Un muzician al cărui nume e sinonim cu teatrul ultimelor decenii este sărbătorit la Londra zilele acestea. Andrew Lloyd Webber, celebru odată cu producția Jesus Christ Superstar, a semnat muzica a zeci de spectacole din West End sau Broadway, ducând ideea de muzical mai departe, mereu mai departe. Compozitorul care s-a dedicat teatrului aproape o jumătate de secol a stat în umbră în ultimele luni, ceea ce este surprinzător, dacă ne amintim că după Jesus Christ Superstar ani de-a rândul la Londra n-a existat nici măcar o săptămână fără un spectacol după muzica lui Andrew Lloyd Webber. Ba chiar au fost perioade în care în capitala Marii Britanii i se jucau câte cinci producții în același timp.
Cum privește în urmă Andrew Lloyd Webber? Nu cu mânie, ci cu nostalgie și oarecare regret, cel puțin acesta este sentimentul care domină în interviul publicat recent în cotidianul „The Guardian“. Întrebat mai întâi cum simte evoluția teatrului de pe West End în ultimii patruzeci de ani, celebrul compozitor răspunde: „Se pare că ultimii ani totul alunecă ușor dinspre muzică spre musicalul comic. Nu știu dacă există un public pentru ceva mai serios și mai demodat, adică mai melodic“. Și, desigur, asta îl face să nu se simtă cu adevărat acasă pe West End, mărturisește artistul, adăugând că odinioară fiecare musicial de-al său însemna în mod automat un hit, ceea ce nu mai e valabil azi. Și motivele ar fi, în viziunea sa mai multe, cauza principală rămânând o îndepărtare de muzică sau, mai bine spus, de accentul pus pe muzică, fapt despre care compozitorul nu lansează însă teorii.
Întrebat cu ce sentimente privește înapoi la propria carieră, Andrew Lloyd Webber răspunde: „Mă șochează cât de subțire e linia dintre succes și eșec, felul cum un singur ingredient poate face diferența. Un exemplu bun e spectacolul Love Never Dies. Cel de la Londra n-avea coerență de stil, mergea de le Art Nouveau la art deco până la showbiz-ul de modă veche de pe Broadway. Cel din Australia, care a avut mare succes, avea însă propriul lui limbaj. Alt exemplu îl privește pe Harold Prince, marele producător de pe Broadway. Voia să regizeze Jesus Christ Superstar, numai că eu n-am primit niciodată telegrama pentru că eram în America și ea a ajuns la conservatorul de muzică unde lucra tatăl meu, dar niciodată la mine. Mă întreb adesea cum ar fi arătat cariera mea, dacă Harold Prince ar fi regizat spectacolul de pe Broadway“. Ar fi ieșit, probabil, un spectacol lipsit de vulgaritatea celui rămas în istorie, spune compozitorul.
Regretele reale, concrete, mărturisește, sunt legate mai degrabă de ce nu a făcut decât de ce a făcut și în fiecare este vorba despre colaboratori – apropiați, pierduți sau inaccesibili. „Mi-ar fi plăcut o colaborare de durată precum aceea dintre Richard Rodgers și Hart sau Hammerstein. Chiar am sperat că relația cu Tim Rice va fi astfel, dar tata a fost primul care mi-a atras atenția că așa ceva pare improbabil. Diferența e că eu sunt obsedat de teatru, iar pentru el este vorba despre ceva ce-i place să facă, face bine, dar nu e o pasiune care să însemne toată viața lui. Ritmul natural al prieteniei noastre s-a spulberat fiindcă n-am putut înțelege dramatismul poveștii cu Chess, fiul lui, așa că a preferat să lucreze cu Ulvaeus și Benny Andersson de la Abba. Și-au făcut niște piese incredibil de bune. Așa a urmat Cats, musical pe poemele lui T.S. Eliot, pentru care nu era nevoie de textier. Iată cel mai mare regret. Sunt unul dintre acei oameni cărora le place să se simtă în siguranță și să lucreze cu artiști cu care au mai colaborat.“
Print