Fragmentul face parte din volumul „Regia de operă. Gânduri și imagini”, de Andrei Șerban, cu imagini de Mihaela Marin, aflat în curs de apariție la Editura Nemira. Albumul conține fotografii din cele mai importante spectacole de operă semnate de Andrei Șerban, de la „Troienele”, la „Lucia di Lammermoor” sau „Indiile galante”, care permit o călătorie în lumea spectacolelor grandioase semnate de unul dintre cei mai importanți regizori ai lumii, ale cărui cuvinte însoțesc imaginile. În avanpremieră, vă oferim un fragment în exclusivitate despre experiența „Troienelor”.
În repetițiile cu Troienele am descoperit pericolul care îi pândește adesea pe actori în lucrul cu emoția – acela de a face exces de zel, de a încerca s-o forțeze, s-o pompeze, cum se spune în teatru. În situații atât de extreme ca cele la care sunt supuse femeile troiene de către soldații greci, actorii erau tentați să abandoneze orice control mental, dintr-o sete avidă de emoție. Ca să cânte, aveau însă nevoie de rigoare, nu se puteau baza doar pe emoție. Sunetul antic nu putea fi produs dacă nu se angajau total cu mintea și cu emoția. Doar conexiunea dintre o inteligență a emoției și o gândire sensibilă poate crea ceva ce nu poate fi explicat în cuvinte, o stare specială, care ne transportă.
Colajul final nu a urmat textul lui Euripide, dar, prin înlănțuirea de acțiuni și situații-cheie, precis orchestrate, atmosfera și sentimentul piesei au fost recreate.
După multe turnee internaționale și o lungă carieră pe scena newyorkeză la La MaMa, Troienele (una din cele trei părți care constituiau Trilogia greacă), au ajuns și la Teatrul Național din București, atunci când am fost numit director general, imediat după Revoluție. Era în 1990. În timp ce afară minerii luau cu asalt Piața Universității, înăuntru, pe scenă, soldații greci le asaltau atât pe femeile troiene, cât și spectatorii… viața imita arta cu adevărat! Impactul a fost extrem de percutant deopotrivă pe plan politic și uman. Eliberat de cenzura comunistă, teatrul devenea oglinda directă a realității. Acest spectacol a avut o reverberație uluitoare, nu doar în primii ani de după revoluție, dar și mult mai târziu, în rândul generațiilor care au urmat. Teatrul antic și-a afirmat actualitatea, și-a dovedit forța de a transmite mesaje universal valabile într-o situație de tranziție, ca cea din România. Tocmai de aceea, Beatrice Rancea mi-a propus să refac acest experiment, după alți douăzeci de ani, la Iași, pe scena Operei.
Troienele la Opera din Iași a fost o experiență frumoasă și, în plus, o premieră absolută în felul său, fiind pentru prima oară când interpreții au fost muzicieni adevărați. Deși Liz Swados și cu mine numiserăm de la început Troienele „o operă epică”, până atunci ea fusese mereu interpretată exclusiv de actori. Ce surpriză plăcută a avut compozitoarea, venind de la New York la premieră, să audă la Iași muzica maiestuos interpretată de acești minunați tineri cântăreți – soliști și cor. Cu toții au făcut un efort special să înțeleagă un limbaj muzical eteroclit, neobișnuit lumii operei clasice.
După Nietzsche, muzica este cea mai accesibilă dintre arte, pentru că prin ea sunt reunite energiile lui Dionysos cu cele ale lui Apollo. Troienele confirmă, căci energia dionisiacă, dusă uneori la apogeu în scene de o violență și brutalitate extreme, se topește la final într-o acalmie și o pace apolinică, întunericul extaziat conducând spre lumina tămăduitoare.
Adaptarea noastră începe cu sfârșitul războiului troian. Participanții, în frunte cu regina Hecuba, evocă spiritul Troiei. Femeile troiene devin prizonierele soldaților greci. Prințesa Cassandra, preoteasă a lui Apollo, într-o transă profetică, prezice noi suferințe și sacrificii. Andromaca, văduva lui Hector, îl protejează pe fiul lor Astyanax, copilul reprezentând o speranță a femeilor troiene, care îl încoronează ca nou rege. Dar grecii îl smulg din brațele mamei, al cărei bocet sfâșietor nu-i înduplecă să nu-l sacrifice. Elena, cea care a provocat războiul, când a fost răpită de troianul Paris, e adusă de însuși Menelaos, soțul trădat și umilit. Cele două tabere, reunite în ură, se dezlănțuie împotriva ei. Hecuba o blestemă. Dacă până aici episoadele se înlănțuie urmând logica acțiunilor violente, partea a doua a spectacolului are un caracter mai liric, sub forma unui poem dramatic, o meditație asupra evenimentelor tumultuoase care au avut loc. Spectatorii nu mai sunt în mijlocul acțiunii, printre actori, ci privesc așezați, de la distanță. Raportul cu scena nu mai e atât de visceral, căci, din participanți activi, devin martori distanți ai unor acțiuni metaforice, fără o logică aparentă, ce aparțin unei lumi de legendă: înmormântarea rituală a copilului-rege; scufundarea într-un timp fără timp a unei fete care alunecă pe panta de lemn ca într-un dans lent, acompaniat de flaut, intonând o raga indiană; Ahile revenind ca fantomă pentru a-și răzbuna moartea, alegând-o pe Polixena, o tânără vestală, drept victimă. La final, zeița Atena blestemă Troia și declară sfârșitul războiului. Vapoarele sunt pregătite pentru călătoria spre Grecia, femeile își iau rămas-bun unele de la altele. Deși au fost deposedate de toate bunurile, ceva le-a rămas, ceva ce nu le putea fi luat: forța spiritului.
Print