Fragmentul este prefața scrisă de George Banu la volumul „Regia de operă. Gânduri și imagini”, de Andrei Șerban, cu imagini de Mihaela Marin, aflat în curs de apariție la Editura Nemira. Albumul conține fotografii din cele mai importante spectacole de operă semnate de Andrei Șerban, de la „Troienele”, la „Lucia di Lammermoor” sau „Indiile galante”, care permit o călătorie în lumea spectacolelor grandioase semnate de unul dintre cei mai importanți regizori ai lumii, ale cărui cuvinte însoțesc imaginile.
Privesc fotografiile Mihaelei Marin care s-a confruntat cu dificultatea ultimă, accea de a capta ceea ce aparent nu poate fi captat, nu doar „clipa” teatrului, ci, mai dificil încă, aceea a operei… a marilor spectacole lirice puse în scenă de Andrei Șerban. Dar încercarea e un test, un test de curaj și totodată de frustrare: să trăim cu ceea ce ne scapă din viață, dar să-i căutăm totuși parțiala conservare. Privind aceste imagini din spectacole pe care le-am văzut și iubit mă consolez căci recunosc splendida lor emblemă vizuală pe fond de muzică ce o port în mine, ce răsună înca în inimă. Și de aceea le mulțumesc, acestor fotografii invalide, dar totodată mărturii ale unei memorii de spectator care, știu bine, odată cu mine dispare. Nu o pot transmite, dar fotografiile reprezintă o șansă minimă de a o salva căci ele dispun de o rezervă mnemonică nu integrală, fără îndoială, ci parțială. Fotografia e umbra a ceea ce a fost! Ele îmi evocă statuile grecești odinioară policrome, devenite azi marmoreene. Timpul modifică, ameliorează sau falsifică experiența, dar, pentru a o prezerva, o urmă îi e indispensabilă: un ochi care a văzut minunea, un cuvânt care o povestește, o ureche care o fredonează. Cartea aceasta furnizează un ajutor binevenit pentru noi azi, dar și mai mult pentru cei care vor dori să peregrineze cândva, mâine sau mai târziu, în lumea lui Andrei Șerban. Ea e ghidul lor fermecat ca flautul lui Pamino.
Îi urmez sunetele și avansez pentru a descoperi, dincolo de opere, marca identitară a lui Andrei Șerban. El a debutat și a sedus de la primele spectacole prin diposnibilitatea ludică – de altfel, odată mi-a mărturisit, adora cartea lui Johan Huizinga, Homo ludens în care, bănuiesc, în parte s-a regăsit. Lui îi place jocul, jocul ca formă de libertate organizată și totodată ca expresie lejeră, reducție a corpului la un grafism bidimensional, coreografic și caligrafic. Dar ceea ce la teatru rămâne strict individual, la operă se multiplică și aceasta-i reușita lui Șerban pe care cartea o pune în evidență: tratarea ludică a corului, această masă de cântăreți care fascinează și îi exasperează pe regizorii de operă. Ea e la el tratată ca un organism viu, dar totodată sistematic repetitivă pentru a valoriza, înca o dată, virtuțile comice ale jocului ce-i constituie esența. El joacă, se joacă, invită la joc și, de aceea, în operă e unic. Dar totodată, dacă poate, parveni la o asemenea performanță, aceasta se explica și grație unei calități ce ce îi e proprie, nimeni nu electrizează grupurile cu succesul său, nimeni nu reușește sa le injecteze o egală putere de dăruire, e forța sa. Șerban resimte o adevărată atracție pentru o comunitate ce o animă și care sfârșește prin a i se dărui. La el victoriile au fost întotdeauna colective. E ceea ce fotografiile cărții confirmă cu o evidență indiscutabilă.
Andrei Șerban afișeaza artificiul scenografic, exacerbează dimensiunile, subliniază falsitatea materialelor tocmai pentru a asuma convenția ludică și a plasa spațiul scenic sub semnul copilăriei. Nu falsul îl interesează, ci perspectiva unui joc gigantic transformat în regim propriu vastelor scene lirice. El nu ezita și, ironic, introduce locuri comune care identifică o cultură, o tară: o imensă sticlă de Chianti în Italianca in Alger sau efigia lui Hitler, la Viena, în spectacolul cu Povestirile lui Hoffmann, o icoana cu Fecioara în Hovanscina. Șerban îndrăznește ceea ce altcineva ar evita căci el impune aceste apariții ironice cu grația dezinvoltă a jocului. El mobilizează figuri hiperbolice și introduce apariții magice plasate, toate, sub semnul unei plăceri contagioase pe care scena o comunică se injectează în sală. Ea face publicul să exulte.
Dar universul lui Andrei Șerban posedă o alta dimensiune, contrară, ce răspunde ca „yang” – ul dramatic „yin” – ului ludic. E dimensiunea regizorului care plonjează scena în obscuritate pentru a ne face să urmarim crispați sacrificiul Luciei plasată sub autoritatea strictelor exerciții militare, să rămânem înmărmuriți în fața martiriului suferit de ereticii din Hovanscina – strămoși ai rușilor refugiați la Jurilovka, am aflat de curând! – să asistăm la operațiile de manipulare chirurgicală din Povestirile lui Hoffmann. El suscită atunci emoții extreme așa cum doar opera o poate face, el ne confruntă cu excesul lor și astfel se impune ca maestru al sentimentelor ce tulbură si derutează, sacrificând de astă dată exuberanța ludică ce i-o cunoaștem. Astfel Șerban se revela ca fiind dublu, o știam, dar o descopăr revizitând acest breviar fotografic. Uneori spectacolele se afirmă ca total opuse, reclamându-se de o dimensiune sau de cealaltă, opusă, dar în marile sale reușite le regăsim reunite, seducătoare coexistență a contrariilor. Această comuniune îi permite să ne invite la rendez-vous-ul cu omul bifrons, căci el este un Janus emblematic. Și de aici provine libertatea pe care arta sa o confirmă: el e un amant al relativului, și nu un inchizitor al absolutului. La confruntarea cu imaginile reunite aici, înțelegem că Andrei Șerban nu are indiferența proteică a simplilor regizori interpreți, dar nici obstinația repetitivă a regizorilor devotați unui singur limbaj. El se situează între aceste două extreme și, captivați, urmărim conjugarea inepuizabilă a forțelor care îl constituie și îl animă. Forțe dinamice. Spectacolele sale lasă aerul să circule și noi, în sală, putem respira.
Privesc o ultimă oară fotografiile Troienelor, spectacol care încheia celebra Trilogie antică a lui Andrei Șerban. După reușite incontestabile la București și Piatra Neamț, o cale nouă se deschide în anii 70 grație întâlnirii cu Peter Brook la a cărei experiență esențială de căutare a originii limbajului în Orghast – spectacol – templu înălțat printre mormintele marilor regi ai Persiei – tânărul regizor de atunci va participa. El îi va resimți impactul. Șerban însa îl părăsește pe Brook fără a-l contesta și, cu un talent nemăsurat, îi conservă și cultivă spiritul în spectacolele Trilogiei. Când le-am descoperit, m-am bucurat, dar Andrei mi se părea a fi altul, un nou născut… îngemanare a maestrului ce-l fascinase și a discipolului ce se îndepartase. Ceea ce Brook a abandonat, Șerban a preluat și continuat cu geniul său propriu. Ecoul Troienelor, pe care le revăd în aceste imagini de sfârșit de volum, nu încetează să răsune în prietenul uimit ce eram când le-am descoperit la Bouffes du Nord, teatrul lui Brook. Ele răsunau acolo ca într-un fermecat sipet arhitectural. Cel mai propice pentru a resimți și a compătimi durerea acestor mame exilate, a copilului sacrificat, a emigrației pe mări fără reper nici sens de supraviețuire. Le ascultam ultimul cântec cu lacrimi în ochi… nici acum nu l-am uitat și, închizând cartea, în șoaptă înca îl murmur.
Reunite, aceste fotografii profunde ca noaptea sau strălucite asemeni unor sărbători luminoase, reunesc contrariile ce animă opera acestui mare regizor care, acum, în recentele sale spectacole, face sinteza între dimensiunea ludică inițiala, azi regăsită, și consistența dramatică adânc înrădăcinată. Ambivalența lui Andrei Șerban și a universului său dublu, iată ce admiram. Privind-o, cartea pare a fi un autoportret nu solitar, ci, ca în muzica de cameră, rezultat al uniunii între un bariton ca protagonist și o pianistă ca acompaniatoare. Din nou dublul…
Frumosul univers yang-yin a lui A.Serban proiectat intr-o dimensiune inedita a regiei de opera, ceva nou si singular pentru cei care ii cunosc maiestria numai ca regizor de teatru!Trilogia Antica mi se pare ca se conclude cu Elektra nu cu ecoul Troienelor?