Interviu realizat de Anne-Marie Tudorache, studentă în anul I, Teatrologie, UNATC „I.L. Caragiale” București
E o zi mohorâtă de ianuarie. Afară fulguie timid, iar gerul a cuprins trecătorii zgribuliți din Piața Universității. M-am întâlnit cu tânărul regizor Andrei Raicu (29 de ani) la Teatrul Național din București. El semnează regia spectacolului „Hotel Europa” din cadrul proiectului 9G de la TNB. Un alt spectacol care-i aparține este „Iaacovi şi Leidental” de Hanoch Levin care s-a jucat pe scena de la Godot Café Teatru și la Palatul Naţional al Copiilor. Deși pe dinafară teatrul pare tăcut și lipsit de activitate, pentru că este ora prânzului și nu sunt spectacole, înăuntru este agitație și zarvă. Am căutat un loc mai liniștit pentru interviu și l-am găsit în foaierul Sălii Mici. Pentru Andrei Raicu, este ca și când i-aș fi făcut o vizită acasă, pentru că teatrul este cea de-a doua lui casă. Este liniște aici și nu se aud decât ecourile vocilor noastre. (Foto: Facebook Andrei Raicu)
Cum te simți când știi că spectacolul tău se joacă pe scena Teatrului Național din București, o instituție culturală unde accesul nu este prea ușor? Ești acolo unde ți-ai dorit sau consideri că ai putea să mergi și mai departe? Ai vrea să montezi spectacole și în străinătate?
Spectacolul este pe scena Teatrului Național, publicul este al lui, dar este în cadrul programului 9G și,, fiind în acest program, este un lucru total diferit. Ambițiile evident că există, cine nu își dorește să monteze spectacole și în afara țării, până la urmă?
Subiectul este de actualitate: oamenii fug în occident în căutarea unei vieți mai bune, care de multe ori se dovedește a fi un miraj. Ai o experiență sau o dorință similară? De ce ai ales tocmai „Hotel Europa”?
Cred că textul m-a ales pe mine. L-am găsit când eram student în anul III la UNATC și nu am avut posibilitatea să îl montez la acel moment, plus că mi-am dorit să o fac într-un spațiu mai mare și unde să fie văzut de cât mai multă lume. Nu puteam să fac un spectacol de licență sau de dizertație cu acest text, care să se joace o dată. Totul s-a sincronizat foarte bine pentru că atunci când ne-am apucat noi de repetiții și când eram aproape de premieră, deja începuse acea criză cu emigranții care veneau pe mare și care mureau încercând să treacă granițele. Pe măsură ce evoluam cu repetițiile, creștea și criza, iar în momentul în care am avut premiera a fost chiar un climax al ei și cred că s-a potrivit foarte bine. Eu n-am nicio experiență personală legată de acest lucru, însă mi-am dorit să le aduc la cunoștință și românilor mai multe puncte de vedere asupra emigranților.
Pe mine mă interesează ca publicul să își pună întrebări când vine la teatru și mă refer la asta în general, nu numai la „Hotel Europa”. Până la urmă, pentru mine, important e ca omul să plece cu o întrebare și să stea să mediteze asupra ei. Nu să îi livrez o părere personală, pentru că atunci riscă să devină o chestie tezistă și nu mă interesează să oblig oamenii să creadă ceea ce cred eu. De aceea, și spectacolul oferă mai multe posibilități de abordare.
Cum crezi că primește publicul spectacolul tău? Crezi că îi răspunde spectatorului la anumite întrebări sau îl ajută să conștientizeze anumite aspecte și, tocmai, să se trezească și să înceapă să își pună el întrebări?
Pe mine mă interesează ca publicul să își pună întrebări când vine la teatru și mă refer la asta în general, nu numai la „Hotel Europa”. Până la urmă, pentru mine, important e ca omul să plece cu o întrebare și să stea să mediteze asupra ei. Nu să îi livrez o părere personală, pentru că atunci riscă să devină o chestie tezistă și nu mă interesează să oblig oamenii să creadă ceea ce cred eu. De aceea, și spectacolul oferă mai multe posibilități de abordare.
De-a lungul experienței tale, a fost vreodată nevoie să faci un compromis sau ai fost împiedicat să îți pui o idee în scenă din pricina lipsurilor materiale, a mijloacelor tehnice, a bugetului etc.? Sau ai reușit să găsești o soluție întotdeauna?
Din punctul meu de vedere, în momentul în care ești îngrădit de anumite aspecte, ai posibilitatea de a fi mult mai creativ, de a găsi soluții mai creative. Dacă ai libertate totală poți să te pierzi în foarte multe detalii. Chiar și limita materială e bună pentru că știi de la bun început cât ai și ce poți să faci. Dar nu, eu nu le consider compromisuri, chiar mă ajută. Mie îmi place să mi se pună niște limite, pentru că ele te ajută să te dezvolți.
Am văzut în CV-ul tău că ai luat parte la un atelier susținut de David Schwartz în 2015 despre „Tehnici și metode abordate în teatrul politic”. Ai un interes pentru acest gen sau era ca studiu pentru „Hotel Europa”?
La workshop-ul acela nu am fost pentru „Hotel Europa”, ci pentru un examen pe care îl aveam de făcut la masterat, care era legat de teatru politic. Am mers strict pentru experiența mea personală și pentru a cunoaște oameni, pentru a lucra cu ei, pentru a învăța lucruri noi.
Am văzut că te ocupi și de light și sound design. E o altă pasiune a ta? De la ce a pornit?
Light designul era mai mult pentru facultate, pentru că toată lumea avea nevoie de ajutor, iar cu sound designul, da, e un lucru cu care vreau să merg în paralel, pe lângă teatru.
Cum vezi viitorul teatrului românesc? Bun, rău… în ce direcție crezi că se îndreaptă?
Teatrul o să fie și o să existe întotdeauna din punctul meu de vedere și viitorul teatrului românesc depinde de noi, artiștii, până la urmă, apoi depinde și de condițiile oferite de sistemul în care trăim. Lumea oricum merge la teatru.
Crezi că este nevoie de o revoluție în teatrul românesc?
Poate că e nevoie de o reteatralizare, dar nu cred că e nevoie de o revoluție. Fiecare artist are, din punctul meu de vedere, un stil personal, și aici mă refer la cei mai mari, nu la noi, tinerii. Că eu nu pot să zic momentan că am o metodă de punere în scenă sau o metodă de a face spectacole. E nevoie de timp și experiență pentru asta. Ce este foarte interesant e că acum se dezvoltă tot felul de companii independente care, în opinia mea, ar trebui să se axeze pe un anumit tip de spectacol. Să nu mai fie un amestec peste tot. Cred că asta e problema. Dacă o companie se creează și vrea să facă numai spectacole de un anumit gen, ar fi ideal. Așa se întâmplă în Europa.
Poate că e nevoie de o reteatralizare, dar nu cred că e nevoie de o revoluție. Fiecare artist are, din punctul meu de vedere, un stil personal, și aici mă refer la cei mai mari, nu la noi, tinerii. Că eu nu pot să zic momentan că am o metodă de punere în scenă sau o metodă de a face spectacole. E nevoie de timp și experiență pentru asta.
În momentul acesta, teatrele existente satisfac nevoia și gustul tuturor categoriilor de vârstă? Foarte mulți tineri nu sunt atrași de teatru, pentru că spun că subiectele tratate sunt neinteresante sau nepotrivite, de exemplu.
Depinde ce vârstă au tinerii. Însă acum sunt și foarte multe asociații care au început să înființeze cercuri și trupe de teatru prin licee, deci nu cred că nu e satisfăcută. Spectacole, cel puțin în București, sunt chiar pentru absolut toată lumea. E adevărat că în restul țării teatre sunt numai în orașele mari și că ar fi necesară o extindere, însă deja sunt asociații, organizații sau fundații care se duc și fac teatru cu copiii din zonele defavorizate, mai sărace. S-a deschis anul trecut un teatru în Suceava. Până acum nu exista teatru acolo, deci ar trebui încet, încet – și cred că o să se întâmple – ca și în restul țării să se deschidă teatre în toate orașele mai mari, cum ar fi Bistrița, de exemplu, și sunt multe altele.
Ce crezi că s-ar putea aduce nou? Sau consideri ca s-a zis și s-a făcut tot ce era posibil?
Ideea e că teatrul și textele, în general, se interpretează de către regizori și actori, iar noul îl aduce fiecare spectacol, chiar dacă e același text montat, pentru că fiecare vine cu viziunea și perspectiva lui proprie și personală. Noul îl aducem noi, cu experiența noastră personală, noi – actorii, regizorii, scenografii, toți cei implicați în procesul de creație.
Există vreun obstacol în învățământul artistic din România?
Sincer, nu cred că e vreun obstacol. Lipsuri probabil că sunt multe și le știm toți cei care am terminat facultatea, vom întâmpina întotdeauna probleme, dar, după părerea mea, noi încă avem o școală de teatru foarte bună în România, eu cred în ea.
De ce ai ales să îți continui studiile la Târgul Mureș și nu ai rămas în București?
Am ales să merg acolo pentru Cristi Popescu (regizorul Theodor Cristian Popescu, n. red.) și am simțit nevoia, cumva, și de o schimbare a mediului. Să văd cum este mediul teatral și în alte orașe, nu numai în București, eu fiind de aici. Până în momentul respectiv nu am stat în alt oraș. Am fost să văd spectacole la Sibiu și în mai multe orașe, dar nu am participat activ la viața teatrală din alt oraș și am încercat și am reușit în acest fel să îmbin ambele lucruri.
Cum a pornit această pasiune pentru teatru? De la ce varstă?
Eu am făcut înainte Facultatea de Drept, după care am început să merg la teatru și a început să-mi placă. Țin minte o întâmplare foarte amuzantă: când eram mic și mergeam la Țăndărică, la trei-patru ani, eram foarte deranjat de copiii care făceau multă gălăgie, pentru că eu voiam să fiu foarte atent la ce se întâmplă pe scenă. Eram foarte curios cum se manevrează păpușile, cum se întâmplă totul. Mi se părea, ca și acum, magic tot ce se întâmplă acolo. Cel puțin lumea asta a păpușilor, chiar și acum o consider magică. Mi-e frică să mă apropii de ea, mi se pare sacră, deși știu acum cum se manevrează o păpușă și tipurile de păpuși, am rămas cu acea imagine din copilărie.
Eram foarte curios cum se manevrează păpușile, cum se întâmplă totul. Mi se părea, ca și acum, magic tot ce se întâmplă acolo. Cel puțin lumea asta a păpușilor, chiar și acum o consider magică. Mi-e frică să mă apropii de ea, mi se pare sacră, deși știu acum cum se manevrează o păpușă și tipurile de păpuși, am rămas cu acea imagine din copilărie.
Cum ai ales regia? Ți-ai dorit vreodată să și joci?
Nu știu de ce am ales regia. Chiar nu știu. Poate pentru că mi-e frică să joc, de fapt îmi era frică atunci când am dat la regie, îmi plăcea foarte mult chestia asta și voiam să cunosc tot procesul de creație și am zis că cel mai bine ar fi la regie. Eram și mai timid atunci, îmi era frică de scenă. Între timp, în facultate, primul examen pe care l-am avut a fost unul cu un moment extrascenic în care am jucat noi și atunci am început să mă deschid. Mai târziu am mai jucat și în câteva filme de licență tot la UNATC, dar nu cred ca o să fac asta, nu vreau să fiu actor neapărat. Am încercat, am văzut cum e și mi se pare important că am făcut acest lucru în facultate, pentru că am reușit să înțeleg mai bine procesul actorului. E altceva când lucrezi dinăuntru și altceva când doar îți faci o idee despre cum ar putea fi.
Ești un regizor tânăr, la început de drum, ai avut vreodată probleme din această cauză? Mă refer la faptul că poate ți-a fost contestată autoritatea în domeniu de către artiști mai în vârstă, de exemplu.
Nu și nu cred că se întâmplă. Poate în alte cazuri sau domenii, dar eu cred că e loc pentru toată lumea. Noi încă din facultate lucrăm cu artiști mari, consacrați. Până la urmă ne-au fost profesori și nu au cum să ajungă să ne conteste cunoștințele, din moment ce de la ei am învățat.
Arta nu cere niciun sacrificiu. Dacă vrei să faci asta, o faci și gata! E ca și cum aș fi ales să lucrez în IT, de exemplu. Orice lucru presupune un sacrificiu: lași ceva pentru altceva.
Ai simțit vreodată că arta cere un sacrificiu mult prea mare și că ai vrea să faci altceva?
Nu cere niciun sacrificiu. Dacă vrei să faci asta, o faci și gata! E ca și cum aș fi ales să lucrez în IT, de exemplu. Orice lucru presupune un sacrificiu: lași ceva pentru altceva. Și altceva înseamnă pentru mine sound designul pentru care vreau să mă dezvolt. Am făcut asta pentru două spectacole și urmează să o mai fac pentru unul, dar în paralel. Nu vreau să renunț la teatru sau să îl las pe un plan secundar.
Care crezi că este ingredientul mai important pentru ca un artist să ajungă la desăvârșire: talentul sau exercițiul?
Exercițiul. Trebuie să faci orice. Prin exercițiu ajungi să faci. Nu știu ce să zic cu talentul… poți să îl dobândești, poți să îl ai deja, e discutabil.
Care este cea mai puternică amintire a ta legată de teatru? Un moment magic sau de revoltă…
Spectacolele lui Ostermeier. Primul spectacol văzut a fost „Nora” și nici nu eram la UNATC când l-am văzut, eram la Drept. Și ar mai fi „Hamlet” și „Richard al III- lea”. Și cred că spectacolul care m-a făcut pe mine să vreau să dau la teatru, „Inimă de câine” în regia lui Yuri Kordonsky care era montat aici, la TNB, și care acum nu se mai joacă.
Print