Cele mai preţioase momente care se pot întâmpla într-o sală de teatru sunt Întâlnirile; cu o poveste, cu un spectacol, cu o interpretare de excepţie, cu un moment, cu o emoţie irepetabilă, cu tine însuţi. În ultimele două săptămâni am primit un cadou – Întâlnirea cu legenda. Am petrecut cele mai multe ore ale zilei în sala Teatrului Odeon, privindu-l pe Andrei Şerban repetând cel mai nou spectacol al său, „Soldatul de ciocolată (sau Armele şi omul)” de George Bernard Shaw. Iar lecţia de teatru primită în ultimele săptămâni a transformat mitul în certitudine.
Andrei Şerban îşi conduce repetiţiile cu atâta siguranţă, precizie, energie şi creativitate, încât inspiră o încredere molipsitoare – în el, în spectacol, în tine. Structura pe care a gândit-o, modalitatea de joc pe care o propune, nu lasă loc de jumătăţi de măsură. Forma voit gomflată a personajelor, artificialitatea declarată, supradimensionarea interpretării, împing către o performanţă actoricească la care se poate ajunge doar mergând până la capăt. Deviza pare a fi Take a leap of faith!; iar saltul de încredere te va propulsa către ceva de care nu te ştiai capabil. Răbdarea şi perseverenţa lui Andrei Şerban de a relua iar şi iar, de a insista pentru precizie absolută şi a explica fiecare gest sunt cu atât mai surprinzătoare cu cât perioada de repetiţii a fost redusă: o lună pentru două distribuţii complet diferite.
Energia lui Andrei Şerban este cea a unei turbine care transformă potenţialul în concret. Este acel tip de regizor care împinge spre înainte de unul singur întreg spectacolul. Îşi asumă total produsul finit. Senzaţia clară este aceea a unui explorator meticulos plecat în expediţie, care încearcă să ajungă la noul teritoriu doar de el ştiut, nelăsând niciun drum necercetat. Tabloul în mişcare pe care îl construieşte tuşă cu tuşă, ştergând, adăugând, pentru ca apoi să rupă foaia şi să revină iar şi iar la schiţă până când vede pe scenă ce a imaginat cu ochii minţii este un work in progress fascinant de urmărit. Repetiţiile sunt un spectacol în sine pentru că el însuşi este un creator spectaculos.
Lucrul cu Andrei Şerban este o Întâlnire şi pentru actorii care, la rândul lor, caută să descopere cărări neumblate ale posibilităţilor de interpretare. Chingile pe care le strânge în jurul personajelor obligă un anumit tip de plonjare în ape adânci; forma exterioară e atât de precisă şi de supradimensionată, încât e nevoie de multă inventivitate şi sinceritate interioară pentru a găsi resursele de a umple toată această matriţă costum-made cu adevăr. Jocul firesc, natural, la îndemână pentru cei mai mulţi actori, e pus sub lupă. Iar pentru ca noua expresie să îşi găsească veridicitatea, e nevoie ca viaţa interioară a acestor personaje, altfel desuete şi artificiale, să fie susţinută de o încredere totală. Întâlnirea cu Andrei Şerban este o sabie cu două tăişuri pentru un actor. Doar asumându-ţi convenţia poţi merge pe drumul cel lung către performanţă. Doar cei care sunt dispuşi să străbată acel extra mile ajung la destinaţie pe corabia ancorată în portul noii lumi. Indiferent de vârstă, lucrul cu Andrei Şerban este o lecţie de disciplină şi încredere pentru orice actor. Trebuie să renunţi la ceea ce ştii că ştii. Te laşi transformat de el într-un pahar Berzelius uriaş în care ai tot locul din lume pentru a experimenta. Cu condiţia să nu te încăpăţânezi să rămâi eprubetă.
Primele repetiţii cu public mi-au dovedit că acest demers poate avea o finalitate de o strălucire aparte. Panta ascendentă descrisă de ritmul şi forţa de expresie a celor patru reprezentaţii de până acum demonstrează că rând pe rând actorii au urcat la bord, cursul e cel bun, iar vântul începe să sufle în pânze. „Soldatul de ciocolată (sau Armele şi omul)” va fi un spectacol atipic. Odată înţeleasă şi acceptată convenţia, însă, teza şi temele urmărite de Andrei Şerban devin limpezi precum o carte deschisă pentru cei care ştiu să citească pe limba lui. Artificialitatea auto-impusă este degetul îndreptat spre fiecare spectator în parte, iar gustul nostru dezvoltat pentru minciună de orice fel, fie ea socială sau artistică, primeşte o porţie zdravănă care s-ar putea să ne taie apetitul pentru mult timp.
Întâlnirea mea cu repetiţiile lui Andrei Şerban este una dintre acele borne care te învaţă certificând că ceea ce ştiai este just. Lecţia de răbdare, creativitate, asumare şi forţa seducătoare de a ţine un spectacol întreg în propriile mâini sunt motivele pentru care soldatul de ciocolată a devenit erou.
O intalnire?Nu.Mai multe intalniri in aceeasi seara de vara darnica din punct de vedere artistic si emotional
Intr-o Duminica de vara cu o caldura mare de 33 de grade,cu o presiune atmosferica incarcata care te face sa simti 40 de grade,cu un cer plin de nori plumburii care isi arunca lacrimile din cand in cand peste un Bucuresti boem,ma aflu in Sala Teatrului Majestic sa asist la repetitiile deschise ale operei lui G.B.Shaw – Soldatul de ciocolata.
Eu consider sala acestui teatru cea mai frumoasa din punct de vedere arhitectural din tot Bucurestiul, nu numai prin decorurile,mobilierul si culorile tipice stilului Rococo, dar si prin atmosfera sa intima si rafinata cu care isi intampina publicul.
O alta intalnire pentru mine este revederea artistica pe scena dupa mai mult de 25 de ani cu Artistul Andrei Serban si regizorul de data aceasta a operei lui G.B.Shaw.
Prezenta sa discreta in penumbra primei loje a acestui teatru, precum un creator care simte ca are inca de slefuit opera sa,cu atentie,cu luare de note de regie pe o foaie de hartie,cu reactii de bucurie si zambete, cu incurajare vizuala catre minunatii artisti de pe scena, a fost un spectacol fara indoiala.
M-au impresionat multe aspecte ale punerii in scena a lui A.Serban.In primul rand scenografia simpla dar foarte dinamica ,capabila sa se roteasca in jurul propriei axe de referinta pentru a reda idea artistica a momentului,costumele tipice slave ale unui 1894 dar cu culorile aprinse ale anilor 2000,verticalitatea interpretarilor artistice pe scena (iesirea de sub podea a personajelor),ruperea celui de al 4 lea perete teatral prin prezenta Soldatului Rus din Urss este teribila.
Stim ca G.B .Shaw a fost un sustinator al unui teatru cu o puternica amprenta ideologica, care a ales linia satirei pentru a demasca strambaturile societatii de atunci si un luptator impotriva naravurilor si prejudecatilor timpurilor sale.Titlul original al operei este de fapt de inspiratie din Eneida lui Virgiliu – Arma virumque cane sau Cantecul armelor si omul.
Pentru mine aceasta opera este de fapt o versiune slava a operei Visul unei nopti de vara, si aceasta nu numai pentru ca G.B.Shaw si-a inceput formarea proprie culturala cu Shakespeare si Shelly, dar pentru ca impleste multe motive din aceasta.
Interpretarea artistica a personajelor Raina,Caterina,Sergius,Petkoff ,Bluntschli,ecc este superba, reflecta exact pathosului trairii slave in relatiile umane chiar si in conditiile unui razboi care se dovedeste a fi inutil, si in care falsitatea si ipocrizia naturei umane este pictata in mod comic.
Nu simt a asocia trama piesei timpurilor in care traim, dar trebuie remarcat ca problematicile ridicate de G.B.Shaw in 1894 pot fi si astazi actuale:nationalism extrem,prejudecati culturale care pot duce la xenofobie,falsitate in raporturile umane facute din interese si conveniente,ecc.
O piesa care merita vazuta,gustata din plin cu un umor care zguduie, iar regizorului A. Serban ii multumim pentru ca nu ne lasa sa visam la cai verzi pe pereti, ci ne face sa retraim timpurile un teatru de calitate.
Si pentru ca la premiera in 1897 G.B.Shaw era prezent in sala si a avut un succes imediat din partea publicului prezent ,( doar o singura persoana l-a fluierat contestand )urez lui A.Serban si artistilor implicati in acest act teatral, la premiera din Septembrie acelasi succes si aplauze pentru merit!