mă reprezintă. Există o frică de ratare, dar în relație cu ceilalți. Cred că suntem rezultatul opțiunilor noastre și dacă mâine aș alege să renunț la teatru și să mă retrag într-o cabană la munte și să scriu sau să mă uit la televizor o viață întreagă, eu cu mine, în cabana respectivă, aș ști că nu m-am ratat, ci că am optat. Dar sunt convins că cei din afară ar spune: „Ia uite, ce actor tânăr, ce tânără speranță! Și ce-a făcut?! A plecat la munte și s-a închis în cabana aia…” Astea sunt regulile societății în care trăim: promiți și livrezi conform promisiunilor. E un cerc vicios care uneori devine obositor. Dacă nu apari la televizor nu exiști, dacă nu ai cont pe facebook nu exiști și dacă nu faci performanță într-un domeniu, iarăși ceva care vine din cultura americană, nu exiști. S-a creat o idee conform căreia oricine trebuie să ajungă „mare”, ori e aberant pentru că la câte miliarde de oameni sunt pe pământ, nu pot toți să ajungă „mari”. Succesul nu poate fi o valoare în sine. În primul rând pentru că e aberant și în al doilea rând, fizic, concret e irealizabil.
Cred că suntem rezultatul opțiunilor noastre și dacă mâine aș alege să renunț la teatru și să mă retrag într-o cabană la munte și să scriu sau să mă uit la televizor o viață întreagă, eu cu mine, în cabana respectivă, aș ști că nu m-am ratat, ci că am optat. Dar sunt convins că cei din afară ar spune: „Ia uite, ce actor tânăr, ce tânără speranță! Și ce-a făcut?! A plecat la munte și s-a închis în cabana aia…” Astea sunt regulile societății în care trăim: promiți și livrezi conform promisiunilor. E un cerc vicios care uneori devine obositor.
Ce s-ar întâmpla dacă ai deveni vedetă în teatru? Cum te-ai simți, cum s-ar schimba sau nu sistemul tău de valori?
E foarte greu să devii vedetă în teatru. Cred că în țara noastră avem un singur exemplu concret, Marius Manole. El a ajuns vedetă doar prin teatru, nu prin televiziune, nu prin film. E o vedetă strict de teatru. Dar Marius Manole a depus un tip de efort pe care eu nu sunt capabil să-l depun. A avut momente în care a jucat și trei sau patru spectacole pe zi timp de luni întregi. Eu nu am stamina necesară să fac asta pentru că am foarte multe pasiuni colaterale meseriei de actor. Nu cred că aș putea vreodată să ajung vedetă din teatru, mă gândesc foarte rar la asta. Nu pot nici să fiu ipocrit și să spun că nu există și avantaje. Ar fi un mare avantaj la nivelul comunicării cu publicul. De foarte mult ori, în momentul în care un spectator vine la teatru, îi e foarte greu să depășească această barieră și tu, ca actor, te simți obligat să convingi și asta te îndepărtează de menirea ta de povestitor. Un povestitor trebuie să spună o poveste, nu să convingă. În mod inconștient există presiunea aceasta din partea unui public poate neavizat, dar paradoxal acesta este cel mai bun public pentru că cel avizat este tarat de tot felul de prejudecăți. În momentul în care nu ești vedetă cred că muncești mult mai mult ca să-ți faci meseria onest. Dacă ai fi vedetă și ai ști să manageriezi acest lucru înțelept, ai putea să ajungi mai repede la spectator fără artificii. Chestia cu vedeta în România este minoră. Pentru că de fapt nu ești niciodată vedetă. Te oprești undeva, deoarece există o barieră culturală și lingvistică. Dacă am privi din această perspectivă, suntem toți blestemați să fim ratați. Eu nu privesc lucrurile așa pentru că mi se pare irelevant. Dar din perspectiva asta, ar trebui să ne uităm la noi și să recunoaștem că nu avem șansa pe care o au americanii, germanii sau francezii care atunci când propun un proiect cinematografic sau un proiect teatral puternic sunt ascultați la nivel european cel puțin. Noi suntem vedete în satul nostru, suntem staruri de cartier.
Te-ai gândit vreodată la o carieră internațională?
Când am terminat liceul, am vrut să fac facultatea de actorie în SUA. Era o fantezie pe care o aveam cu America, eram și foarte îndrăgostit de anumiți actori americani… Dar n-a fost un moment esențial, nu am fost nevoit să iau o decizie dacă să plec sau nu. Era clar că o să vin la București, dar m-am gândit ce-ar fi dacă. M-am interesat de niște burse, era foarte scump și evident nu mi-aș fi putut permite. Pe de altă parte sunt foarte sceptic în legătură cu ce ai putea face acolo, din cauza barierei lingvistice. Nu cred că poți s-o depășești decât dacă pleci foarte devreme. Am colegi care s-au dus să facă teatru în America și s-au întors după câțiva ani cu un accent formidabil. Dar acolo se pare că încă erau percepuți ca niște provinciali, strict din punct de vedere lingvistic. Poate e mai ușor să faci o carieră internațională din ipostaza de regizor, de scenograf, meserii care nu implică vocea. Vinzi cu mintea și mintea poate vorbi în orice limbă.
Fotografii de Adriana Grand
Print