La aproape douăzeci de ani de când a fost publicat pentru prima şi singura dată în România, „Spaţiul gol” de Peter Brook, lucrare care a modificat fundamental gândirea despre teatru a secolului XX, se află acum în curs de apariţie la Editura Nemira, în colecţia Yorick, cu o Prefață de Andrei Șerban. Vă oferim un fragment din textul regizorului Andrei șerban, cel care a trăit pe viu experiența „Spațiului gol”, alături de Peter Brook.
Aveam 25 de ani și lucram la Iulius Caesar la Bulandra, când am primit cadou de la un prieten din Londra o carte abia apărută acolo, care făcea senzație. Am început s-o citesc seara și până dimineața nu am lăsat-o din mână. Este cartea pe care o prefațez acum. Ceea ce credeam că este teatrul înainte de Spațiul gol s-a schimbat radical după lectura cărții. De atunci, la începutul oricărui nou proiect în teatru, obișnuiesc să am la mine, pe lângă textul piesei, și un exemplar din Spațiul gol. Îmi place să le citesc actorilor fragmente, unele mai generale, despre starea teatrului contemporan, altele, pasaje specifice care se referă la anumite dificultăți și obstacole inerente procesului de lucru.
Uneori se întâmplă ca echipa să treacă prin etape de confuzie, de nesiguranță și teamă, dar imediat ce citesc cu voce tare o pagină, două, efectul e binefăcător, atmosfera se destinde. De ce? Se simte adevărul din spatele cuvintelor. Pentru că dintr-odată ne amintim ceva ce știam, dar uitaserăm: de exemplu, că singuri nu putem face nimic, că avem nevoie unul de altul, ca să ne eliberăm de teamă și nesiguranță, ca să ieșim din ceața confuziei și să ne îndreptăm spre un teatru adevărat și viu. O provocare aproape imposibilă devine posibilă datorită unității și coeziunii grupului. O descoperire mereu utilă, ce ne ajută pe toţi să fim mai puţin subiectivi, vanitoşi şi plini de importanţa de sine, pericol care ne paşte la fiecare pas în teatru.
Afirmația că Spațiul gol a schimbat vieți este deja un loc comun. Unii o consideră cea mai citită carte despre teatru, alții, imediat după scrierile lui Stanislavski.
Nu îmi propun să fac o analiză a ei, ci să împărtășesc impresii personale despre efectul puternic pe care cartea l-a avut asupra mea în timp, atât ca regizor, ca spectator, cât și ca om.
Sunt convins că după experiența Spațiului gol nu mai e posibil să mergem la teatru fără să ne întrebăm de ce o facem. La ce serveşte teatrul? Ne întrebăm, dar fără să așteptăm un răspuns definitiv. Brook ne amintește că în teatru totul e temporar. Răspunsul dat ieri despre ce poate fi teatrul, azi nu mai e valabil. Întrebarea trebuie re-examinată zilnic.
Dacă Stanislavski și-a dedicat viața descoperirii misterului teatrului în actor, iar Grotowski a călătorit din India până în Haiti ca să descopere în actor o ființă mistică, Brook a încercat să descopere în ce fel teatrul ne poate ajuta pe toți, atât cei de pe scenă, cât şi cei din sală, să devenim oameni adevărați, actori în viață.
Ce este, de fapt, acest spațiu gol? E locul unde vizibilul și invizibilul pot să se întâlnească. Ca acest lucru să devină posibil, tot ce vedem pe scenă trebuie să ne stârnească imaginația prin sugestie, prin fluiditate, nu prin elemente greoaie, nu printr-un stil pe care unii îl numesc greșit „naturalist”. Spațiul nu trebuie să sufoce și să închidă uși, metaforic vorbind, ci dimpotrivă, să le deschidă.
Citind acum cartea în traducere, mi-a revenit în memorie o imagine pe care Brook o evoca recent, în alt context: aceea a clepsidrei. În Evul Mediu oamenii obișnuiau să privească des acest obiect, prin care nisipul curgea grăunte după grăunte, măsurând trecerea timpului și amintind că viața e scurtă și că, în consecință, nu trebuie pierdută nicio secundă. Deși nu mai folosim clepsidra, ci ceasurile moderne, cei care lucrăm în orice formă de spectacol, fie dans, muzică, teatru, putem avea un simț mai acut al scurgerii timpului. Impermanența spectacolului viu ne șoptește: memento mori… Și această percepție concretă a sfârșitului ne ajută să fim conștienți că fiecare grăunte de nisip contează. Cuvântul cheie este acum. Cine ignoră această realitate implacabilă își asumă riscul ca teatrul să devină muribund. Consider că acesta este unul dintre multele semnale de alarmă pe care le trage cartea.
Print