Andrei Șerban: Muzica poate atinge simultan toate aspectele ființei

Săptămână de săptămână, Yorick.ro își invită cititorii la o pagină de teatru. Un gând, o poveste, o frântură din gândirea unor mari personalități ale teatrului, de când e lumea și până azi, vă vor însoți săptămânal. Cartea de teatru e un spectacol pe care vă invităm să-l descoperiți! Azi, regizorul Andrei Șerban, născut într-o zi de 21 iunie…

Deseori am avut ocazia să observ în ce fel cuvintele, când sunt cântate, pot avea mai multă forță decât atunci când sunt vorbite. Lucrând în teatru pe texte din tragedia antică, am putut constata impactul direct, total, asupra spectatorilor, al incantației și sonorităților limbii vechi grecești. Lucrând în operă, am simțit la fiecare repetiție puterea muzicii de a transmite atât prin voce, cât și prin instrumente, o stare care instantaneu mă transportă într-o altă lume. Recunosc, îmi e imposibil să vorbesc despre muzică. Orice încercare de a o defini reprezintă o tentativă stângace și pur subiectivă. Dar, deși muzica poate însemna ceva diferit pentru fiecare dintre noi, și uneori chiar mie aceeași muzică îmi comunică lucruri diferite la diverse intervale de timp, important este că ea poate atinge simultan toate aspectele ființei. Emoția intuitivă și gândul logic, conectate prin sunetul muzicii, transformă animalul din noi în spiritual. Arta din antichitate avea un rol purificator, prin muzica lui Orfeu animalul era domesticit de o altă forță, mai fluidă, mai subtilă. De câte ori nu credem că problemele personale, sociale sau religioase nu au legătură și nu se influențează unele pe altele?! Ei bine, prin muzică realizăm că fiecare element e dependent de celelalte, totul e interconectat. Când ascult Bach sau chiar în mijlocul unei repetiții la operă, fiind pătruns de forța unui sextet de Mozart, dintr-odată viața mea pare să aibă sens. (…)

Din perspectiva spectatorului, dacă în teatru, în general, rolul regizorului e clar înțeles, în operă situația e mai confuză. Sunt întrebat adesea, la o discuție organizată cu publicul sau la un cocktail după o premieră: „Care e contribuția dumneavoastră, domnule Șerban?” Întrebarea poate exprima o curiozitate reală și naivă. În rândul pasionaților de operă reacțiile sunt mai complexe. Ei sunt apărătorii marii tradiții a operei, legată de belcanto. Respingând ideea că personajele sunt vii și că relațiile dintre ele trebuie să fie directe, umane, să reflecte complexitatea vieții, ei văd în regizor un intrus care deranjează ascultarea vocilor frumoase. Eu, dimpotrivă, cred în lucrul la fel de minuțios în operă ca acela cu actorii în teatru, căci relațiile dintre personaje nu se nasc spontan, oricât de „frumoase” ar fi sunetele emise de soliști.

E amuzant faptul că, uneori, nici cântăreții nu recunosc contribuția regiei. O soprană cunoscută la Metropolitan și la Opera din Paris a declarat într-un interviu că îmi mulțumește pentru „libertatea pe care i-am acordat-o să facă pe scenă ce vrea ea”. Am fost uimit, pentru că în opera de Verdi pe care o regizasem îi cerusem nu doar intenții generale în relație cu partenerii de joc, ci detalii extrem de precise, mișcări ale trupului și ale brațelor intim legate de muzică, pe care ea le executase!

Cunoscutul pianist și dirijor Daniel Barenboim vorbea similar despre relația publicului cu dirijorul. Marea majoritate a oamenilor, spunea el, merg în sala de concert fără să știe ce face în mod concret un dirijor. „Dacă un violonist cântă note false într-un concert de Brahms, chiar cineva care nu e muzician poate să-și dea seama. Dar când un dirijor mediocru dirijează o orchestră mai mult sau mai puțin bine, cei din auditoriu nu știu a cui e vina”. Dacă un dirijor dă mult din mâini înseamnă că își face meseria… un astfel de comentariu superficial e destul de trist, dar poate că e mai bine așa, muzica trebuie să vibreze în subconștientul colectiv și, dacă toți simțim că parcă levităm datorită muzicii, nu mai contează că valoarea individuală nu a fost apreciată!