Andrei Şerban, primul invitat al Divanelor FNT

„Să încercăm să ne ascultăm. Pentru că aşa de mult fiecare vorbeşte ca un automat, ca nişte maşini. Acolo, la ateliere (Academia Itinerantă Andrei Şerban n.r.), despre asta era vorba, să asculţi pe cineva, să asculţi tonul vocii, să asculţi ce vrea să spună celălalt, să-l respecţi pe celălalt. Trăim într-un timp în care nu ne aparţinem, căruia îi suntem chiriaşi. Iar teatrul înseamnă a trăi în comunitate, a fi foarte sensibil cu tine însuţi şi cu cei de lângă tine. Teatrul e o comunitate. Sună foarte frumos, s-au scris lucruri frumoase despre asta, dar foarte rar avem experienţa fizică, trupească a acestei comunităţi.” Cu aceste gânduri, exprimate de regizorul Andrei Şerban, au început săptămâna trecută divanele Festivalului Naţional de Teatru, întâlniri informale, tihnite, găzduite de Ceainăria Serendipity, într-un spaţiu mic şi intim, undeva, lângă Grădina Icoanei.

Dacă ar fi să sintetizăm într-o expresie tema generoasă căreia i s-a subordonat de la sine discuţia, aceasta ar fi „teatrul ca drum”, ca drum către altceva, drum nou către sine sau drum înapoi, către identitatea uitată, către o dimensiune spirituală căreia omul contemporan nu mai are timp şi adesea nici mijloace de a-i corda atenţie. Sub semnul pierderii esenţialului, dialogul a luat forma unui pledoarii indirecte: pentru cercetare şi autocercetare, pentru lupta cu sine şi cu ceilalţi, pentru căutarea adevărurilor personale.

La început a fost… necesitatea interioară

Da, căutările artistului sunt în primul rând căutările omului care vrea să-şi pună la lucru fiinţa interioară, s-o armonizeze, să-i (re)descopere pacea. Iată ideea care s-a conturat încă de la prima întrebare a moderatoarei Alice Georgescu, director artistic al festivalului. De ce atelierele anuale Andrei Şerban şi ce sunt ele? Iar răspunsul a venit firesc, completându-se pe tot parcursul dialogului: „În aceste ateliere de vară încercăm să găsim exact opusul agitaţiei şi al scandalului, acestei temperaturi ridicate. Să găsim ceva de care avem atât de multă nevoie cu toţii. Oriunde am fi, în teatru sau în afara teatrului, în acest moment, în timpul în care trăim, ceea ce avem nevoie este exact opusul, avem nevoie de linişte, de calm, de pace, de dorinţă şi nostalgie de armonie pentru a ne purifica de frustrare şi de atât de multă negativitate care este între noi, de a scăpa de această agitaţie continuă cu care trăim în trupul nostru şi care ne face să nu ne iubim pe noi înşine, să nu iubim pe alţii. Acest sentiment de ură pe care-l avem încontinuu între noi, nu aduce nimic bun. Te uiţi la telvizor şi vezi un grup de trei patru oameni care încearcă să-şi vorbească unul altuia în jurul unei mese rotunde şi în loc să vorbească ei latră şi urlă ca nişte câini şi toţi în acelaşi timp, nimeni nu ascultă pe nimeni. Şi nu poţi să-l asculţi ce spune celălalt pentru că eşti atât de interesat să vorbeşti tu şi să-ţi arăţi tu frustrarea ta, care nu duce nicăieri şi care n-are niciun sens. Pentru asta, îmi spun, merită să vin aici, să facem aceste ateliere, ca să ajungem la opusul acestei stări. Iar ideea e să facem ceva în teatru ca să descoperim un loc cu totul virgin, în afara fabricii de automatisme cu care relaţionăm tot timpul.”

Împotriva aceleiaşi fabrici a luptat zeci de ani regizorul Peter Brook, „părinte spiritual” pentru Andrei Şerban, după propria mărturisire, şi prilej de scurtă şi limpede amintire la divan. Vorbind despre anii petrecuţi alături de acesta şi de artiştii de la Centrul Internaţional de Studii Teatrale de la Paris, regizorul român mărturiseşte că atunci a început să înveţe cum să se aplece asupra sinelui, să descopere mecanismele introspecţiei, să caute altfel în teatru. Rememorarea a atras, desigur, amintirea primei etape petrecute la teatrul newyorkez La MaMa şi la gustul de neuitat al libertăţii, al energiei inepuizabile de la început de drum, când sărăcia nu e o problemă, ci o formă de normalitate.

Împotriva modei nemţeşti

Nimic mai redundant şi mai dăunător, spunea Andrei Şerban, decât spectcolul politic la modă în Germania, unde teatrul înverşunează spectatorul: „E o modă foarte periculoasă, moda regiei moderne, care vine întotdeauna din acest focar minunat care este Germania, în care idee e să faci un spectacol în care iriţi şi frustrezi mai mult, de la care oamenii pleacă furioşi, un fel de spectacol politic, să-i faci pe cei din sală să fie conştienţi de cât de îngrozitoare este situaţia în momentul ăsta, de cât de îngrozitor de mincinoşi sunt politicienii, de cât de îngrozitor de corupţi sunt bogătaşii… Ieşi afară cu un fel de ură şi de negativitate totală şi mă întreb de ce trebuie să mergi la teatru pentru asta. Ca să pleci şi mai frustrat? Să te simţi şi mai oribil că faci parte din rasa umană? Pentru asta s-a născut teatrul acum peste două mii de ani, pentru asta au existat Eschil, Sofocle şi Euripide? Ca să creeze această transformare, ca să creeze catharsis, ca să ajungi la teatru şi să pleci altfel decât ai intrat, să simţi că ceva s-a schimbat. Pentru mine, dacă asta nu se întâmplă, teatrul nu-şi are niciun rost. Să mergi acolo şi să pleci mai furios pe viaţă, pe tine însuţi, urând pe cel din dreapta şi din stânga mai mult, la ce bun? De ce? Ca să avem o conştiinţă politică a faptului că trăim în rahat? Foarte bine, deschid televizorul şi văd asta, nu trebuie să merg la teatru. Eu ş vrea ca toţi cei care văd spectacolele mele să plece mai buni. Nu reuşesc întotdeauna, dar aş vrea… Nu vreu să spun că teatrul trebuie să arate ceva foarte pozitiv, pentru că, la urma urmei, e oglinda realităţii. Cum era pe vremuri când vedeai tragedie antică? La final sunt numai morţi, e numai cataclism, numai groază, nu e niciun fel de speranţă, şi totuşi lumea pleca acasă cu un sentiment bum. De ce? Pentru că vezi un adevăr care este groaznic, dar îl vezi într-o lumină care-ţi dă un sentiment de claritate, un sentiment că DA, viaţa este foarte grea, că viaţa, DA, este plină de obstacole şi va fi, dar pleci mai întărit şi îţi accepţi destinul, accepţi că aşa este, că trebuie să suferi, dar în acelaşi timp că merită să trăieşti, că merită, poate, să faci ceva care mâine va schimba cât de puţin starea lucrurilor. Spunea şi Brook astă vară. Cum ne poate face teatrul să fim altfel? Dacă şi pentru zece secunde – a zis el – pentru ZECE SECUNDE, simţi posibilitatea unui ALTCEVA, că altceva e posbil, că o altă realitate e posibilă, este deja extraordinar. Atât! Zece scunde!”

De ce sunt importante Atelierele pentru el însuşi? Andrei Şerban răspunde direct: „Atelierele sunt momentul meu de spălare a interiorului. Eu mă curăţ, eu mă liniştesc, nu mai am nicio nevoie să produc, să arăt, să demonstrez, să conving. Este un momemt în care las energiile să se liniştească şi adun în jurul meu un grup de tineri care au imens de mare nevoie de linişte, aşa cum avem toţi…”.