Andrei Pleșu: „Ne plac geniile după ce au murit”

Antoaneta Rachitan, anul I, Teatrologie, UNATC București

Duminică, 19 martie, de la ora 11:00, Sala Studio a Teatrului Național din București a găzduit o nouă conferință. Scriitorul Andrei Pleșu a ales, nu întâmplător, să vorbească despre Ion Luca Caragiale, de la a cărui naștere s-au împlinit, luna trecută, 165 de ani.

Purtat de vântul de primăvară alert, chiar nărăvaș, publicul avid de cultură și-a îndreptat pașii la conferința duminicală intitulată „Veselul Caragiale?”. Foaierul central fremăta de lume dornică să-l (re)întâlnească pe Andrei Pleșu. Actorii Ioana Pavelescu, Dan Nuțu, scriitorul Dan C. Mihăilescu, realizatoarea de emisiuni de televiziune Marina Constantinescu, personalități din domeniul medical și puști însoțiți de părinți se grăbeau să-și ocupe locul în sală. Trebuie menționat faptul că multe persoane au sperat în zadar că vor participa la conferință (biletele se epuizaseră de o săptămână!), dar noul regulament nu le-a permis accesul în sală.

După ce și-a exprimat regretul că nu a rezervat Sala Mare pentru această întâlnire, directorul Ion Caramitru a precizat că prima conferință susținută de fondatorul și directorul săptămânalului de cultură „Dilema” a avut loc în urmă cu zece ani, tot la TNB și s-a intitulat „Despre inimă”.

Pe scena în care era montat un decor ce trimitea cu gândul la un salon de la 1900 (două uși în fundal, două scrinuri, un lampadar, o măsuță, două scaune, draperii verzi de catifea și portretul lui I.L. Caragiale cu semnătură) și-a făcut apariția Andrei Pleșu însoțit de directorul artistic al TNB, Ilinca Tomoroveanu.

După mulțumirile de rigoare, Andrei Pleșu a ținut să amintească faptul că s-au scurs 40 de ani de la trecerea în neființă a actorului Toma Caragiu, victimă a cutremurului din 1977.

Trecând la tema conferinței, Pleșu a mărturisit că „am dificultăți să vorbesc despre ultimul ocupant fanariot din România cum a fost numit I.L. Caragiale. Aș fi vrut să-l cunosc… E foarte greu să articulezi o teorie când îți place un autor.” A explicat apoi de ce a ales acest titlu eliptic-interogativ pentru conferință: „Caragiale nu era un încercănat patetic, un jucător la negru”, dovadă formula de încheiere a scrisorilor sale: „Fiți sănătoși și veseli!”

Andrei Pleșu și-a structurat discursul pe trei coordonate: viața lui Caragiale, teoriile exegeților și, în final, lectura unor pasaje caragialiene mai puțin cunoscute.

„Despre Caragiale se știe că a fost un autodidact. Nu e clar dacă și-a terminat liceul. Pregătirea sa culturală se datorează preotului și orelor de mimică și declamațiune primite de la unchiul său, Costache.” Grație „prietenilor învățați de care s-a înconjurat” a dobândit o cultură solidă. Ceea ce l-a frapat pe Andrei Pleșu este faptul că, în perioada berlineză, I. L. Caragiale a fost vizitat de viitorul arhitect Le Corbusier, în al cărui jurnal se găsește următoarea frază admirativă: „Am cunoscut un om care știa franceza mai bine decât mine.” Și aici Pleșu a făcut o remarcă la prezentul politic românesc, întâmpinată de auditoriu cu râsete: „Ce-ar zice Olguța Vasilescu?”.

Cei prezenți au mai aflat că la 36 de ani, Caragiale a fost numit, prin decret regal, director general al teatrelor. Ultimii opt ani din viață și i-a petrecut la Berlin. A fost numit „imoral, antinațional, venetic, fanariot, grecotei”. „Constantin Noica și generația lui nu-l suportau, deoarece a făcut haz de necaz pe seama românilor.” Antiteza între Caragiale și Eminescu era evidentă: „saltimbanc, histrion, lua totul peste picior” – cel dintâi, „serios, tragic, sumbru” – cel de-al doilea.

Pleșu nu a uitat nici de pasiunea lui Caragiale pentru berării: și-a deschis prima berărie pe Gabroveni, urmată de alta pe Șelari, un restaurant în Gara Buzău, ceea ce l-a indignat pe Alexandru Macedonski. Același Caragiale a făcut parte din Societatea Chelnerilor din București, de unde a fost exclus din cauza neachitării cotizației. A refuzat recompensa națională.

Moartea subită a survenit la 60 de ani. Medicul legist a constat la autopsie: „creier frumos, scleroză avansată”. Sicriul cu trupul lui Caragiale a sosit în țară într-un tren de marfă. Nimeni nu a știut, ceea ce demonstrează, susține Andrei Pleșu că „ne plac geniile naționale după ce au murit. Suntem mari iubitori de parastase. Omul glorios mort e frecventabil și muzeal”.

A făcut și o recomandare publicului, cartea despre corespondența lui Caragiale – „Caligrafia plăcerii” – scrisă de Dan C. Mihăilescu.

„Ce ar fi fost Caragiale dacă  trăia azi?” s-a întrebat Pleșu în continuare. „Sigur era venetic, fără respect, omul lui Soros, finanța berării și acțiuni de stradă.”

Trecând la a doua coordonată a conferinței, printre exegeții lui Caragiale au fost numiți, pentru început, Angelo Mitchievici și Florin Manolescu. Textele caragialiene erau „tezaur de șopârle înainte de 1989, subversive”. Intelectualii ardeleni, Ion Negoițescu și Radu Stanca, au identificat la Caragiale „subtonul tragic”, iar Nicolae Steinhardt „bunătatea inimii, emblema sufletului românesc”. Alexandru Paleologu a insistat pe opoziția abisalul-veselul Caragiale.

Aducând în discuție problema cuplului, Andrei Pleșu s-a oprit la „iubirea admirativă” a Efimiței pentru Leonida, aceasta fiind „secretul unei căsnicii durabile”. Și a continuat, spre amuzamentul celor prezenți, cu alte exemple: Noica era de părere că partenera ideală trebuie „să fie interesată de destinul tău”; pentru actorul Roger Moore, longevitatea unei relații se rezumă la „amândoi ne iubim pe mine” și ultimul exemplu a fost preluat de la o televiziune germană unde era susținută ideea că „orice femeie inteligentă își admiră bărbatul fără motiv”.

Viitorul, în viziunea lui Caragiale, se apropia de caricaturile lui Constantin Jiquidi. Acestea se evidențiau prin deformare fizică (cap mare pe trup mic). „Planeta – un vast balamuc.”

Ultima parte a conferinței a fost axată pe citate inedite semnate de dramaturg.

„Caragiale pare un personaj suprarealist, de avangardă, mai aproape de dada”, așa cum reiese dintr-un pasaj în care se imagina într-o încăpere cu patru prieteni goi și Beethoven la pian. „E o pagină Tzara, Urmuz, dar nu Caragiale”, a fost de părere Pleșu.

Evocarea copilăriei se rezumă la amintirile de la Biserica Sfântul Gheorghe din Ploiești, când preotul se adresa solemn enoriașelor care năvăleau să ia Lumină: „Ho, că nu sunteți la cocină!”.

Referitor la credință, Caragiale a lăsat un text despre care Noica era convins că a fost scris la beție: „(…) Uită-te nu la cer, ci pe pământ, cu ochii în patru ca și cum ai avea patru picioare.”

Andrei Pleșu a încheiat cu o poezie scrisă de I. L. Caragiale.

Fără nicio pauză, au urmat întrebările din partea publicului. Seria acestora a fost deschisă de amfitrionul Ion Caramitru care a avut curiozitatea să afle „dacă personajele erau preluate și construite sau luate ca atare”. La această întrebare, Pleșu a făcut referire la ideea Ioanei Pârvulescu: „parodii sau imitații din presa vremii”.

Ionuț Scarlat a dorit să știe „cum arată oamenii viitorului în viziunea lui Pleșu?” Răspunsul a amuzat din nou sala: Un cuplu se află la cofetărie, cei doi stau față în față și își dau sms-uri; apar tot felul de „instalații bucale greu manevrabile, organe noi. Oare cum se manevrează așa ceva?” s-a întrebat retoric Pleșu. Apoi a continuat: „cuvinte impronunțabile, părți ale corpului în loc de bună ziua” și a concluzionat cu replica lui Johnny Răducanu: „Bătrâne, bine că ne cărăm!”.

La întrebarea Alinei Grecu, „care este personajul preferat?”, Pleșu i-a ales pe Jupân Dumitrache și Nae Ipingescu în scena lecturii ziarului, precizând că aceștia reprezintă „emblema relației românilor cu mass-media”, l-a amintit și pe „fiorosul” Crăcănel, iar despre femei a spus că „ies bine la Caragiale, sunt benigne, cumsecade, au trăiri și soluții”.

A venit vorba și despre evenimentele din decembrie 1989 fără de care această conferință nu ar fi avut loc. „Revoluția a produs o drăcie. Călătorim, spunem orice despre oricine. Autoritățile nu sunt tratate cum se cuvine. Elitele dispar dacă nu sunt respectate. Libertățile nu sunt totuna cu libertatea” a răspuns cu amărăciune Pleșu. Iar în ceea ce privește patriotismul, „a-ți iubi țara nu înseamnă tacla patriotică, a vorbi româna ca pe o limbă străină, a-ți iubi valorile când mor”.

La ultima întrebare adresată de Andreea Davidoiu: „V-ați vedea trăind în altă țară?”, răspunsul a fost construit pe relația atunci și acum. „Sub Ceaușescu nu mi-a trecut prin cap să plec. Să plece ei… Orice limbă aș vorbi sunt cu câteva trepte mai prost. În ultimii ani, în anumite împrejurări, mi-am spus: <Dacă eram mai tânăr, plecam.> Ceva adânc nu funcționează. Auzim că pleacă creierele. Ceilalți sunt cretini? Valorile care se întorc riscă să se piardă.”

Conferința „Veselul Caragiale?” s-a încheiat într-o notă optimistă, cu un detaliu din biografia lui Andrei Pleșu (a fost admis la Actorie, dar a renunțat în favoarea Artelor Plastice) și cu propunerea unei continuări, într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat, cu istoria familiei Caragiale.

În foaierul Sălii Studio a fost amenajată o miniexpoziție cu obiecte care i-au aparținut lui I. L. Caragiale: scrisori și cărți poștale, fotografii (Caragiale în locuința din Berlin, membri ai familiei sale, actorul Ion Brezeanu), o filă din prima versiune a comediei „O noapte furtunoasă” sunt câteva exemple.

Într-o perioadă în care unii susțin că I. L. Caragiale este mai actual ca oricând, iar alții că este perimat și prăfuit, într-o perioadă în care dascălii propun elevilor scenarii didactice trăsnite, iar scenele teatrelor sunt invadate de viziuni regizorale bizare, Andrei Pleșu a demonstrat, pe parcursul a două ore, că se poate vorbi firesc despre omul și scriitorul Caragiale, furnizând celor prezenți informații inedite.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.