Pe 27 august, cu câteva zile înainte de premiera oficială a noului său spectacol „Don Giovanni” de W.A. Mozart, regizorul Andrei Șerban a fost invitatul special al evenimentului „Întâlnirile Yorick”, organizat de revista Yorick, cu sprijinul Ministerului Culturii și Identității Naționale. „Don Giovanni” de W.A. Mozart, de la Opera Națională din București, în viziunea scenică semnată de Andrei Șerban, a fost tema pricipală a întâlnirii, în care regizorul a abordat însă și subiecte tangente, la sfârșit participând la un dialog cu publicul.
„Doar semne de întrebare, nu răspunsuri”
Vreau să spun de la început că toată viața mi-am dorit să montez această operă și mi-a fost realmente frică de „Don Giovanni”. Și cred că, de fapt, continuă să-mi fie frică. Pentru că este o operă pe care nu o înțeleg. Deși am montat-o, deși va fi premiera în câteva zile, în adânc nu o înțeleg, e prea misterioasă, e prea complexă, îmi alunecă printre degete, la fel ca atunci când am montat „Hamlet”. Pentru care m-am pregătit mai mult decât pentru orice. Pentru „Hamlet” m-am pregătit trei ani, pentru Don „Giovanni” m-am pregătit un an. M-am pregătit citind cât de mult am putut, ascultând cât de multe interpretări, ca să înțeleg în adânc de ce este vorba. Și totuși, ne scapă printre degete, este ca orice lucrare de geniu, nu poți s-o prinzi, își scapă tot timpul.
Tot ce vă voi spune în această seară sunt doar semne de întrebare, nu răspunsuri. Am montat la începutul carierei mele în operă „Flautul fermecat”. Și recent m-am întâlnit cu un spectator la Paris, care văzuse „Flautul fermecat” și care mi-a spus: „Știți, am văzut ce spectacol extraordinar ați făcut cu Flautul fermecat”. Și e un spectacol pe care l-am făcut acum 30 de ani! Nici nu mai țin minte ce-am făcut. Și i-am zis „Știți, dar de-atunci am mai făcut vreo 30 de opere”. Dar el la „Flautul fermecat” se gândea, ceea ce e frumos, pentru că, totuși, i-a rămas lui în memorie, în suflet. Și asta, cumva, mi-a dat curaj să mai încerc o operă de Mozart. E un punct de vedere foarte personal, căci pentru prima oară am simțit nevoia să fac decorul, ca să fie imaginea a ceea ce simt, nu a ceea ce gândesc, pentru că, rațional, nu pot să explic despre ce e vorba. Dar decorul pe care l-am făcut și pe care m-a ajutat să-l realizez prietenul meu Octavian Neculai exprimă, de fapt, ceea ce simt.
Operele lui Mozart sunt toate alunecoase, eșuează toate oricărei caracterizări, nu pot fi definite, sunt și comice, și tragice, și dramatice, singura definiție este că sunt mozartiene. Mozart a trăit într-un timp de adâncă schimbare, sfârșitul secolului al XVIII-lea, ultima perioadă a domniei Împăratului Joseph al II-lea. Suntem, deci, într-un moment în care Diderot scrie în enciclopedia sa în epoca iluminismului despre „la petit femelle de l’homme”. Bărbatul încă era considerat reprezentantul speciei umane. Femeile începeau încet, încet să-și asume drepturile, disputele despre egalitate defineau conflictul dintre sexe, între logica rece, rațională, pe de o parte, și inteligența pasionată a emoției, pe de alta. În „Così fan tutte” e vorba despre noua comunitate posibilă, despre idealul de egalitate, de libertate pe care Mozart îl simțea foarte adânc. Privilegiul aristocratului ancestral se zguduie. Contele din „Figaro” nu mai este atât de sigur pe puterea lui. Nu mai este aristocratul căruia i se permite orice, la fel ca politicienilor de azi, la fel ca CEO din finanțe și din business, care cred că totul le este permis. Ei bine, contelui nu-i mai merg afacerile. Figaro îl umilește. Haydn, Mozart făceau parte dintr-un grup de intelectuali care luptau pentru democrație. Francmasoneria era pe vremea aceea o societate liberă de orice restricții, unde ideile pot circula liber, spre progres social, spre aspirații care să atingă idealul de înțelepciune, de putere a ființei și de frumusețe spirituală. O societate secretă activă politic. Haydn și Mozart au intrat în această societate, pentru că erau foarte atinși de Revoluția americană și de Revoluția franceză. La Viena însă era foarte periculos. Corespondența dintre ei era tot timpul privită de Securitatea vieneză a timpului. Ea putea fi interceptată și puteau să intre în închisoare. Cenzura era încă foarte puternică. De aceea, intrând sub protecția francmasoneriei, puteau să-și dezvolte aceste idei foarte novatoare. Când o asculți, muzica din „Nunta lui Figaro” este cea mai sublim de veselă, de simpatică, plină de tonus, de energie pozitivă, deși conținutul este groaznic. Melodiile sunt splendide, dar dedesubt e durere.
„Don Giovanni” și mai mult. Era periculoasă această operă. Pentru că din prima secundă a uverturii te simți încolțit, ești prins în ceva. După eșecul clasei de sus – violență, viol, dorință carnală, viciu nelimitat –, ceva trebuie să oprească acest privilegiu, această exploatare a aceluia care nu cunoaște limite. Ei bine, „Figaro” s-a jucat de nouă ori la Viena, apoi cenzura l-a oprit, iar „Don Giovanni” s-a jucat de patru ori, apoi cenzura l-a oprit… Era prea întunecat, prea periculos. Un conte fără conștiință, în anul Revoluției franceze… Urmează „Così fan tutte”. Dezastru. Îngrozitor. A fost oprit imediat. Idei ca sexualitate liberă, egalitate între femei și bărbați, relații deschise erau ceva imposibil. Mozart devine șomer și pleacă în alte țări să caute de lucru. Nu ne închipuim că asta se întâmpla, și totuși asta s-a întâmplat. Scrie menuete de două minute, doar ca să câștige bani, face, cum s-ar spune, „șușe”, până ce Da Ponte, prietenul lui, se duce la împăratul Joseph și îi explică faptul că acest mare compozitor e șomer. Împăratul îl acceptă, îi dă de lucru și lucrurile se schimbă.
„Don Giovanni” a fost scrisă foarte iute. Uvertura a fost scrisă în noaptea dinaintea premierei: Mozart uitase de uvertură și Da Ponte i-a amintit. Și el noaptea scria uvertura, iar soția lui, Constanze, îl ținea de vorbă și-i aducea cafele ca să n-adoarmă, în timp ce compunea geniala uvertură.
„Giovanni vrea să atingă absolutul”
Cine este Don Giovanni? O figură existențială? Un egoist care se satisface doar pe sine? Un egoist care profită de tot și de toate din jur? Sau e legat de mitul fertilității antice a lui Dionysos? Un aspect adânc religios?
Mozart e un autor controversat pentru că a compus „Don Giovanni” și „Così fan tutte”, opere socotite decadente pe vremea aceea, și în același timp a compus muzică sacră, „Requiem”-ul și „Marea Messă în C Minor”. Biserica ar fi vrut să-l ardă pe rug. Cine e, deci, Giovanni? Este un uragan care stârnește dureri, plăceri, haos, anarhie, care doar distruge? Ce produce el? Ce creează el? Sau e Giovanni o forță vitală? De ce a scris Mozart „Don Giovanni”? Pentru că l-a iubit.
Mozart era un geniu mult prea mare ca să-și piardă timpul cu un ticălos ordinar! L-a iubit foarte mult pe Giovanni. Într-un fel, poate că se regăsea chiar pe el însuși în Giovanni. Lui Mozart însuși, se știe, îi plăceau femeile, era om de viață și într-un fel a vrut să se înțeleagă pe sine. Ce înseamnă forța asta vitală? Ce înseamnă forța asta care creează ceva? Exact ca un artist. Ce înseamnă să creezi? Cât de periculos este actul de a crea? E un act periculos. Nu este un act simplu. Nu mergi de la A la B la C la D, trebuie să fii într-un fel de semitransă ca să creezi. Creația nu vine din cap, vine dintr-un instinct, vine din adânc, vine din ceva necunoscut în tine. Un pictor, un muzician, un scriitor, când creează, nu știe ce face. Habar n-ai ce faci. Eu nu cred că Mozart a știut ce face în viteza în care a scris „Don Giovanni”. Nu știa ce face, dar ceva din el, foarte adânc, se exprima. Cu o sinceritate totală, cu un sacrificiu total de a fi adevărat, de a spune adevărul despre ceva foarte important.
Don Giovanni este, sigur, mereu în căutare. Nu cred că este fericit. Are câteodată un rol de catalizator pentru ceilalți. Îi forțează să se confrunte cu propriile lor probleme, cu propriile lor ipocrizii, care la final ei îl distrug pe el, dar și el îi distruge pe ei, se devorează unii pe alții. E o lume incestuoasă, întunecată, lumea asta a Comandorului. E o lume în care oamenii nu au încredere în ei înșiși, iar Don Giovanni încearcă să le dea forță, încredere, vitalitate, tonus, dragoste. Dar cade și el victimă pentru că nu se oprește. Și din femeie în femeie, în clipa în care ceva s-a consumat, vrea altceva. Vrea ceva proaspăt, vrea ceva nou. Sigur că este lamentabil pentru femeile care sunt victimele lui. Lipsa lui de conștiință este îngrozitoare. Dar, în același timp, din punctul lui de vedere, lucrurile stau diferit. Ce caută? Caută absolutul. Caută puritatea maximă. De aceea, în spectacol, acea fetiță exact asta exprimă: Giovanni vrea să atingă absolutul, imposibilul. Este un act însă total irealizabil. Și de-aici, tragedia lui. Pentru că e în afara oricărei morale. Nu are niciun simț al moralei, cum un animal nu are un astfel de simț. Dar el vrea să atingă ceva înalt și este devorat de faptul că nu știe unde să se oprească. Pe Don Giovanni eu l-am văzut ca fiind cineva adânc hărțuit. Femeile sunt atrase obsesiv de el, dar au și milă.
Leporello e un fel de cor antic, care participă la acțiune, dar și observă, e și înăuntru, și în afară. Donna Anna – pe ea o văd cu totul altfel decât e văzută de obicei, alături de Don Ottavio. Nu le văd ca fiind două personaje romantice, pline de dragoste, pentru mine e impsibil. În scenariul nostru, Donna Anna este fata Comandorului, pe care-l văd ca pe un om politic foarte important. E ori membru al Parlamentului, ori primar. Iar Don Ottavio e băiatul unui businessman, al unui CEO. Iar cei doi tați fac un fel de aranjament politic și-i pun pe cei doi tineri să se căsătorească. Dar Anna și Don Ottavio se urăsc. Donna Anna este atât de prinsă de forța vitală a acestui Giovanni, încât nu vrea să-l lase să plece. Simte că el i-a dat ceva misterios, o forță care este mai mult decât sex. Și crima este ceva complet neintenționat. Însă, până la final, Giovanni va fi obsedat de crimă.
Ideea morții revine la Mozart atât de des… În scrisoare aceea, la 31 de ani, îi scrie tatălui lui despre moarte, despre cum înțelege el moartea și cum în fiecare seară, când merge să se culce, se teme că nu se va mai trezi a doua zi. La 31 de ani! În „Don Giovanni” simți prezența morții în permanență. E obsedat de moarte. Moarte pe de o parte, sex, pe de altă parte, și cele două subiecte se combină foarte bizar.
„Don Giovanni cade în propria sa capcană”
Elvira este, poate, cea mai tragică femeie din operă. Și până la final simte nevoia să-l salveze, dar el nu vrea să fie salvat. Femeile, în operă, suferă de lipsa de atenție a bărbaților… În afară de Don Giovanni, care vrea să le ajute pe toate, să le facă pe toate fericite, dar nu e nimeni fericit… Don Giovanni le inspiră tuturor mai întâi dragoste și apoi ură. Spre final, vedem deteriorarea treptată a tuturor, morală și fizică. Don Giovanni cade în propria sa capcană. Leporello e un alter ego cu mai puțin curaj și mai puțină carismă.
Cine este Comandorul din final? Cel care-i întinde mâna lui Don Giovanni? Este un pământean sau un spirit? Trimisul de sus al lui Dumnezeu. N-o să știm niciodată. În finalul lui „Figaro”, sentimentul de reconciliere, de egalitate există. În „Don Giovanni” nu e așa. Muzica este ecoul unor spirite demonice care distrug. Nimeni nu e privilegiat, nimeni nu e fericit, toți sunt dependenți ca de droguri, pedeapsa e acceptată ca o ușurare. Finalul operei este extraordinar. Provoacă întrebări mai mult decât răspunsuri. Dacă ascultăm atent muzica, prezența misterului morții e infinit mai importantă decât noțiunea pedepsei. Pe vremea lui Mozart, când corul din Iad intra în scenă și cânta, lumea în sală râdea. Publicul nu era deloc terorizat de viziunea iadului. Mozart și Da Ponte au făcut asta ca să treacă de cenzura Bisericii. Ei știau că e o prostie să termini cu așa un clișeu. Au făcut acest compromis Bisericii. Dar Mozart merge mult mai adânc, pentru că atinge un sentiment religios grav. Muzica devine la final exact ca-n „Requiem”, este muzică sacră.
Dumnezeul mistic nu e nici cel catolic, nici cel ortodox. Prin Dumnezeul masonic, Mozart ne sugerează un Dumnezeu care nu poate fi numit, care nu are nici nume, nici formă, nici față, nu poate fi descris prin cuvinte, dar poate fi evocat, sugerat. Evocat ca o realitate concretă, trăită. Acest Dumnezeu e spiritul lui Mozart însuși, în sensul muzicii pe care a scris-o pentru noi, cei care trăim acum.
De ce e opera aceasta atât de periculoasă? În secolul al XVIII-lea s-a înțeles de ce. Pentru că era mult înaintea timpului. Dar pentru noi azi, acum? Sunt două aspecte. Unul este aspectul exterior: donjuanismul, care înseamnă plăcere, fugă de griji. Mă duc la teatru ca să mă distrez. Mă duc la orice fel de entertainment ca să mă distrez. Distracții în politică, la televizor, la mare, peste tot, ca să fug de mine însumi, să fug de probleme, totul e o plăcere, totul e o distracție. În asta e un fel de donjuanism, un aspect de care toți suferim. Dorim a avea mai mult, a poseda mai mult, a fi recunoscut, tot ceea ce ține de această dorință imensă de a acapara, adânc donjuanistă. Și e, pe de altă parte, aspectul interior, ceva mai subtil: trebuie să mă întreb cine sunt eu și ce trebuie să sacrific eu în mine. Care e pericolul de dependență care mă paște? O dependență mult mai greoaie: în adâncul meu, nu sunt liber. Și mă uit la Don Giovanni și văd că era liber. Avea această libertate extraordinară, și văd că eu nu o am, niciunul dintre noi nu are, de aceea niciunul dintre noi nu este Don Giovanni. Poate că nu era un om, poate că era un spirit trimis de undeva, nu știu, de aceea misterul continuă.
Cine e victima? Giovanni sau femeile? Sau toți sunt victime? Ca oameni, suntem între animal și înger. Există în noi toți animalul, dorința animalică. E imposibil să nu o simțim, câteodată ne e rușine de ea, dar o avem cu toții. În fiecare din noi există și năzuința spre sus. Și suntem între cele două.
Liiceanu mi-a spus că el a fost toată viața obsedat de imaginea calului negru. Ce înseamnă calul negru în noi înșine? E ceva aproape de nestăpânit, imposibil de domesticit. Știu că e ceva care mă depășește și în același timp este o altă forță, o altă realitate, care vrea să meargă înspre sus. De a năzui, de a atinge puțin coada unui înger. Donjuanismul este, în acest sens, între cele două forțe și asta este foarte periculos, pentru că niciodată nu știm cum s-o stăpânim pe una sau pe alta. În adânc, suntem în mare dilemă și acesta este pericolul. Și întrebarea nu e doar „Cine sunt eu?”, întrebarea e „Cine suntem noi?”, care suntem seduși de Don Giovanni? De ce suntem seduși de el? …
„Nu putem distruge opera”
Eu am o mare problemă cu criticii și în teatru, și în operă. Adoră să mă distrugă. Adoră să spună unde am greșit. Și chiar îmi face plăcere, mi se pare simpatic, am o doză de masochism în mine. Toate operele pe care le-am făcut la București au fost măcelărite. Aștept să văd ce va fi acum! Orice s-ar întâmpla însă, nici eu, nici nimeni, nu poate distruge opera. Nu putem distruge opera, nu putem distruge „Hamlet”, nu putem distruge operele mari. „Don Giovanni” va exista mult, mult, mult după noi… Fiecare generație trebuie să regăsească în marile mituri ceva despre ei înșiși, despre lupta lor în viață, despre probleme lor, despre idealurile lor. Noi doar ne-am făcut datoria să exprimăm ce avem de exprimat. Dacă se simte că am transpus din secolul al XVIII-lea, unde era un contract între Mozart și publicul lui, un contract imposibil astăzi, în secolul XXI, asta e cel mai important. Contractul este între Mozart și secolul XXI. Am încercat să transpunem cu tot respectul această operă ca să fie înțeleasă și simțită azi, acum. Dacă am reușit, ne-am făcut datoria. Dacă Mozart era controversat, ce bine că sunt și eu!
„Am lucrat cu cântăreți tineri, foarte promițători”
Am lucrat cu cântăreți tineri, foarte promițători, care realmente au voci și așteaptă să aibă norocul să-i vadă un agent internațional care să le facă o propunere să-i ia afară, unde ar pleca cu toții, căci acolo ar lucra în cu totul alte condiții financiare decât la sărmana ONB. Sunt cântăreți care înțeleg foarte bine nevoie din opera de azi, de peste tot, aceea de a juca teatru, nu doar de a cânta. Să joci cântând e mult mai complex decât jocul actorilor și, drept să spun, sunt atât de mulțumit de ce fac ei acolo, încât câteodată mi se par mult mai buni decât actorii de la teatru.
Print