Andrei Şerban: În viaţă, spre deosebire de teatru, nu putem trăi în colectiv, ci individual

După 20 de ani de la „Trilogia antică” montată la Teatrul Naţional din Bucureşti, Andrei Şerban montează acum pe scena Operei din Iaşi „Troienele”, un fragment al celebrei trilogii. Un spectacol a cărui istorie a început la teatrul La MaMa din New York şi care de patru decenii are puterea de a schimba lumea acolo unde este pus în scenă, un spectacol devenit deja legendă. Despre forţa teatrului, despre traseele teatrului astăzi, despre societatea în care trăim, despre implicaţiile politice ale „Troienelor” am stat de vorbă cu regizorul Andrei Şerban a doua zi după premiera care a avut loc pe 15 decembrie. O discuţie cu Andrei Şerban are magie, are forţa pe care o au şi spectacolele lui. Ceva se schimbă şi nu ştii cum, ceva se întâmplă şi nu ştii de ce…

De ce şi cum era nevoie acum, din nou, de „Troienele”?

Eu nu credeam că e vreo nevoie de „Troiene”. E complet vina lui Beatrice Rancea pentru că atât de mult a insistat că merită să facem acest fragment al „Trilogiei” şi motivul care m-a convins cu adevărat este că îmi spunea mereu: „Trilogia antică se predă în şcoli. Tânăra generaţie a avut foarte multă informaţie despre cum a fost acest spectacol, dar pur teoretic. De ce să nu aibă şi ei experienţa directă a ceea ce înseamnă Troienele?” Cu asta m-a convins şi am zis: „Bine. O facem!” În plus, nu s-a jucat niciodată cu cântăreţi profesionişti de operă, deşi „Troienele” era o operă… încât m-am gândit că, într-adevăr, Beatrice avea dreptate.

Omul de azi are nevoie de povestea, de energia din „Troienele”?

E nevoia omului de oricând, pentru că de 2500 de ani e povestită această legendă. Sigur că povestea veche ne atinge pe toţi într-o coardă foarte specială, pe fiecare în alt fel. Şi aş spune că fiecare spectator se regăseşte în „Troienele” într-o poveste extrem de personală, care se află într-o legătură directă cu subconştientul. E ceva care atinge zone pe care nu le cunoaştem, nu le înţelegem, dar le simţim. Nu se adresează deloc intelectului, se adresează simţirii şi subconştientului şi aş spune în termeni jungieni, subconştientului colectiv, ceva ce e în noi, nu-l înţelegem, dar e acolo, există! Iar, când e chemat să se arate, se exprimă. Povestea din „Troienele” e universală, şi totuşi, în acelaşi timp, este extrem de ancorată în zona politică, pentru că se poate referi la ce se întâmplă acum în România. Situaţia Troiei e cea a unei civilizaţii care dispare, a unei culturi care este distrusă, tot ce s-a clădit se năruie… o tranziţie spre necunoscut. Seamănă cu ce se întâmplă cu România în acest moment, nu?

România se năruie mai mult acum decât se năruia în urmă cu 20 de ani, când aţi montat „Trilogia antică”?

Da, pentru că acum 20 de ani era abia ieşită din comunism, FSN-ul atunci la putere era contracarat de o mişcare extrem de vie şi de energetică a unei opoziţii, strada era foarte vie, intelectualii, studenţii, aveau o mare forţă. Pe când astăzi nu mai există deloc această rezistenţă. E un fel de acceptare tristă şi pasivă a unei situaţii care merge înspre rău. Cel puţin în cultură mi se pare că tot ce s-a creat în aceşti 20 de ani e pe cale de dispariţie.

Ce vi se pare cel mai grav în ce se întâmplă în România?

Se întâmplă în toată lumea, dar în România parcă înzecit, e vorba de această revenire a naţionalismului infiltrat şi manipulat de noii oligarhi, a acestor relaţii de ură şi mentalitatea de haită mai aproape de relaţiile animalelor… De aceea cred că e important să facem prin micile noastre gesturi artistice tot posibilul să readucem în conştiinţa celor care vin să vadă spectacolele sentimentul că se poate trăi altfel, că suntem creaţi pentru a avea un alt potenţial de inteligenţă şi de sensibilitate, că suntem mai presus de ură, corupţie, banditism şi că ne putem ridica înspre adevărata valoare de a fi o fiinţă umană…

Cele două spectacole pe care le-aţi făcut la Opera din Iaşi, „Indiile galante” şi „Troienele”, sunt din două zone diferite – lumina şi întunericul. De ce anume credeţi că are nevoie omul care vine la teatru astăzi?

Cele două spectacole sunt două aspecte ale nevoii de a atinge ceea ce numim adevărata recunoaştere a exilului şi a suferinţei, prin care cu toţii trecem, vrând-nevrând… Pentru că viaţa ne pune mereu în situaţii de constrângere, pentru că, orice ar fi şi oriunde am fi, de fapt, nu suntem liberi. Nu există acea insulă a lui Prospero în care să trăim liberi. În orice sistem nu suntem liberi nici măcar pe dinăuntru. Această sclavie, acest sentiment al exilului, al neputinţei este în noi toţi. Adevărat, astăzi te simţi „acasă” atunci când eşti în aeroport… Ei bine, în cazul femeilor troiene despre asta este vorba: acceptatrea condiţiei de no man’s land. Femeile sunt deposedate, depeizate, naţia lor nu mai există, se afla în tranzit, spre o altă lume, spre o altă civilizaţie, care poate se va naşte. E vorba de civilizaţia greacă, care, la rândul ei, va fi distrusă de Roma. Acest ciclu al renaşterii şi al distrugerii este, într-un fel, o lege obiectivă cosmică, asupra căreia trebuie să reflectăm şi să înţelegem că nu se poate altfel. Iar finalul spectacolului, când toţi sunt pe vapor şi se simt valurile liniştite, corespunde călătoriei noastre spre un altceva, despre care nu ştim… E o rază de speranţă, o posibilitate deschisă. Ne gândim apoi că grecii au venit după Troia şi au întemeiat o civilizaţie care a înflorit extraordinar şi apoi a decăzut îngrozitor, iar totul e un fel de reminder care ar trebui să ne facă puţin mai înţelepţi şi să ne ajute să ne înţelegem mai bine destinul. Şi prin teatru, să-l acceptăm.

În „Indiile galante” e vorba de paradisul pierdut, că se poate trăi într-o lume unde încă exista nevoia dragostei, a căutării dragostei, fără niciun fel de grijă faţă de războaiele şi frustrările vieţii. E o poveste în care ne exilăm într-un Orient de vis – în afara Europei,  tulburată si coruptă –  ca să putem să regăsim starea şi aspiraţia pentru care am fost creaţi. E starea pozitivă în care se găseau Adam şi Eva înainte să muşte din măr. Muzica lui Rameau este de o frumuseţe, de o bunătate şi de o bună dipoziţie extraordinară. Fără să fie deloc sentimentală, foarte precisă şi matematică, iar la sfârşit îţi dă sentimentul, când pleci din teatru, că da, viaţa merită trăită. De asta cred că are nevoie omul care vine la teatru astăzi. Amândouă, şi „Troienele”, şi „Indiile galante” sunt alternative extreme ale unui adevăr simplu: viaţa nu e nici atât de neagră cum pare şi nici atât de albă ca zăpada ca în „Indiile”. Adevărul e undeva la mijloc.

Mai există catharsis? I s-a modificat sensul?

De exemplu, la premiera cu „Troienele”, când lumea se aduna, erau grupuri, foarte diverse, oameni îmbrăcaţi frumos ca pentru a veni la operă, în vechiul respect, şi pe de altă parte erau tineri, îmbrăcaţi venind de la gym… Unii erau oameni politici, alţii oameni de cultură, studenţi, se simţeau la început tot felul de energii diferite. În timpul primei părţi, sunt reacţii puternice la ce se întâmplă, eşti forţat să reacţionezi, nu eşti lăsat, eşti înghesuit, agresat, violentat, unora le plăcea, altora nu le plăcea deloc că erau înghesuiţi, se simţea rezistenţa. Reacţii foarte diferite! Iar în partea a doua, când s-au aşezat în sală, încet, încet s-a produs un fel de transformare de stare, o nouă percepţie care a făcut ca la final, la momentul când femeile îşi iau rămas-bun una de la alta, stând cu mâinile deschise – e un moment foarte lung de tăcere acolo, cea mai lungă tăcere posibilă – în sală se simţea o atenţie unită. Toţi ascultau împreună. Această transformare de stare este semnul că acolo s-a întâmplat fizic catharsis-ul. Comuniunea s-a creat. Avem nevoie de comunitate, să te simţi în relaţie, inclus. Dar nu te simţi inclus ca într-o comunitate fascisto-comunistă, ci aici ţi se pare natural să fii cu alţii, să simţi tăcerea, să trăieşti o energie mai bună, o altă calitate de energie… Dar asta, din păcate, se întâmplă foarte rar în teatrul contemporan. Eu pentru asta lucrez, pentru această tăcere în care toţi vibram ca unul. Chiar şi 30 de secunde e ceva!  Dacă nu aş lucra pentru asta, nu aş vrea să fac teatru.

Spuneţi că se întâmplă rar în teatrul contemporan… Cum vi se pare dumneavostră peisajul teatrului românesc contemporan?

Eu am tot respectul pentru cei care lucrează în România azi în condiţii destul de grele. Condiţiile nu-s uşoare nicăieri în lume în teatru, dar şi în România e complicat din lipsa de fonduri. E un sacrificiu pe care-l fac majoritatea actorilor, a regizorilor şi toţi cei care decid să continue să lucreze în teatru, unde nu se câştigă bani. Eşti pus în situaţia ridicolă de a trăi la marginea societăţii cu asemenea salarii. Şi totuşi, cei care o fac, o fac pentru că iubesc această meserie. Unii o fac pentru că e prea târziu să mai schimbe ceva şi îşi aşteaptă pensia. E o formă de resemnare, să vii la teatru ca şi cum ai merge automat la un serviciu, dar ţi-ai pierdut toată dragostea. Alţii încă o fac din pasiune, în special cei tineri. Din nevoia, setea, pentru care toţi suntem atraşi de acest magnet care se numeşte teatru, şi care nu mai e aceeaşi azi cum era când eram eu tânăr. Teatrul nu mai atrage ca înainte, e sugrumat.

Dumneavoastră de ce faceţi teatru?

Când eram tânăr, înainte să-l întâlnesc pe Brook, lucram fără să mă întreb, aveam aproape o energie sexuală în dorinţa de a face teatru, pură bucurie, plăcere… După ce l-am întâlnit pe Brook mi-a fost mult mai greu pentru că Brook te pune în faţa unor întrebări destul de dure şi de neplăcute. Şi pentru un timp mi-a fost destul de greu să mai lucrez… mi-am dat seama dintr-odată că trebuie să mă opresc şi să stau în faţa acestei stări incomode, să stau faţă în faţă cu întrebarea: de ce vreau să fiu în teatru. Iar cu acest „de ce” am rămas până azi. Nu am un răspuns, dar caut ceva de care eu să beneficiez nu în meserie, ci pentru viaţa mea. Pentru ca viaţa mea să fie, poate, mai sensibilă, mai inteligentă, mai clarvăzătoare datorita muncii în teatru. Prin teatru încerc să mă ajut pe mine şi poate pe alţii, să trăim viaţa într-un fel mai omeneşte şi mai curat.

Si în acelaşi timp să văd că mi-e imposibil de unul singur. Am nevoie de alţii. Singur mă lupt cu obstacole pe care nu le pot depăşi. Mă lupt în permanenţă cu o formă de egoism care e continuu în mine şi care e un obstacol al libertăţii interioare. Vreau să depăşesc asta, să devin mai generos. Dar simt că nu e usor în situaţia actuală, cei ce fac spectacole nu spre asta tind. Vreau să simt o energie pozitivă în teatru, dar cu greu o găsesc în peisajul actual. Acest spirit de comunitate robustă nu prea există. Spiritul e adormit. Cam aşa e peisajul teatrului românesc…

Vreţi să spuneţi că toţi merg în direcţia greşită?

E o altă direcţie… Este o modă acum care vine din Germania şi care e moda post-brechtiană prost înţeleasă a arătatului cu degetul, de a vedea teatrul ca pe un loc în care lumea trebuie să vină şi să conştientizeze că trăim într-o societate putredă şi că ea, societatea e de vină pentru tot ce ni se întâmplă, să demascăm, să expunem răul „din afară”. Teatrul prezintă aspectele acestei negativităţi, efectele victimizării: noi suntem victime pline de cinism, frustrare, ură. Cineva ar putea să-mi spună: „Bine, şi ce e rău în asta, asta e situaţia azi…” Da, dar nu vreau sa plec din teatru mai frustrat şi mai angry decât am venit. Toate astea le trăiesc pe stradă, la serviciu, la televizor, peste tot, nu trebuie să mă duc la teatru ca să primesc aceleaşi palme, acelaşi lucru. La teatru vreau să văd şi altceva, o altă posibiltate, am nevoie de altceva. Chiar atunci când văd o comedie, în loc să ne umple sufletul de relaxare şi de bucurie, de fapt comedia e foarte amară, batjocoritoare. Şi plină de venin. Această preponderenţă a veninului, a amarului, a cinismului şi a batjocurii nu mă convinge. Avem toate astea în noi, ştiu, dar avem şi altceva! O altă realitate care există tot timpul, dar nu o vedem. Şi nu putem vedea dincolo de acest zid al absurdului, de acest nor al întunericului. Tot teatrul care se face astăzi pentru mine e ca şi inutil, nu creează nimic, doar distruge, fiindcă nu corespunde nevoii pentru care teatrul s-a născut acum 2500 de ani în Grecia sau în ritualurile africane sau în dansurile din India, unde intenţia era să ne dea lumină şi speranţă, pentru a însănătoşi planeta şi viaţa. Teatrul pe care-l facem acum aduce mai mult a boală şi pojarul ăsta ne face mai slabi şi mai bolnavi.

Într-o anchetă făcută de revista noastră anul trecut „Trilogia antică” a fost considerat cel mai bun spectacol al ultimelor două decenii în România. Acum, după 20 de ani şi după premiera cu „Troienele”, de ce credeţi că a fost atât de important acel spectacol în istoria României?

„Trilogia” a schimbat starea teatrului şi asta n-o spun eu… Pentru că abia ieşiţi din comunism, abia ieşiţi dintr-un sistem în care n-aveai voie să spui nimic, doar prin şopârle strecurate în texte, dintr-odată oamenii vin la „Trilogie” şi văd direct în faţă expresia goală, despuiată, a unei energii, a unei emoţii care nu înseamnă nimic altceva decât ceea ce e! Brusc, vezi esenţa adevărului în faţa ta şi o primeşti din plin. Eşti complet deschis, expus, în faţa unui adevăr care te cutremură, care trece direct prin tine, nu prin ceva adiacent şi fără paranteze… Această forţă a adevărului, a spulberat tot ceea cde a existat până atunci în teatrul românesc şi a deschis drumurile spre o altă cercetare, spre o nouă posibilitate.

Credeţi că spectacolul de la Iaşi va avea în timp acelaşi impact?

Nu pot să ştiu, că nu sunt profet, dar e clar că în lumea operei aceste spectacole pe care le-am făcut aici ating zone care nu au fost atinse niciodată în istoria operei din România. Ridică nivelul spectacolului de operă românesc pe un platou internaţional. Opera ca spectacol pe care am văzut-o până acum în România ori nu există, ori firavele încercări de modernism care s-au făcut –au existat câteva – nu au reuşit deloc. Pentru că aceste încercări tembele în loc să te facă să pleci acasă cu un sentiment bun al muzicii, te făceau să pleci acasă umilit, simţind că ţi-e ruşine că eşti om. Şi cred că aşa nu faci niciun serviciu nici muzicii şi nici spectatorilor.

Este prima dată când „Troienele” este montat la operă. Ce schimbă esenţial muzica? Ce aduce în plus faţă de cuvântul rostit?

E o altă formă de a exprima o relaţie. În teatru ne vorbim unul altuia, în muzică ne cântăm unul altuia. Iar cântând, mergem mai în adânc, pentru că atunci când cântăm tonul vocii, intonaţia vocii exprimă mai multe culori ale sufletului ascuns. Prin cântec se ating mai multe note, mai multe zone şi astfel percepţia pe care o primim este mai amplă, mai bogată, dar e tot o formă de relaţie umană, o nevoie de a relata. Ce spune Maria Tănase când cântă e exact ce ne spunem unul altuia când vorbim, dar ea o face mult mai bine pentru că o cântă, nu o spune…

S-a pierdut, deci, forţa cuvântului spus?

S-a pierdut complet. Un spectator după una dintre repetiţiile deschise cu „Troienele” a venit la mine şi mi-a spus ceva care mi s-a părut extrem de elocvent. Că de pe vremea când era copil, de când juca Miluţă Gheorghiu aici, de-atunci n-a mai venit la Teatrul Naţional din Iaşi şi să i se întâmple să uite de el şi de timp… Mi-a zis: „De la Miluţă Gheorghiu şi până la Vraca simţeam că atunci când se spunea pe scenă o frază, un cuvânt, trecea prin mine cuvântul, mă pătrundea. Cuvintele de pe scenă intrau în trupul meu.” Unde şi cine mai are azi arta de a transmite un cuvânt care să intre prin tine, care să te pătrundă?!

Care e previziunea Casandrei din spectacolul „Troienele”? Care e mesajul ei?

E copilul profet, iar prevestirea ei este prevestirea sfârşitului lumii… Este ceea ce corespunde, în Mahabharata, perioadei Kali-Yuga. Este perioada întunericului, care, de fapt, e perioada în care trăim noi acum. Ceva trebuie să se năruie pentru ca altceva să se nască, e o lege cosmică, ăsta e mesajul! Chiar în acest moment am sentimentul că ceva se năruie, dar la capătul drumului nu e disperare, la capătul drumului e speranţa că va veni altceva. Sigur că mi se poate spune „Vorbeşti dumneata, dle Şerban, exact cum se vorbea în comunism, în slogane, că noi suntem sacrificaţi, dar generaţia viitoare va culege roadele. Că noi muncim la sapă, dar ei vor fi fericiţi.” Dar eu spun cu totul altceva. Şi anume, că dacă avem conştiinţa că orice efort va fi plătit, atunci orice suferinţă va da roade. De fapt, este o chemare spre o stare activă, să nu trăim pasiv, plângându-ne la nesfârşit, victimizându-ne la nesfârşit. Depinde de noi să înţelegem ce ni se întâmplă. Cred foarte mult că în viaţă, spre deosebire de teatru, nu putem trăi în colectiv, ci individual. Dacă un individ e conştient şi e treaz, un alt individ, un al doilea, un al treilea i se va alătura şi încet, încet oamenii vor intra într-o stare diferită. Dar ceea ce văd în jur este această adormire în masă, această pasivitate în masă, această acceptare în masă, care nu ne face decât să mergem spre un sfârşit ce nu aduce nimic bun.

Suntem înainte de Crăciun. Ce fel de energie ar trebui să fie şi care e cea de fapt?

Energia sărbătorilor este tot timpul acolo, noi suntem beneficiarii ei, e o vibraţie în aer extraordinar de puternică, pe care cu toţii o simţim. Această energie de sărbătoare, simbolul copilului care se naşte este în noi, este o posibilitate de a reîncepe un ciclu nou. Care ar trebui să ne dea forţă şi speranţă că în orice Crăciun putem începe ceva. Că omul nou ar putea să renască în noi. Şi, dacă am simţi asta, am fi în cu totul altă parte decât suntem…