Andrei Șerban: „Pe lângă opera sa, Aureliu Manea va rămâne special prin ființa sa sângerândă”

Regizorul Aureliu Manea a murit pe data de 13 martie 2014, la vârsta de 69 de ani. La moartea lui, Andrei Șerban povestește despre o tinerețe care i-a purtat o vreme pe aceleași drumuri și despre cel care a fost vizionarul și prea puțin cunoscutul Aureliu Manea.

„Cu mulți ani în urmă am făcut o călătorie cu trenul spre Wroclaw, în Polonia, cu o echipă tânără din generația mea (printre alții Pittiș, Niky Wolcz, Dan Nuțu, Carmen Galin, Anca Ovanez și Aurel Manea, colegii mei la clasă de regie Penciulescu-Dimiu, plus dramaturga Ana Maria Narti) pentru a prezenta la festivalul studențesc internațional versiunea avangardistă creată de noi a piesei Ecaterinei Oproiu „Nu sunt turnul Eiffel”. Spectacolul era doar un pretext. Ce ne interesa, de fapt, era să-l întâlnim pe Grotowski și să asistăm la unul din spectacolele lui, care erau pe cale să revoluționeze teatrul…

Îl distribuisem pe Rică (era diminutivul prietenesc al lui Manea) nu doar pentru că era un actor magnetic (el jucase și în spectacolul meu din primul an, cu Ubu, unde, deși avea un rol mic, nu puteai să-l uiți, te făcea să te gândești la Artaud în scurtele sale apariții din filme), dar și pentru că am intuit că mai ales el nu trebuia să piardă ocazia să-l cunoască pe Grotowski. Presimțeam o conecție chimică între ei și intuiția mea s-a confirmat. După ce l-a văzut pe Grotowski, Manea mi-a spus: „acum știu ce am de făcut, nu mai e nevoie să reluăm discuția”. Se referea la dialogul care avusese loc între noi în lunga noapte din tren, în drum spre Wroclaw. Nu puteam dormi și ne-am întâlnit pe culoar, unde am vorbit mult despre ce însemna teatrul pentru fiecare dintre noi. Deși eram încă tineri, la început de drum, aveam amândoi idei radicale bine cristalizate. Uneori viziunile noastre erau opuse, dar eram în mod egal fascinați de discursul celuilalt. Rică, precum Artaud, voia să ajungă la adevăr prin spargerea tuturor convențiilor. Teatrul pentru el era un ritual, dar nu un ritual abstract și formal, ci unul trăit cu adevărat, până la sacrificiul de sine. În confesiunea lui din noapte, Rică se simțea în elementul său; era un artist nocturn. Eu eram și am rămas fascinat de clipa când noaptea devine zi; în teatru am pornit de la viață, sperând să ajung la arhetip. Rică nu a avut nevoie de această treaptă: el s-a simțit de la început acasă în arhetip. Am încercat prin vizibil să ating invizibilul. Pentru el invizibilul a fost un suport deja familiar. Iată un exemplu: „Rosmersholm”, spectacolul lui de debut, care i-a definit traiectoria.

Nu l-a interesat drama de familie, ori satira socială, sau tensiunea ideologică a piesei, nimic realist, nimic moral ca mesaj, ci doar aspectul halucinant, sprarealist al subtextului. Soția moartă, deși invizibilă, devine personaj principal, intervine activ și dictează controlând tăcută relațiile celorlalți… O îmbinare de grotesc, morbid și transcedental în căutare de semne cosmice.

Manea a făcut puține spectacole, văzute de un public restrâns, care nu au fost, din păcate, nici filmate, nici serios documentate. Textele scrise de el sunt fragmentate, intenționat compuse din labirinturi în care să te poți ușor pierde în metafore complexe. Seamănă și în acest aspect cu Artaud, ale cărui cărți, pline de paradoxuri și ambiguități, ne atrag prin misterul lor, dincolo de logică și cuvinte.

Pe lângă opera sa, Manea va rămâne special prin ființa sa sângerândă. Exemplul artistului pur se contopește cu imaginea omului sută la sută adevărat și sincer, care a trăit, suferit și creat în condiții inuman de grele și umilitoare, fără să accepte compromisuri, fără să fie atras de forța banilor, fără lăcomii și ambiții de succes, fără capricii și ranchiuni competitive. Și-a acceptat soarta. A

plătit scump, dar a rămas el însuși, atât cât i-a permis boala. Din cauza ei a fost obligat să trăiască o jumătate de viață în afara teatrului pe care l-a iubit ca nimeni altul. Atât de puțini suntem cei care l-am cunoscut, care i-am fost aproape – și pentru perioade extrem de scurte. Un prieten comun, Niky Wolcz, mi-a scris: „Câteodată nu înțelegem de ce Domnul a decis cum a decis asupra vieții și soartei unui om”. Aceste cuvinte mă fac să mă gândesc la sihaștrii retrași în vârf de munte, care, prin rugăciunile lor, au transmis vibrații pline de miez celor din vale, care poate le-au receptat fără să știe… La fel și teatrul a beneficiat de prezența prin absență a lui Manea. Tinerii care vor avea curiozitatea să-l descopere vor găsi în el un exemplu de curaj în confruntarea cu necunoscutul, pășind pe cărări nebătute… și de eroism în lupta cu demonii interiori și cu tabu-urile, clișeele și cenzura timpului.

La fel ca Artaud, el s-a sfâșiat pe sine în căutarea vieții adevărate, ascunse de aparența iluzorie a vieții de fiecare zi. La fel ca Artaud… a fost considerat „nebun”. Nimic mai flatant pentru un artist.

Mă întreb: dacă Rică ar fi avut norocul meu să plece de tânăr în America, ce s-ar fi întâmplat? Dacă ar fi fost bine îngrijit și vindecat, ar fi continuat să producă aceleași spectacole incendiare? Dacă, de exemplu, Artaud sau Van Gogh ar fi fost „însănătoșiți”, ar fi lăsat aceeași operă? E imposibil de răspuns.

Atât lui Manea, cât și dublului sau, care au deschis drumuri noi, avem acum datoria să le fim recunoscători.”