În spațiul expoziției lui Mircea Cantor, la Muzeul Național de Artă Contemporană din Casa Poporului, sâmbătă seara, pe 10 august, s-au adunat aproape 300 de persoane. Nu știu câte dintre ele au bănuit ce avea să urmeze, timp de aproape o oră și jumătate, dar, la final, cei care și-au dat voie să intre în joc trăiseră, cu siguranță, o experiență pe care n-o vor uita curând. Invitatul lunii august în „Camera de oaspeți”, la din „Q.E.D” a lui Mircea Cantor, vernisată în această primăvară și care va rămâne deschisă până în luna aprilie a anului viitor, a fost Andrei Șerban, care a anunțat că va veni cu „o improvizație”… „Nu mi-aş fi imaginat vreodată că voi vizita Casa Poporului. Dar iată că, la insistenţele lui Cantor, am acceptat cu greu să devin un «colaborator», dar nu politic, ci dimpotrivă, pe tărâmul artei. Mircea nu este doar un artist recunoscut în lume, este şi un prieten devotat, fanatic şi exaltat, care nu se lasă până nu te convinge să faci ce crede el, cu intuiţia lui, că trebuie făcut”. Misterios, Andrei Șerban n-a spus nimic despre ce urmează să se întâmple la Casa Poporului, n-a dat niciun indiciu.
Iar ce s-a întâmplat a fost o redimensionare a spațiului nu doar al expoziției, ci al acelei clădiri mamut în care trei sute de oameni au respirat în același timp, exact ca la celebrele Ateliere din cadrul Academiei Itinerante. Surpriza a fost că, pentru prima dată, Andrei Șerban a făcut o mică breșă în misterul care învăluie aceste ateliere și, împreună cu Dana Dima, a încercat un exercițiu cu toată lumea prezentă.
Având în spate un fundal pe care scria cu litere mari „Sic Transit Gloria Mundi”, iar în mijlocul sălii, un avion realizat de Mircea Cantor (din butoaie de benzină reciclate), având în încăperea din dreapta casa tradiţională românească, din lemn, fără acoperiş, realizată de același artist (ironie la adresa megalomaniei ce a generat clădirea care găzduieşte expoziţia), Andrei Șerban a organizat publicul în trei grupuri și le-a propus un joc: un joc despre ei înșiși, așa cum face de fiecare dată, în care nu poți trișa, iar dacă trișezi rămâi cu un gust amar.
Să asculți sunetele, să respiri, să fii atent la tine ar fi primele trei lucruri cu care începi. Și descoperi cât de greu e să faci lucruri simple… Să respiri, să ții ochii închiși, să taci, să asculți tăcerea, să îți lași gândurile paralele deoparte și să te concentrezi la tine. Știam de la Mogoșoaia cât de greu e să închizi ochii, să taci și să lași sunetele să treacă prin tine. În prima clipă, nu m-am putut abține și am tras cu ochiul la cei de lângă mine. Câțiva trișau, ca și mine, apoi încet, încet, ghidați de vocea lui Andrei Șerban, toți au intrat în joc, deși în primele minute s-au jenat, așa cum se jenează un om matur să intre într-un joc de copii, zâmbind stingher și aproape neînțelegător. Treptat, jocul a cucerit și, deși cele mai multe dintre exerciții presupun lucrul cu tine însuți în interior – așadar poți trișa oricând și poți ține ochii închiși fără să asculți suntele și să le lași să te traverseze, fără să privești în sus sau în jos cu ochii închiși -, e suficient să-ți lași o clipă propriile bariere jos și descoperi imediat plăcerea de a te uita în tine și simți cu toată ființa de când n-ai mai făcut asta și bucuria… Apoi, automat mergi mai departe. Exercițiile de sincronizare, de atenție, de resetare a creierului… Îl asculți pe Andrei Șerban vorbind despre puterea intuiției și despre energie și despre ce înseamnă a te lăsa în voia acestei energii.
După primele exerciții, liniștea din sală se schimbase: dintr-o tăcere tensionată și politicoasă devenise o liniște care se apropia de adevăr. Toată lumea „era acolo” și pasiunea pe care o punea Andrei Șerban în fiecare gest, cuvânt sau mișcare se transmisese. Jocul devenise serios și fiecare încerca să fie prezent. Dispăruse orice tensiune inițială și orice „jenă” de a greși.
Iar momentul final, în care fiecare dintre cei prezenți traversează sala, mergând spre avionul lui Mircea Cantor – ca punct de reper, ca simbol al unui sfârșit –, traversând în același timp, în interior, etapele unei vieți, de la naștere și până la despărțirea de viață, a însemnat, pentru mulți dintre cei prezenți – după cum li se citea pe chipuri – un moment de (re)descoperire.
Imaginați-vă atât: tot publicul venit la expoziția lui Mircea Cantor și la improvizația lui Andrei Șerban, multe doamne în toalete elegante, rumoarea aceea de la un vernisaj sau de la o premieră, în care fiecare se salută oficial cu fiecare, rigizi, așa cum se întâmplă la evenimente publice, iar după o oră și jumătate, toţi stând pe jos, pe podea, relaxaţi, discutând altfel, într-o lume nouă, în care toate barierele parcă se rupseseră și tabuurile dispăruseră…
Print