În Ajun de Crăciun, pe 23 decembrie, Andrei Șerban va fi prezent la București, la o întâlnire deschisă cu publicul, unde va vorbi despre „forța muzicii în viață, operă și teatru”. În cadrul evenimentului care va avea loc la Humanitas Cișmigiu, de la ora 18.30, va avea loc lansarea albumului bilingv „Regia de operă. Gânduri și imagini”, cu fotografii de Mihaela Marin și text de Andrei Șerban. Vă oferim un scurt fragment din volum, despre fabuloasa istorie a spectacolului „Troienele”, din care nu lipsește momentul „Piața Universității”.
Adaptarea noastră tratează același subiect ca opera lui Berlioz, Les Troyens. Deși inițial a avut premiera acum patruzeci de ani într-un teatru – La MaMa din New York, condus de celebra Ellen Stewart – lucrarea avea o formă și o structură epică operatică. Liz Swados, compozitoarea americană, inspirându-se din diverse teme muzicale etnografice, aparținând anumitor culturi pe care le-a studiat în călătoriile ei, a compus o operă în care textul și muzica au fost concepute împreună: limba greacă veche a lui Euripide (redată în original) tratează efectele dezastruoase ale invaziei grecilor în Troia și consecințele tragice ale distrugerii unei civilizații. Aceste evenimente erau explorate nu ca o înscenare muzeistică, ci ca o experiență viscerală ce ne poate atinge pe oricare din noi, oriunde în lume, în orice moment.
O bună parte din antrenametul vocal se baza pe studiul altor culturi. Expresia prin muzică a diferitelor mituri tragice, fie africane, fie asiatice sau mai aproape de noi, din Balcani, toate aceste teme și melodii aveau ecou în sufletul omului universal. Cum s-a lucrat? De exemplu, în repetiții le-am dat interpreților să asculte o culegere de bocete maramureșene. Actorii încercau să reproducă sunetul la început prin repetare mecanică, apoi, descoperind dinăuntru mecanismul vibrației sonore, astfel ca emisia să devină organică. Lucrând, mi-am dat seama cât de importante sunt expresiile muzicale: staccato și legato! În viață constat că tot ce e pozitiv și armonios e legat de melodie, de continuitate, adică de legato, de ceea ce adună și conectează, iar fragmentarea, neliniștea, suspiciunea, corespund stării ritmului intrerupt, staccato, cel care separă și desparte. Atât în teatru, cât și în operă staccato și legato mă ajută să înțeleg intenția personajelor, a gândurilor și a emoțiilor. De exemplu, soldații greci se exprimă primitiv, violent, prin sunete abrupte, tăioase, fără continuitate, staccato. Episodul Elenei, primită de cor cu sarcasm și ură, e caracterizat tot de staccato. Legato se manifestă în lamentația Hecubei sau a Andromacăi, în bocetele de înmormântare sau în imnurile patriotice troiene, care sunt pline de sunete armonioase, melodice. A fost nevoie de un antrenament special, de o pregătire a vocilor pentru sonorități neobișnuite.
Am învățat, lucrând cu actorii și cântăreții, diferența dintre intensitate și volum în voce. Deseori, dacă cer unui interpret mai multă intensitate, are tendința să țipe. Când sunetul e produs cu control și autoritate, vocea transmite o afirmație susținută din interior, în timp ce țipătul în sine e gol, când nu e motivat lăuntric. Dacă nu provine din viscere și din convingere, strigătul se manifestă ca o expresie a slăbiciunii, nu a forței, și de multe ori sună isteric, strident și neputincios.
În repetițiile cu Troienele am descoperit pericolul care îi pândește adesea pe actori în lucrul cu emoția – acela de a face exces de zel, de a încerca s-o forțeze, s-o pompeze, cum se spune în teatru. În situații atât de extreme ca cele la care sunt supuse femeile troiene de către soldații greci, actorii erau tentați să abandoneze orice control mental, dintr-o sete avidă de emoție. Ca să cânte, aveau însă nevoie de rigoare, nu se puteau baza doar pe emoție. Sunetul antic nu putea fi produs dacă nu se angajau total cu mintea și cu emoția. Doar conexiunea dintre o inteligență a emoției și o gândire sensibilă poate crea ceva ce nu poate fi explicat în cuvinte, o stare specială, care ne transportă.
Colajul final nu a urmat textul lui Euripide, dar, prin înlănțuirea de acțiuni și situații-cheie, precis orchestrate, atmosfera și sentimentul piesei au fost recreate.
După multe turnee internaționale și o lungă carieră pe scena newyorkeză la La MaMa, Troienele (una din cele trei părți care constituiau Trilogia greacă), au ajuns și la Teatrul Național din București, atunci când am fost numit director general, imediat după Revoluție. Era în 1990. În timp ce afară minerii luau cu asalt Piața Universității, înăuntru, pe scenă, soldații greci le asaltau atât pe femeile troiene, cât și spectatorii… viața imita arta cu adevărat! Impactul a fost extrem de percutant deopotrivă pe plan politic și uman. Eliberat de cenzura comunistă, teatrul devenea oglinda directă a realității. Acest spectacol a avut o reverberație uluitoare, nu doar în primii ani de după revoluție, dar și mult mai târziu, în rândul generațiilor care au urmat. Teatrul antic și-a afirmat actualitatea, și-a dovedit forța de a transmite mesaje universal valabile într-o situație de tranziție, ca cea din România. Tocmai de aceea, Beatrice Rancea mi-a propus să refac acest experiment, după alți douăzeci de ani, la Iași, pe scena Operei.
Troienele la Opera din Iași a fost o experiență frumoasă și, în plus, o premieră absolută în felul său, fiind pentru prima oară când interpreții au fost muzicieni adevărați. Deși Liz Swados și cu mine numiserăm de la început Troienele „o operă epică”, până atunci ea fusese mereu interpretată exclusiv de actori. Ce surpriză plăcută a avut compozitoarea, venind de la New York la premieră, să audă la Iași muzica maiestuos interpretată de acești minunați tineri cântăreți – soliști și cor. Cu toții au făcut un efort special să înțeleagă un limbaj muzical eteroclit, neobișnuit lumii operei clasice.
Print