La 4 aprilie 1932 este s-a născut regizorul Andrei Tarkovski, cineastul rus care a dat o nouă dimensiune relaţiei dintre artă şi religie. Tarkovski a văzut lumina zilei în oraşul Zavraje, situat actualmente în Republica Belarus, în familia lui Arseni Aleksandrovici, poet şi traducător, şi al Mariei Ivanovna Vişniakova, licenţiată a Institutului de Litere „Maxim Gorki”. O serie de evenimente petrecute în copilărie îşi vor pune amprenta asupra personalităţii omului şi artistului de mai târziu. Astfel, va cunoaşte nefericirea de a trăi încă de mic fără tată, care îşi abandonează familia când Andrei avea cinci ani, pentru a se căsători cu o altă femeie. Viitorul regizor va cunoaşte greutăţile şi suferinţele provocate de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial când este nevoit să se refugieze din calea frontului împreună cu mama şi sora sa, Marina, şi să locuiască o vreme la bunica de la Iurieveţ.
Tatăl, Arseni, va pleca pe front de unde se va întoarce cu piciorul amputat în urma rănilor suferite. Experienţa războiului se va reflecta în creaţia de mai târziu, „Copilăria lui Ivan” (1962, Leul de Aur la Veneţia), film încărcat de amintirea şi tristeţea unei copilării amputate. O altă peliculă ce se subînscrie notei autobiografice va fi şi „Oglinda” (1974), un poem închinat familiei şi trecerii ireversibile a timpului. La 15 ani, Tarkovski se îmbolnăveşte de tuberculoză şi va sta internat şase luni la spitalul TBC pentru copii din Moscova. Mai târziu va fi student la Institutul de Orientalistică din capitala rusă, pe care îl va abandona după doi ani pentru a se angaja ca geolog.
Pasiunea pentru film îl determină să dea examen de admitere la Facultatea de Regie din cadrul Institutului de
Stat pentru Cinematografie, pe care o absolvă cu calificativul „excelent”. Debutul regizor a fost lucrarea de licenţă „Compresorul şi vioara” (1960, film de mediumetraj), peliculă al cărei scenariu îl scrie împreună cu Andrei Koncealovski, alt nume important al şcolii de cinematografie ruse, fratele nu mai puţin celebrului Nikita Mihalkov. Cu Koncealovski va semna mai apoi şi scenariul la „Andrei Rubliov”. Deşi nu este bogată – doar 7 filme în 25 de ani –, biografia sa de regizor reprezintă destinul unui artist de excepţie, care a inventat un nou limbaj şi o nouă viziune în cinematografia modernă şi a
That’s: technician nearly loads http://www.primepharmacy.com/ properly skin the always ordering might,.
aşezat Creaţia, pe Dumnezeu, în centrul operei sale.
„Creaţia este unul dintre momentele de preţ în care ne asemănăm Ziditorului; de aceea n-am crezut niciodată într-o artă independentă de Ziditorul suprem, nu cred într-o artă fără Dumnezeu”, mărturisea regizorul. Această viziune asupra propriei sale arte l-a adus pe Tarkovski de nenumărate ori în conflict cu autorităţile atee ale la vremii. Astfel, regizorului i s-a interzis trei ani la rând difuzarea filmului „Andrei Rubliov” (1966), în ţară şi străinătate, precum şi dreptul de a participa la Festivalul de film de la Cannes, unde , în cele din urmă, va obţine premiul FIPRESCI (1969). „Solaris” (1972, premiu la Cannes şi Londra) şi „Călăuza” (1979, premiu la Cannes şi în Portugalia), de asemenea vor incomoda „politica” acelor timpuri prin mesajul lor, parabole vorbind despre un regim opresiv, în care libertatea a fost îngrădită. „Nostalgia” (1983, premiul FIPRESCI) şi „Sacrificiul” (1986, premiu la Cannes), ultimele sale filme, sunt minunate alegorii despre amărăciunea exilului (în 1984 regizorul a părăsit Uniunea Sovietică, locuind, pe rând, în Italia, Germania şi Franţa) şi despre regăsirea credinţei într-o lume mercantilă şi bântuită de violenţă.
Andrei Tarkovski moare la 29 decembrie 1986, în clinica de la Neuilly-sur-Seine din Franţa, în urma unui cancer pulmonar. A fost înmormântat la cimitirul rus din Sainte-Genevieve-des-Bois, acolo unde va fi îngropată în 1998 şi Larisa Tarkovski, cea de-a doua soţie a regizorului, răpusă de aceeaşi boală necruţătoare.
Print