Publicul de la Gala Tânărului Actor HOP de la Costinești l-a văzut și în Pisica verde, spectacol care a câștigat mai multe premii și se află în fața unui nou început la București, și la Secțiunea Individual, unde a concurat cu un text scris de Lia Bugnar. Cele cincisprezece minute de actorie i-au adus Premiul YORICK pentru o prestație îndrăzneață, inteligentă, bine dozată. La 22 de ani, Anghel Damian a absolvit UNATC, Departamentul de Arta Actorului, face parte din distribuția spectacolului Șapte dintr-o lovitură și a jucat într-un un film românesc selecționat pentru festivalul de la Locarno. Crede în destin, în numerologie, în puterea dorinței și în Dumnezeul acela care-ți dă, dar nu-ți bagă și-n traistă. Și, desigur, așteaptă să i se deschidă mai multe drumuri.
Să începem cu Pisica Verde. Acolo ești Robert, un adolescent care e victima unor dorințe moștenite de la părinți, întruchiparea unor aspirații preluate. Tu personal cât de departe sau cât de aproape ești de o asemenea personalitate?
Nu m-am gândit la asta niciodată, dar acum îmi amintesc exact de momentul în care am hotărât să dau examen de admitere la actorie. S-a întâmplat cu trei săptămâni înainte de examenul de admitere, în cazul în care mă pregătisem intens, avansat, vreo doi ani, pentru un examen de admitere la regie film. Dar am avut o revelație, un moment deus ex machina, și mi-am zis că o să fac actorie. L-am anunțat pe tatăl meu, care era destul de pornit în ideea că voi merge la regie, și atunci am aflat povestea lui, visul lui, prima lui dorință, care fusese tot actorie, și ratarea lui de la admitere. Am aflat și frustrarea ascunsă a actoriei… Revenind la întrebare, da, poate sunt și au rezultatul unor aspirații, al unor vise neîmplinite. Sau cel puțin există un punct de intersecție. Cumva, nu poți nega influența de acasă – influența părintească, influența mediului în care ai trăit. Cu toții suntem aici. Numai că la personajul meu este doar mai evident. Robert vorbește explicit despre lucrurile astea, mai explicit decât ceilalți, care sunt, și ei, expresii ale unor aspirații neîmplinite. Poate că iubirea neîmplinită a Biancăi pentru Robert poartă ceva din visele mamei Biancăi, care a divorțat etc.
Revenind la momentul de declic care te-a pus cumva pe alt drum decât cel pentru care te pregăteai, crezi că a fost o schimbare bună?
Da. Și asta spune și credința mea în numerologie, tot un lucru moștenit de la părinți. În numerologie există cifra vieții și ciclurile vieții. Din cinci în cinci ani și din șapte în șapte ani există momente în care-ți poți schimba cursul vieții. Mama mi-a făcut odată linia cifrelor și mi-am dat seama că în fiecare moment în care aș fi putut schimba am schimbat sau cel puțin am luat o decizie care s-a dovedit a fi bună. Pot spune că în clipa asta sunt unde vreau să fiu, fără să pot spune unde și cum o să fiu peste zece ani. Dar acum sunt foarte împăcat cu alegerea făcută.
Crezi în talent? Există o groază de actori care spun că nu există așa ceva.
E o discuție cu care m-am intersectat multă vreme și care m-a frământat, pentru că nu știu de unde să încep, mai ales că vorbim despre o meserie în care nu poți pune punctul pe i, nu poți spune că talentul ar fi asta. Vezi lucruri făcute impecabil sau genii comice, de exemplu, oamenii care nu fac nimic, doar au o stare atât de puternică și trec bariera, trec rampa. Atunci știi că vezi un talent. Dar nu există un criteriu și un algoritm care să stabilească asta. Văzând în viața mea oameni care m-au impresionat și la care m-am uitat cu oarecare invidie, în ideea că eu n-aș putea în viața mea să fac lucrurile respective, m-am gândit că nu sunt neapărat talentat, ci doar am anumite date care-mi permit să fac meseria asta. Lăsând modestia deoparte, sunt un tânăr care cumva arată bine, care poate fi pus pe scenă fără să te întrebi ce caută el acolo. Dar n-am fost nici bufonul clasei, nici glumețul clasei, nici petrecărețul clasei. Eram acolo, un om într-un grup, dar nu ieșeau în evidență date despre un talent, o voce, o vorbire etc. Cred că există în noi, în diferire forme, capacitatea de a fi niște actori foarte buni. Când eram radical şi destul de vehement, influențat de școala veche de actorie, de ideea de generație de aur, care nu se mai poate repeta, și credeam în talent într-un fel tradițional, împărțind oamenii în talentați și netalentați, nu vedeam printre colegi personalităţi care să iasă în evidență. Dar în trei ani, însă, m-am convins că oameni care la prima vedere nu spun nimic sau nu au date concrete care să iasă în evidență fac lucruri excepționale pe scenă, şi mă uit la ei cu mare admirație. Oricum, în actorie dorința contează mult mai mult decât talentul. Iar dorința implică, evident, muncă, depășirea orgoliului, capacitatea de a te regenera, de a depăși momente de criză, neîncredere, eșec.
Tu ai trecut prin momente de eșec pe scenă sau în parcursul profesional de până acum?
Mi-a fost foarte greu. În liceu am făcut baschet de performanță și mi s-a insuflat un spirit competițional foarte puternic. Pentru mine, totul se rezuma la victorie sau înfrângere, nu era o competiție cu mine însumi. Participam la festivaluri, iar scopul era un premiu. Nu conta decât să câștigi meciul, nu cum a fost partida sau cât de bună a fost competiția. Aşa că a fost grea adaptarea la adevărul că în actorie nu există competiție decât cu tine însuți și totul este atât de subiectiv. Mă gândeam azi că eu însumi, concurent la Gala HOP, cu toată admirația de sine, n-aș fi știut cui să dau premiu. Am văzut în concurs colegi care m-au emoționat până la lacrimi sau m-au făcut să râd până la lacrimi. În fond, cum poți judeca? La început, orice participare neîmplinită sau orice lucru nelăudat îmi părea un eșec. Dar, desigur, am realizat că nu în asta constă meseria și că farmecul vine din descoperirea de sine, din competiția cu sine, din reinventarea ta de fiecare dată.
La Gală a fost bine pe scenă, ai simțit că faci ce și cum trebuie?
M-am simțit foarte bine. A fost unul dintre puținele concursuri sau festivaluri unde am avut parte de un juriu care se uita cu o bucurie nemărginită la absolut orice făceam noi, concurenții. A fost de ajutor și spațiul nonconvențioal, unde puteai vedea spectatorii din partea cealaltă și reacțiile lor și-ți dădeai seama că majoritatea oamenilor se uită cu mare bucurie. Puțini erau cu capul în pământ şi puţini aveau grimase de respingere. A fost o plăcere și pentru că nu mă așteaptam ca noi, concurenții, să ne legăm cumva între noi, astfel încât să dispară ochiul critic care, în general, te face să minimalizezi meritele celuilalt. Nu, noi ne-am lăsat liberi, și pe scenă, și în afara ei, ceea ce se întâmplă foarte rar. La final cred că ne-am felicit între noi mai mult decât oricând, era o bucurie comună, a premianților și a nonpremianților. A fost o Gala a noastră, a tuturor. Și spectacolul pornind de la Maria Tănase, construit de Vlaicu Golcea și Radu Afrim, ne-a unit și ne-a adus o bucurie comună în ultima seară, îndepărtând cumva emoțiile așteptării. Era mult mai important să fie un moment frumos decât să iei un premiu.
Momentul prezentat în Secțiunea Individual cum ți l-ai ales?
Dorința mea a fost să fac cel puțin două personaje. Am ales câteva mici monologuri din Șapte dintr-o lovitură, spectacol în care joc, plus alte două monologuri din alte texte, dintr-o zonă opusă. Aveam mai mult bucăți – de aici titlul – și am găsit un fir roșu. Are loc o audiție pentru o telenovelă și se prezintă trei personaje diferite, fiecare în felul lui. Provocarea reală a fost să nu intru în construcția colegilor mei din Șapte dintr-o lovitură, pe care îi și vedeam în timp de jucam. Mi-a fost greu să mă distanțez de ce fac eu, dar a fost un efort de succes, pentru că personajele n-au semănat. O joacă din trei momente, cu trei personaje, în care nu mă regăsesc, pe care le-am vrut într-o zonă de compoziție. Punctul de sprijin a fost, cumva, momentul în care l-am întruchipat, la proba impusă, pe Forrest Gump. Acolo nu mai era nimic autoironic, care poate părea facil. Asta am vrut să fac, să mă îndepărtez de firea mea, așa cum am făcut și în facultate, când lucram Shakespeare…
Uite o întrebare cu care vin mai aproape de tine. Momentul tău de la Gală ne-a arătat o audiție pentru un rol într-o telenovelă. Tu ai juca într-o telenovelă?
Întâmplarea face să și joc într-o telenovelă, Îngeri pierduți, care apare zilele astea! Meseria trebuie să ți-o faci onorabil oriunde și tot întâmplarea face să am parteneri actori de teatru și de film foarte buni – Clara Vodă, Ioana Flora, Șerban Celea, Rodica Negrea etc. A fost o experiență mai mult decât plăcută. Mi-am făcut meseria, pentru care am încercat să fur și de la alții, luni întregi. Am văzut un ritm de lucru rapid, în care totul se întâmplă acum și aici, trebuie să poți face o secvență în 30 de minute și ăsta e cel mai bun exercițiu pentru un actor tânăr. După ce lucrezi opt luni într-un ritm extrem, ai curajul să faci absolut orice. La început, ți-e frică să te arunci. Acum, la Costinești, mi-am dat seama că multă vreme ne-a fost frică să ne aruncăm, să nu cumva să facem lucruri penibile, teatrale etc. Dar, neavând vreme să te gândești prea mult la cum o să faci, te destupi, devii mult mai liber. Nu cred că există actori de film și actori de teatru. Doar că destinul face ca unii să primească mai mult într-una dintre zone. Și cumva fiecare vrea ce are celălalt. Televiziunea, glamour-ul, puterea mediatică și cea financiară au parte de invidia celor din zona filmului, așa cum teatrul e invidiat pentru că ar însemna arta pură, care se întâmplă aici și acum, separat de restul. Filmul e invidiat pentru prestigiul internațional etc. Fiecare își dorește, cumva, ce are celălalt.
Vorbeai despre frică și cum scapi de ea. Tu ai frici care te bântuie?
Evident, ca orice om. Păcatul meu cel mai mare este orgoliul și de el se leagă toate fricile. Există frica de penibil, frica de eșec și frica de respingere, ca și frica de neșansă. Pe cea din urmă am întâlnit-o la colegii mei de generație și la mine însumi. Contextul de acum e diferit, suntem mult mai mulți actori tineri, șansa e mult mai importantă.
„Șansă“ e un alt cuvânt pentru „Dumnezeu“?
Șansa și norocul vin de la Dumnezeu, de la această entitate superioară, ca să folosesc o expresie generică. Forrest Gump, pe care am încercat să-l personific la Gală, se întreba așa: Oare viața se întâmplă de capul ei sau există un destin? Și răspundea: Se întâmplă amândouă deodată. Cumva, și eu cred la fel. Există un Dumnezeu care-ți așterne un drum, dar depinde și de tine dacă și cum te ții de el. Cu alte cuvinte, Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă și-n traistă.
Spune-mi un spectacol de teatru care ți-a plăcut recent.
Zic Zac. L-am văzut înainte de Gala HOP. E genul de spectacol care te impresionează, chiar dacă ai ochi critic, chiar dacă știi aceeași meserie, chiar dacă analizezi în termeni estetici. E un spectacol la care m-am predat, am avut la final un sentiment de preaplin, o bucurie inexplicabilă. S-a întâmplat în fața mea ceva minunat și eu am fost aici. Am simțit același lucru când am văzut Îngropați-mă pe după plintă la Teatrul Bulandra. Dacă aș fi avut șansa să joc în așa ceva, fiind angrenat în sistemul de stat, m-aș fi bucurat enorm. Și în teatrul de stat, și în cel independent există, evident, spectacole bune și spectacole proaste.
Dar tu când ai descoperit teatrul, dacă spui că erai concentrat asupra filmului?
Destul de târziu, prin liceu, prin clasa a XI-a, când am avut norocul să trec la învățământul uman, cu ajutorul unor colege care erau mari fane, fugeau chiar prin țară să vadă teatru, când prindeau un weekend liber, fiind un fel de fun club Radu Afrim. Voiam cumva același gen de spectacol pentru teatrul din liceul nostru. Atunci am descoperit teatrul ca sentiment, ca întâmplare, ca moment viu din viața mea. Fusesem la spectacole cu părinții, evident, de când eram foarte mic, dar ceva autentic mi s-a întâmplat mult mai târziu.
Cum o să fie toamna asta pentru tine?
Peste câteva zile dau examen de admitere la master și aștept să se concretizeze proiectele la care am lucrat anul trecut, telenovela și un film. Se cheamă „Roxanne” și e debutul regizorului Valentin Hotea, cu Ada Solomon producător, film selecționat la Festivalul de la Locarno, care va avea lansarea în octombrie. Aștept să se deschidă alte drumuri de aici. Mă frământă un one-man show, dar mă bântuie o frică – poate că e prea devreme, poate că e prea mult…
Foto Maria Ştefănescu şi Adi Bulboacă
Print