Pe 29 iunie, a avut loc la Cinematograful Elvira Popescu, în prezența autorului și a invitaților săi, lansarea volumului „Bricabrac” de Lucian Pintilie, publicat la Editura Nemira, în colecția Yorick. Evenimentul a fost deschis de cunoscutul regizor Andrei Șerban. Cuvintele lui, cuvintele unui creator de renume care-și declară admirația pentru opera lui Lucian Pintilie, cu ale cărui spectacole de teatru și-a început drumul artistic, au surprins un traseu spectaculos și un spirit incomod. (Fotografii de Sorin Radu)
„Când eram adolescent, elev la liceu știam un singur lucru, că vreau să fiu în teatru, într-un fel sau altul, deși nu știam ce. Aveam trei idoli: Liviu Ciulei, Clody Bertola și Lucian Pintilie.
Mai târziu, când i-am cunoscut pe toți trei, când m-am împrietenit cu ei, Clody mi-a făcut o destăinuire. Mi-a spus că în viața ei a fost căsătorită de trei ori: prima oară cu un pictor foarte celebru, care i s-a părut ca un fel de tată, apoi cu Liviu Ciulei, care i s-a părut ca un fel de frate, iar după aceea cu Lucian Pintilie, care i s-a părut că este fiul ei… Este interesant, pentru că prima oară când i-am văzut pe aceștia doi, pe Pintilie și pe Ciulei, s-a întâmplat când eram elev. Sus, la sala de la Grădina Icoanei a Teatrului Bulandra, m-am furișat la o repetiție pentru „Copiii soarelui”, în 1961, și am înțeles mai târziu de ce mi-a spus Clody asta, aceea fiind singura dată când cei doi au făcut o regie comună. Ciulei avea gesturi lente, era un om foarte așezat, foarte calm, încet, care nu se grăbea. Pintilie era apucat, un fel de copil genial, sâsâit, dar genial. Era o chimie între ei foarte interesantă.
La repetiția la care am fost atunci, am avut marele noroc de a vedea o scenă pe care o repetau cu Victor Rebengiuc un tânăr frumos, elegant. Chimia dintre Pintilie și Rebengiuc a fost ceva de neuitat. Pentru mine, a fost imediat un exemplu de magnetism, de cum lucrează un actor cu un regizor, o lecție foarte puternică la o vârstă fragedă. După aceea am văzut „Proștii sub clar de lună” de Teodor Mazilu, pentru mine piesa cea mai bună care s-a scris în perioada comunistă. Cred că am văzut spectacolul de cinci-șapte ori. Erau niște actori geniali acolo: Octavian Cotescu, Rodica Tapalagă etc. Era un teatru al absurdului care exploda. Pentru vremurile acelea, era ceva plin de lumină și de vervă. Apoi, „Biedermann și incendiatorii” de Max Frisch, „My Heart’s in the Highlands”, piesa lui Saroyan. Primul era un spectatol extrem de caustic, de răutăcios, care arăta absurditatea totală, ipocrizia totală, minciuna totală ale unei lumi. Primul coupé a fost spectacolul cu cel mai mare succes, dar mie, personal, piesa lui Saroyan mi-a rămas cel mai adânc în memorie. Până și astăzi o țin minte, pentru mine ea este și astăzi de departe cel mai poetic, cel mai liric spectacol din tot ce a făcut Pintilie. Era de o poezie infinită.
Apoi ne-am cunoscut și s-a întâmplat să plecăm la Paris amândoi cu o bursă în 1965. El avea o bursă UNESCO de 1200 de franci pe lună, eu aveam o bursă a guvernului de 600 de franci pe lună. Am stat amândoi într-un hotel destul de modest și pentru o lună am fost aproape vecini de cameră, iar pentru mine a fost lecția cea mai extraordinară să învăț de la el foarte multe lucruri. Eram prieteni, el avea un umor cu totul extraordinar, deși destul de caustic, destul de dur. Mă punea jos foarte iute, în doi timpi și trei mișcări, dar era un om de o mare generozitate. Putea să fie, surprinzător, neașteptat de generos și de bun. Niciodată nu știai la ce să te aștepți de la el. Seara, pentru că eram destul de săraci totuși, ne aduceam ce puteam ca să mâncăm în cameră – o brânză, conserve etc. Într-o seară, cel de la recepție ne-a prins că intrăm cu punga de plastic și ne-a spus: „Ce n’est pas permis!” La care Pintilie s-a înfuriat tare, a făcut un scandal îngrozitor, s-a dus, și-a luat bagajul, a plecat, a dispărut în noapte și nu l-am mai văzut. Eu, mai umil, mai laș, am rămas.
A urmat „D’ale carnavalului” în 1966, de departe spectacolul lui cel mai adânc, cel mai extraordinar. Când Peter Brook a montat la Stratford „Visul unei nopți de vară”, criticii englezi, care sunt în general foarte duri, au scris că spectacolul lui Brook este la același nivel, dacă nu chiar mai bun decât piesa lui Shakespeare. Parafrazând, aș putea spune același lucru despre spectacolul lui Lucian: este la nivelul scriiturii lui Caragiale, dacă nu mai bun. „Livada cu vișini”, în 1967, cu acel lan de grâu superb, pe care eu l-am furat când am făcut primul meu spectacol de operă, „Eugen Oneghin”, la Cardiff, o aduce pe Clody, extraordinară în acel rol, cu un fel de metafizică a jocului pe care n-am mai întâlnit-o la nimeni. Tot în aceeași perioadă cred că am cunoscut-o pe Marie-France Ionesco, pentru că am montat „Iulius Cezar”, un scandal la timpul ăla, fiindcă era în stil kabuki și n-a fost gustat deloc. Pintilie deja făcuse filmul „Duminică la ora 6”, care, văzut astăzi, sincer să fiu, nu mai are același impact. Dar atunci a însemnat ceva extraordinar pentru schimbarea la față a filmului românesc. Cu acea ocazie l-am întâlnit pe Dan Nuțu, care mi-a rămas prieten pe viață.
În 1969 a făcut „Reconstituirea”, despre care ar fi banal să vorbesc. Pot să spun că sunt conștient că a fost, poate, momentul când m-am decis să plec din țară. Poate că nu este un accident că am plecat atunci, în 1969.
Spectacolul „Revizorul”, care s-a jucat foarte puțin, era și nu era teatru politic, pentru că, după ce vedeai toată oroarea, tot grotescul acelei lumi, genial făcută, plecai acasă cu un aer eliberat. Era un fel de eliberare. Teatrul politic care se face astăzi în România și în lume este foarte simplist – te face să pleci acasă mai umilit și mai tâmpit decât ai intrat, ca vai de capul tău, după ce ai intrat la spectacol tot ca vai de capul tău. Ceea ce a făcut el nu era teatrul politic în sensul de azi.
Apoi a plecat și el din România, după ce i s-a dat un șut în fund, negrațios. Cariera lui internațională e cea pe care o cunoașteți, pe care o cunosc, în special cea americană, care cuprinde spectacole cu totul și cu totul originale – printre care „Pescărușul” lui Cehov, care începea cu actul IV, un „Tartuffe” care a făcut senzație la Guthrie Theatre din Washington, despre care criticii au scris că înseamnă o cotitură pentru teatrul american. La Opera din Cardiff, unde am făcut și eu primul meu spectacol, „Eugen Oneghin”, el a făcut un spectacol cu „Carmen”, care era o îmbinare de grotesc, de liric și de vis, cu totul altceva decât oricare alt „Carmen” văzut de mine vreodată.
În Franța, cariera lui în teatru este extraordinară și poate că știți mai mult despre ea. Vreau doar să știți că în anii ’80 Pintilie ar fi putut avea un covor roșu la Théâtre de la Ville. Toți – actori, critici, public – îi erau devotați. Dacă voia, el putea să rămână în Franța, să lucreze și să aibă un teatru al lui. Dar a preferat să revină în România. Bergman spune că teatrul i-a fost soția fidelă, iar filmul i-a fost amanta secrată. Cred că și pentru Pintilie e la fel. Teatrul, într-un fel, nu mai avea același impact și voia să revină în România ca să facă film, pentru că prin film voia să spună ce avea de spus.
Din punctul meu de vedere, ce-a făcut el în teatru a fost o cotitură imensă în comunism și a însemnat ceva uluitor pentru noi toți. Oamenii l-au iubit foarte mult – actori, regizori, prieteni vorbeau despre el cu un fel de trepidație. Pintilie era la Guthrie Theater și repeta „Pescărușul”. Liviu Ciulei îmi telefona aproape zilnic la New York și-mi povestea: „Ghici ce-a făcut nebunul azi?” Era atât de excitat, de emoționat să-mi vorbească despre el… Când vorbesc despre el cu Sanda Manu, care i-a fost colegă de facultate, de clasă, cu Mariana Mihuț, cu Victor Rebengiuc, în acești oameni se întâmpă ceva. Când vorbesc despre Pintilie, ceva se schimbă chimic în ei. Iată ce urme a lăsat în oameni, în artiști, cel puțin, iată cum i-a vrăjit. E un secret.
În ultimul timp s-a retras. Nu mai dă interviuri de mult. Mă întrebam de ce, dar la un moment dat am înțeles: pentru că definiția jurnaliștilor este azi aceea de a simplifica totul. Schematizează totul, vor să aibă o poveste hot și niciodată nu știi, când dai un interviu, ce o să iasă, pentru că depinzi total de celălalt. Cred că s-a săturat, pentru că era mult prea jos pentru nivelul lui, și bine a făcut. Sigur, îmi pare rău că nu mai avem gândurile lui, pe care să le împărtășim…
Acum, un mic text pe care i l-am adresat lui și pe care vreau să-l citesc public ca o scurtă scrisoare deschisă:
Dragă Lucian,
Am de ce să-ţi mulţumesc. Prin exemplul tău, tu eşti primul care mi-ai dat curaj de la început. Curajul că în teatru poţi face orice.
Tu ai pus degetul pe rană şi, în plin comunism, ai îndrăznit să arăţi că orice formă de cenzură e dezgustătoare. Orice intervenţie împotriva artei, a artistului şi a libertăţii de expresie e odios de dezgustătoare.
De la tine am înţeles că, în teatru cel puţin, nu putem fi singuri, că avem într-adevăr nevoie unii de alţii. Ca să arătăm într-o oglindă o imagine vastă a lumii în care trăim şi să încercăm să spunem adevărul, trebuie să căutăm calitatea, să ne înconjurăm de talente, de actori mari, care să fie şi inteligenţi, şi sensibili, şi conştienţi de misiunea lor.
Nu cunosc pe nimeni ca tine care să fi folosit satira şi râsul în numele unei nevoi adânci de a revoluţiona arta, de a-i da un sens, de a o scoate din letargie, din pasivitate, şi de a o energiza. Şi ai demonstrat că, într-o societate viciată, prin teatru se pot sparge tabuurile, se pot expune public minciunile inventate de politicieni. Faţa satirei sale combină sarcasmul cu durerea adâncă, deriziunea cu grotescul, atacul violent contra artificialului şi pretenţiozităţii. Iată câteva din armele legitime în numele moralei, al decenţei şi al bunului-simţ.
Teatrul tău a provocat mereu multă pasiune. Ne-a deschis ochii ca să vedem situaţia reală, mai adânc decât credeam noi c-o ştim. Oglinda pe care ne-ai pus-o în faţă ne arată că trebuie să fim vigilenţi. Tot ce e în jur e doar manipulare.
Cu toţii dorim schimbarea. Dar să schimbi ceva e îngrozitor de greu. Tu ştii asta mai bine şi ne spui, aparent glumeţ şi zeflemitor, dar în esenţă grav, că o adevărată schimbare în om sau în societate e foarte grea, mai grea decât să găseşti un milion de dolari pe stradă, cum spune un înţelept.
Absurdul situaţiei noastre e evident. Dar, dragă Pinţi, tu, la fel ca Eugène Ionesco, precursorul tău, pari să spui, fără să spui, că absurdul nu e un sfârşit în sine.
Poate vei nega, dar eu sunt convins că şi tu crezi că avem în noi şi soarele, şi luna, şi pe Dumnezeu. Dar pentru a-L descoperi, trebuie să trăim altfel. Dacă trăim fără ideal, viaţa chiar că nu are sens. Dar ca să fii sută la sută uman se cere să recunoşti şi acest aspect, că acel ideal poate fi atins, că deasupra norilor cerul e mereu albastru. Nu ştiu care-i soluţia ta, dar a mea e că trebuie să merg spre interior, să încerc să mă cunosc pe mine însumi întâi de toate.
Tu spui în „Bricabrac”: „Am sentimentul că mă mut într-un alt spaţiu. O nouă locuinţă”. Eu vreau să cred că această locuinţă este în tine, în liniştea unei tăceri ce reverberează.
Te sărut.
Print